Măsuri reparatorii prevăzute de OUG nr. 190/2000. Admisibilitatea evaluării de către instanţa de judecată a legalităţii actelor procedurale penale de confiscare a obiectelor din metale preţioase


Din perspectiva dispoziţiilor art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, republicată, potrivit cărora persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase au fost preluate de către stat în perioada 1946 – 1990 sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii dacă preluarea a avut un caracter abuziv, în sensul că a operat cu încălcarea reglementărilor în vigoare la acel moment, în analiza presupusă în sarcina instanţei de judecată învestite cu acordarea măsurilor reparatorii interesează, în primul rând, conformitatea măsurii confiscării cu legislaţia în vigoare la momentul adoptării sale, pentru identificarea întrunirii cerinţelor de fond şi formă impuse de lege pentru actul de preluare.

Evaluarea de către această instanţă a legalităţii actelor procedurale penale prin care s-a dispus confiscarea specială a obiectelor, ca măsură de siguranţă patrimonială, în temeiul art. 118 din Codul penal, respectiv a unei ordonanţe a fostei procuraturi locale, este posibilă, din moment ce instanţa este abilitată prin lege a cerceta valabilitatea titlului statului asupra bunurilor intrate în patrimoniul său în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, incluse în domeniul public sau privat al acestuia, conform art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Nu poate fi vorba despre vreo ingerinţă în atribuţiile instanţei penale, de vreme ce procedura penală, în vigoare la data confiscării bunurilor în litigiu, nu a deschis calea contestării în justiţie a măsurilor de urmărire penală de natura celor în discuţie, ci exclusiv a celei pe linie ierarhică în cadrul organelor de urmărire penală; aceste demersuri nu sunt suficiente pentru asigurarea respectării unuia dintre principiile procesuale esenţiale, anume accesul liber la justiţie, garantat constituţional prin art. 21 din actuala reglementare, după cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cea relativă la România (cauza Vasilescu -Hotărârea din 22.05.1998).

(Decizia nr. 2214 din 20 octombrie 2004 – Secţia a lll-a civilă)

Prin Sentinţa civilă nr. 2444 din 27.04.2004, pronunţată în Dosarul nr. 11643/2003, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta M.A.A. împotriva pârâtei şi, în consecinţă, a obligat pârâta, în principal, să restituie reclamantei un inel bărbătesc din aur de 18 karate în greutate de 8,27 g şi cinci brăţări din aur de 18 karate, cele cu greutatea cea mai mare, din cele 13 brăţări din aur de 18 karate preluate de la soţul său, M.D. (în prezent decedat), şi predate Băncii Naţionale prin Procesul-verbal nr. 1147 din 2.11.1970 al IMMB— Serviciul Economic şi Expertiza tehnică nr. 22668 şi confiscate apoi prin ordonanţa Procuraturii Locale a fostului Sector 5 Bucureşti din 10.11.1970 sau, în subsidiar, la plata contravalorii acestor bijuterii.

Totodată, a fost respinsă ca tardivă cererea completatoare formulată de reclamantă, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
în considerentele sentinţei, s-a reţinut că preluarea bijuteriilor a operat fără un titlu valabil, în condiţiile în care ordonanţa procuraturii nu constituie un asemenea titlu.

în privinţa numărului bijuteriilor confiscate, s-a reţinut că au fost preluate 13 brăţări din aur, mai multe decât cele solicitate de reclamantă, situaţie în care s-a impus restituirea a 5 asemenea bunuri pretinse, chiar dacă greutatea fiecărei brăţări menţionate de reclamantă nu corespunde cu greutatea vreuneia dintre bijuteriile expertizate, neputându-se pretinde reclamantei să fi cunoscut riguros greutatea fiecărei bijuterii confiscate de la fostul său soţ.

Respingerea cererii completatoare a fost motivată prin solicitarea tardivă a unui număr de bijuterii mai mare decât cel pretins iniţial, nefiind vorba numai despre mărirea câtimii obiectului cererii, astfel cum reclamanta a susţinut.

împotriva sentinţei menţionate, a declarat apel, în termenul legal, pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin motivele de apel, s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că preluarea bijuteriilor în litigiu ar fi operat fără titlu valabil, în condiţiile în care au fost respectate normele legale în vigoare, iar ordonanţa fostei procuraturi reprezintă titlu valabil pentru stat, nefiind întrunite cerinţele impuse prin dispoziţiile art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, republicată, relative la restituirea doar a metalelor preţioase preluate în mod abuziv.

Apelanta-pârâtă a arătat, totodată, că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din actul normativ sus-menţionat, precum şi ale art. 39 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1344/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România, cu modificările şi completările ulterioare, ce prevăd că, în cazul în care bunurile nu se mai regăsesc fizic, titularul este îndreptăţit la contravaloarea gramului de aur fin conţinut.

