Prin cererea iniţial înregistrată în 05.03.2010 pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, reclamantul MV a solicitat în contradictoriu cu pârâta IA, reîncredinţarea minorului MM.
Demersul judiciar a fost justificat de nerespectarea de către pârâtă a programului de vizitare stabilit prin Sentinţa nr. 9699 din 2006, prin care s-a desfăcut căsătoria părţilor şi a fost încredinţat minorul mamei, fiind reglementat şi programul de vizitare. Totodată , în dezvoltarea condiţiilor de reîncredinţare, reclamantul a susţinut rezolvarea problemelor locative, aspect de natură a contribui la schimbarea împrejurărilor avute în vedere la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de încredinţare a minorului mamei. S-a mai relevat şi că relaţia cu minorul s-a consolidat, că acesta este ataşat atât de viitoarea soţie a reclamantului, cât şi de fiica acestora. În opinia reclamantului, interesul minorului este de a creşte şi a se dezvolta într-un mediu familial, de care a fost privat de la divorţul părinţilor şi pe care l-a regăsit în familia tatălui.
Având în vedere şi vârsta minorului, faptul că este băiat, că împreună au activităţi sportive, reclamantul apreciază că minorul are nevoie de un model masculin, de prezenţa constantă a tatălui în viaţa sa.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 42 şi 44 din Codul familiei şi pe cele ale Legii nr. 272/2004.
Pârâta prin intermediul întâmpinării s-a opus demersului judiciar al reclamantului, susţinând respectarea cu stricteţe a programului de vizitare, reclamantul fiind cel care a forţat programul stabilit prin Sentinţa civilă nr. 9699/2006, punând în pericol dezvoltarea emoţională a minorului, culminând cu momentele din 30.10.2009 şi 29.01.2010. Totodată a subliniat şi faptul că reclamantul, în prezenţa minorului a manifestat o poziţie nepotrivită faţă de pârâtă, atitudine de natură a provoca îndoieli cu privire la moralitatea acesteia.
A combătut împrejurarea relevată de reclamant a schimbării condiţiilor avute în vedere de prima instanţă cu ocazia încredinţării minorului, în ceea ce priveşte întemeierea unei noi familii de către reclamant, susţinând că, fiind unicul copil, minorul se bucură de toată atenţia mamei, iar prin relaţiile personale dezvoltate cu tatăl interesul superior al minorului este realizat.
În privinţa programului de vizitare pârâta afirmă că reclamantul este cel care nu a respectat dispozitivul Sentinţei ce îl reglementa, prin pretinderea unui drept de vizitare în al 5-lea sfârşit de săptămână, în lunile ce prezintă 5 week-end-uri.
Cererea reconvenţională formulată de pârâtă a vizat restrângerea programului de vizitare de vineri de la ora 19 până la ora 17 a zilei de duminică, în primul week-end al lunii, iar în al treilea, de sâmbătă de la ora 12 la ora 17. A mai solicitat 30 de zile în cursul vacanţei de vară, 7 zile în vacanţa de iarnă, 3 zile în vacanţa de primăvară şi de sărbătorile legale în anii impari. În susţinerea acesteia reclamanta reconvenţională a invocat performanţele şcolare ale minorului, care au avut de suferit pe fondul unei lipse de implicare din partea tatălui, reflectate în rezultatele şcolare. Pe fondul neînţelegerilor de interpretare a dispozitivului Sentinţei care a reglementat programul de vizitare a apreciat oportună precizarea de 30 de zile în loc de o lună, de 7 zile în loc de o săptămână, respectiv de 3 zile.