Or, în speţă, obiectele din metal preţios revendicate au fost valorificate în folosul statului şi nu mai există fizic în tezaurul Băncii Naţionale a României, cu excepţia poziţiei 1 din Expertiza tehnică nr. 22668, aflată la dosarul cauzei.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate prin motivele de apel şi a probatoriului administrat, Curtea a reţinut următoarele:

Prin ordonanţa fostei Procuraturi Locale a Sectorului 5 Bucureşti din 10.11.1970 dată în Dosarul nr. 2236/B/1970, s-a dispus încetarea urmăririi penale a numitului M.D. (în prezent decedat, unic succesor fiind reclamanta din cauză) şi confiscarea unor bijuterii, fără a se preciza numărul acestora, după ce, în prealabil, fuseseră ridicate de la domiciliul acestuia 5 bijuterii din aur, cu ocazia percheziţiei domiciliare consemnate în procesul-verbal datat 15.10.1970.

Cu toate că în evidenţele Băncii Naţionale a României figurează ca fiind confiscate de la numitul M.D. nu mai puţin de 13 brăţări din aur, predate ca atare de IMMB – Serviciul Economic, în limitele pretenţiilor exprimate prin cererea de chemare în judecată şi ignorându-se cererea completatoare apreciată ca tardiv depusă, judecătoria a dispus restituirea a 5 brăţări din aur în greutatea cea mai mare dintre cele 13, dispoziţie ce se impune ca atare, nefăcând obiectul învestirii prezentei instanţe de control judiciar, în absenţa unor critici pe acest aspect.

în ceea ce priveşte legalitatea preluării, susţinută prin motivele de apel, Curtea a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că ordonanţa procuraturii prin care s-a dispus confiscarea bijuteriilor nu reprezintă titlu valabil, pentru considerente ce se impun a fi completate după cum urmează, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, conform art. 295 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, republicată, potrivit cărora persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase au fost preluate de către stat în perioada 1946-1990 sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii dacă preluarea a avut un caracter abuziv, în sensul că a operat cu încălcarea reglementărilor în vigoare la acel moment, în analiza presupusă în sarcina instanţei de judecată învestite cu acordarea măsurilor reparatorii interesează, în primul rând, conformitatea măsurii confiscării cu legislaţia în vigoare la momentul adoptării sale, pentru identificarea întrunirii cerinţelor de fond şi formă impuse de lege pentru actul de preluare.

Cu toate că acest act nu a fost depus în cauză, în raport de soluţia dată la momentul finalizării urmăririi penale, astfel cum aceasta a fost redată în adresa comunicată la data de 13.11.1970 numitului M.D., anume încetarea urmăririi penale, conform art. 11 pct. 1 lit. c), cu referire la art. 10 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală (în forma în vigoare la acea dată – 1970), se poate deduce că temeiul confiscării l-a reprezentat art. 118 din Codul penal, fiind vorba despre o confiscare specială, ca măsură de siguranţă patrimonială.

Potrivit legii procesuale în vigoare la acel moment (ce coincide cu reglementarea actuală), asemenea măsură putea fi luată nu numai de către instanţa de judecată, dar şi de către organul de urmărire penală, în situaţiile de încetare a urmăririi penale, atunci când se constata existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. f)- j) (art. 245 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală), precum şi de scoatere de sub urmărire, în cazurile prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. a) – e) (art. 249, cu referire la art. 245 din Codul de procedură penală).

S-a reţinut, în speţă, că s-a dispus una dintre aceste soluţii, anume încetarea urmăririi penale, faţă de cazul prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. f) (a lipsit autorizarea sau plângerea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale).

Conform art. 275 din Codul de procedură penală, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, care se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.

Plângerea contra actelor procurorului se rezolvă de către prim-procurorul parchetului, iar cea împotriva actelor acestuia din urmă, de către procurorul ierarhic superior, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală.

în speţă, autorul reclamantei a formulat plângere în temeiul art. 275 din Codul de procedură penală, în anul 1991, plângere ce a fost respinsă.

S-a constatat că procedura de soluţionare a plângerilor la îndemâna persoanei vătămate prin măsurile dispuse de procuror nu include şi accesul la instanţa de judecată, pentru evaluarea legalităţii acestora, context în care măsura confiscării speciale dispusă de către fosta Procuratură Locală a Sectorului 5, fără cenzura instanţei şi fără posibilitatea atacării în justiţie a acestui act procedural penal, este nelegală şi în vădită neconcordanţă cu înseşi prevederile constituţionale în vigoare la acel moment (cele inserate în adoptată în anul 1965), ce permiteau accesul liber la justiţie.
Evaluarea legalităţii actelor procedurale penale de către această instanţă nu încalcă prevederile art. 22 din Codul de procedură penală, ce vizează explicit autoritatea de lucru judecat asupra instanţei civile doar a unei hotărâri judecătoreşti penale şi nici nu implică substituirea unei instanţe penale pentru a desfiinţa un act procedural penal.