Pârâtul reconvenţional a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reconvenţionale. A argumentat în sensul unei înţelegeri cu reclamanta reconvenţională ca minorul să petreacă cu fiecare dintre părinţi, alternativ, câte un sfârşit de săptămână, independent de programul de vizitare stabilit prin hotărârea judecătorească, iar acest program a fost respectat până în luna octombrie 2009 când, pe fondul unui litigiu civil intervenit între părţi, având ca obiect partaj, reclamanta reconvenţională a decis punerea în aplicare a programului stabilit prin Sentinţă. A fost nevoit să apeleze la D.G.A.S.P.C. sector 3 pentru a putea să-l viziteze pe minor. Un exemplu în acest sens îl reprezintă notificarea transmisă prin intermediul executorului judecătoresc (f.19). Totodată relevă faptul că nu a fost respectat programul de vizitare în privinţa zilelor de sărbătoare legală şi nici în cazul sărbătorilor iudaice, de care minorul beneficiază în cadrul instituţiei şcolare. A combătut afirmaţiile reclamantei reconvenţionale în privinţa rezultatelor şcolare ale minorului, fiind de acord cu solicitarea de specificare a intervalului de 30 de zile în cursul vacanţei de vară, 7 zile în cursul celei de iarnă şi 3 zile în cursul celei de primăvară.
Reclamanta reconvenţională a depus răspuns la întâmpinare, prin intermediul căreia a susţinut faptul că nu sunt demonstrate motive temeinice pentru care să se admită cererea de reîncredinţare a minorului spre creştere şi educare reclamantului pârât reconvenţional. A mai susţinut că a permis un program de vizitare mai larg, decât minimul consacrat de Sentinţa de divorţ, neexistând nici o legătură între modalitatea de derulare a programului de vizitare şi litigiul civil dintre părţi.
Părţile au depus concluzii scrise.
În probaţiune au fost administrate înscrisuri, interogatoriul părţilor, declaraţiile martorilor Negoescu Gabriel, Rotaru Ramona Adela, Onea Sofia, Toma Sorin George.
A fost ascultat minorul în Camera de Consiliu potrivit prevederilor art. 24 alin.2 din Legea nr. 272/2004.
La solicitarea instanţei s-au efectuat anchete sociale la domiciliile părţilor şi s-au depus la dosar referatele de anchetă socială întocmite de Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei sector 3 Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor Încheierii nr. 4111 din 30.06.2010 a Î.C.C.J, judecata procesului civil a fost strămutată la Judecătoria Tg. Mureş, unde a fost înregistrată în data de 19.08.2010 sub acelaşi număr.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Minorul MM, născut la 29.12.1999 (11 ani), se află în încredinţarea mamei, în urma desfacerii căsătoriei părţilor. Aceasta este elev la Complexul Educaţional Lauder Reut în Bucureşti.
Relaţiile personale dintre minor şi tatăl reclamant s-au derulat atât în baza înţelegerii amiabile a părţilor (aspect invocat de reclamant şi recunoscut de pârâtă, care a apreciat că reclamantul a beneficiat de un program de vizitare mai larg decât minimul consacrat prin Sentinţa civilă nr. 9699/30.11.2006-f.29, „răspuns la întâmpinare”), cât şi conform programului consfinţit în cuprinsul dispozitivului hotărârii judecătoreşti.
În privinţa cererii reclamantului de reîncredinţare a minorului, instanţa va urmări îndeplinirea condiţiilor legale stabilite de art. 44 coroborate cu art.42 C familiei, precum şi oportunitatea modificării măsurii de încredinţare a minorului, din perspectiva criteriilor care asigură interesul superior al minorului.
În cauză, din întregul material probator administrat rezultă fără echivoc existenţa unei legături afective puternice între tată şi minor. Aceeaşi legătură este prezentă şi între minor şi mamă.
Ambii părinţi s-au îngrijit constant să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului. Aceştia au fost preocupaţi deopotrivă de progresul şcolar al minorului, de cultivarea de aptitudini extraşcolare, de educaţia culturală şi fizică a acestuia.
Evident că mama, cea în grija directă a căreia se află minorul, unicul fiu al acesteia a exercitat în plenitudinea lor drepturile părinteşti, aspect care nu este de imputat reclamantului, care a reuşit, totuşi, prin interesul manifestat şi prezenţa constantă în viaţa minorului să creeze o relaţie de familie solidă cu acesta.
În privinţa factorului locativ, instanţa constată că părţile sunt capabile să ofere, în mod egal, condiţii prielnice pentru creşterea şi educarea minorului, similar şi în ceea ce priveşte factorul material.