Evaluarea de către această instanţă a legalităţii actelor procedurale penale prin care s-a dispus confiscarea specială a obiectelor, ca măsură de siguranţă patrimonială, în temeiul art. 118 din Codul penal, respectiv a unei ordonanţe a fostei procuraturi locale, este posibilă din moment ce instanţa este abilitată prin lege a cerceta valabilitatea titlului statului asupra bunurilor intrate în patrimoniul său în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, incluse în domeniul public sau privat al acestuia, conform art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Nu poate fi vorba despre vreo ingerinţă în atribuţiile instanţei penale, de vreme ce procedura penală, în reglementarea actuală reprezentată de Codul adoptat în anul 1968 (cu modificările aduse ulterior), în vigoare la data confiscării bunurilor în litigiu, nu a deschis calea contestării în justiţie a măsurilor de urmărire penală de natura celor în discuţie, ci exclusiv a celei pe linie ierarhică în cadrul organelor de urmărire penală.

Prin prisma acestor argumente de natură a susţine legalitatea analizării de către această instanţă a măsurii confiscării, s-a constatat că aceste demersuri nu sunt suficiente pentru asigurarea respectării unuia dintre principiile procesuale esenţiale, anume accesul liber la justiţie, garantat constituţional prin art. 21 din actuala reglementare, după cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cea relativă la România (cauza Vasilescu -Hotărârea din 22.05.1998).

Este de precizat că aceasta se impune în practica instanţelor naţionale, nu ca precedent judiciar, ci în virtutea rolului lor în interpretarea normelor Convenţiei europene a drepturilor omului, cu care fac corp comun, instrument juridic ce este subsumat dreptului intern, în aplicarea art. 11 alin. (2) din Constituţie.

în cauza Vasilescu versus România, Curtea de la Strasbourg s-a preocupat de analiza unui aspect procedural similar celui din speţă, anume abilitarea instanţei civile, învestite cu o cerere de restituire a unor monezi din aur, de a decide asupra acestei cereri, în condiţiile preluării obiectelor printr-o ordonanţă de confiscare dată de fosta miliţie în anul 1966, o dată cu dispoziţia de încetare a procesului penal.

S-a decis că, în considerarea statutului procurorului de magistrat al Ministerului Public, subordonat procurorului general şi ministrului justiţiei, această autoritate nu întruneşte exigenţa cerută de art. 6 din Convenţia europeană, aceea ca un “tribunal” să decidă asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, întrucât nu este un organ cu plenitudine de jurisdicţie şi nu este independent faţă de executiv şi faţă de părţile procedurii penale.

Chiar dacă, în fapt, Curtea Europeană nu a statuat asupra însăşi legalităţii măsurii de confiscare, nepermiţându-şi nici o ingerinţă în dreptul intern, raţionamentul său este util cauzei de faţă, din perspectiva accesului liber la justiţie ce nu este garantat în cazul ordonanţelor penale de natura celor în discuţie.

Eficienţa în speţă a unui atare raţionament a impus concluzia deja expusă, anume posibilitatea evaluării de către instanţa civilă a actelor procedurale penale prin prisma legalităţii emiterii lor, în absenţa unor căi de atac la instanţa de judecată recunoscute de procedura penală, în caz contrar, încălcându-se dreptul la accesul liber la justiţie, în termenii art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Considerentele expuse sunt suficiente pentru aprecierea nelegalităţii titlului statului constituit în modalitatea arătată, care completează argumentele primei instanţe şi care conduc la concluzia temeiniciei cererii, în mod corect apreciată ca atare de către instanţa de fond.

Pe acest temei, reclamanta din cauză este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru obiectele din aur deţinute anterior preluării operate în anul 1970.

în ceea ce priveşte natura acestor măsuri, potrivit art. 39 din Hotărârea Guvernului nr. 1344/2003, restituirea în natură în sarcina Băncii Naţionale a României, pentru obiectele din metale preţioase aflate în depozitul băncii, este posibilă numai dacă acestea se mai regăsesc fizic; în caz contrar, titularul are dreptul la despăgubiri în raport de valoarea practicată de Banca Naţională a României pentru un gram de aur fin.

în speţă, prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că nu toate obiectele mai există în materialitatea lor în depozitul Băncii Naţionale a României şi a dispus, nedistinct, restituirea în natură a tuturor bunurilor (în limitele pretenţiilor reclamantei), motiv pentru care au fost reţinute ca fondate criticile apelantei pe acest aspect.

în raport de faptul că numai bunurile evidenţiate la poziţia 1 din Expertiza tehnică nr. 22668 (prin care s-au cercetat toate bunurile ulterior depunerii lor la Banca Naţională a României) se regăsesc fizic în prezent, Curtea a dispus restituirea în natură, pe temeiul juridic arătat, a 5 brăţări din aur de 18 karate (cele cu greutatea cea mai mare din cele 13 confiscate, criteriu de altfel reţinut şi de către prima instanţă şi necontestat prin motivele de apel).

Pentru celălalt obiect, ce nu mai există fizic, respectiv inelul bărbătesc din aur de 18 karate în greutate de 8,27 g, s-a dispus plata de către apelanta Banca Naţională a României de despăgubiri în favoarea reclamantei, reprezentând contravaloarea metalului fin preţios conţinut de acest inel, calculată la preţul practicat de Banca Naţională a României la data executării, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.