Singurul element apt să conducă la o modificare semnificativă a măsurii de încredinţare a fost relevat de reclamant cu ocazia interogatoriului şi ar fi constat în conduita imorală a mamei. În cauză, însă nu s-a demonstrat un asemenea comportament. Relaţia afectivă pe care mama a dezvoltat-o cu un fin al fostului cuplu nu poate fi apreciată ca una imorală, aflată în contradicţie cu anumite precepte populare religioase ortodoxe, de vreme ce inclusiv reclamantul se află într-o relaţie de concubinaj, din care a rezultat un copil, dar mai ales din perspectiva faptului că părinţii au acceptat ca minorul să urmeze cursurile unei şcoli care are un profil religios iudaic. Instanţa concluzionează că, în fapt, părinţii nu provin dintr-o comunitate care pune accent pe precepte de tipul celui relevat şi, mai mult, că acestea nu sunt transmise minorului.
Instanţa reţine că minorul a beneficiat de o îngrijire şi de o educaţie exemplare din partea mamei, căreia reclamantul nu i-a putut reproşa nimic.
Prezenţa sa în viaţa minorului din perspectiva modelului masculin, al vârstei şi sexului s-a demonstrat că este valorificată, pe deplin, în cadrul relaţiilor personale, care deşi pe alocuri au suferit, din motive cunoscute de părinţi, nu au împiedicat dezvoltarea armonioasă a relaţiei dintre tată şi fiu.
Faptul că relaţiile dintre părinţi sunt caracterizate de animozitate, nu constituie un motiv în sine apt să determine modificarea măsurii de încredinţare, însă a fost suficient de puternic ca şi minorul să îl perceapă, acesta fiind nevoit să îşi adapteze comportamentul în funcţie de fiecare părinte, ajungând să nu transmită nici unuia dintre aceştia informaţii cu privire la activităţile pe care le are cu celălalt.
Aceste neînţelegeri între părţi, au determinat o derulare pe alocuri anevoioasă a relaţiilor personale încuviinţate în favoarea reclamantului, însă nici acest factor nu s-a manifestat atât de puternic pentru a fi determinant în sensul admiterii cererii de reîncredinţare.
În această privinţă instanţa constată că modul de comunicare al pârâtei cu reclamantul cu privire la programul de vizitare este caracterizat de inflexibilitate şi formalism (f.19). Totodată, poziţia pârâtei a fost de neacceptare a posibilităţii că relaţiile personale nu pot fi reglementate exhaustiv şi nici şi respectate riguros, dar mai ales că nu pot fi modificate unilateral, fără implicarea tuturor părţilor, a tatălui şi inclusiv a minorului, care are vârsta şi gradul de înţelegere necesare pentru a exprima o opinie în acest sens. Instanţa constată că mama nu a relevat reclamantului o serie de activităţi practicate de minor (fotbal, navomodelism), care cunoscute şi de tată ar permite o implicare din partea acestuia care să profite dezvoltării minorului.
Reclamantul a relevat iar pârâta a confirmat că a beneficiat de un program de vizitare mai amplu decât cel reglementat de hotărârea judecătorească, schimbat brusc de către pârâtă, care nu a oferit o explicaţie pentru această atitudine. În situaţia în care părţile convin extrajudiciar în privinţa unei modalităţi de derulare a relaţiilor personale şi care este benefică minorului, orice intervenţie trebuie realizată cu mai multă atenţie, în nici un caz radical, având în vedere că relaţiile interpersonale de acest tip nu pot fi caracterizate de o anumită exactitate. În acest sens , instanţa nu găseşte nici o justificare nici pentru atitudinea reclamantului de solicitare a concursului D.G.A.S.P.C în vederea preluării minorului, aspect de natură a influenţa negativ relaţia acestuia cu minorul, sau a minorului cu terţii.
Nu în ultimul rând instanţa reţine că opinia minorului exprimată în sensul menţinerii situaţiei actuale, este esenţială, având în vedere că acesta a atins o anumită maturitate (ce rezultă din declaraţiile martorilor şi din înscrisurile depuse la dosar de părţi vizând evoluţia şcolară) şi că înţelege situaţia într-o măsură care să determine instanţa să îi respecte această opinie.
Concluzionând cu privire la modificarea împrejurărilor care ar justifica o măsură de tipul reîncredinţării, instanţa apreciază că în cauză, cele relevate, nu sunt în măsură să conducă la admiterea cererii de reîncredinţare.
În privinţa cererii reconvenţionale, de restrângere a programului de vizitare.
În conţinutul dreptului la relaţii personale prevăzut de art.15 din Legea nr. 272/2004, sunt incluse componentele: întâlnirii dintre copil şi părinte, vizitării la domiciliul copilului, găzduirii copilului pe o perioadă determinată.
În acest context legislativ este de analizat dacă dreptul minorului de a dezvolta relaţii cu tatăl se impune a fi restrâns, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, care reclamă o astfel de măsură.
Instanţa reţine şi că, în cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.
Din poziţia adoptată de pârâtul reconvenţional, prin întâmpinarea la cererea reconvenţională rezultă că părţile au ajuns la consens doar în privinţa numărului de zile care compun programul de vizitare (30 de zile în cursul vacanţei de vară, 7 zile în vacanţa de iarnă, 3 zile în vacanţa de primăvară).
Cu privire la motivul care a determinat-o pe reclamanta reconvenţională să solicite restrângerea programului în cursul anului, acela al realizării defectuoase a temelor minorului în cursul preluărilor de către tată, instanţa apreciază că nu este demonstrat în cauză şi în nici un caz în măsură să conducă la efectele descrise de textul legal. Certificatele de evaluare depuse la dosar atestă faptul că minorul are rezultate şcolare excepţionale, iar afirmaţia reclamantei reconvenţionale referitoare la performanţa şcolară scăzută în săptămânile următoare perioadei de preluare de către tată nu a fost demonstrată a avea caracter constant. De altfel, intervalul de timp pe care pârâtul îl petrece cu minorul, la final de săptămână, nu este destinat în special temelor şcolare, ci mai degrabă odihnei, fiind perceput ca o perioadă de repaus.
În opinia instanţei este importantă rutina săptămânală a minorului, în activitatea de acaparare a informaţiilor şcolare, iar finalul de săptămână poate fi de asemenea dedicat studiului, dar de o altă manieră (prin jocuri, excursii, lecturi s.a). Iar în această privinţă instanţa nu a perceput o atitudine indiferentă a pârâtului reconvenţional.
S-a statuat constant în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Lafargue Contra România, paragraful 82 ) că împiedicarea ori limitarea legăturilor fireşti dintre părinte şi copil ar afecta dreptul la respectul vieţii de familie, prevăzut atât de art. 22 din Legea nr. 272/2004, cât şi de art. 8 din CEDO, acesta presupunând menţinerea legăturile personale dintre părinte şi minor în mod efectiv.
Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului accentuează fără echivoc legătura fundamentală şi indisolubilă dintre copil şi familia lui, astfel că, pentru asigurarea unui mediu de dezvoltare a copilului caracterizat prin fericire, dragoste şi înţelegere, responsabilizarea familiei implică în această situaţie ca prezenţa ambilor părinţi, chiar şi separaţi, în viaţa minorului să constituie o prioritate. Din ansamblul acestor dispoziţii legale care reglementează atât dreptul părintelui căruia nu i s-a încredinţat minorul de a menţine relaţii personale cu copilul său, cât şi dreptul copilului care, pentru a-şi dezvolta armonios personalitatea ca viitor adult şi a avea un psihic echilibrat, este îndreptăţit să menţină legături cu ambii părinţi, instanţa constată că este în interesul superior al copilului menţinerea unui program de vizitare a acestuia de către tatăl reclamant, în forma iniţial stabilită, pentru cursul săptămânii.
Prin urmare, ţinând cont de vârsta şi de necesităţile minorului, în raport de probele administrate în cauză, instanţa va admite în parte cererea reconvenţională în privinţa relaţiilor personale, stabilind un program de vizitare: în primul şi al treilea sfârşit de săptămână în fiecare lună, de vineri orele 18 până duminică orele 18; 30 de zile în cursul vacanţei de vară; 7 zile în vacanţa de iarnă; 3 zile în vacanţa de primăvară şi de sărbătorile legale, în anii impari.
În considerarea temeiurilor de fapt şi de drept reţinute,
