În motivarea cererii reclamantul a arătat că, prin sentinţa civila nr. 3625/2.7.2008 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş, minorul a fost încredinţat spre creştere si educare pârâtei, fără ca instanţa să pronunţe şi asupra unui program de vizitare al copilului. Reclamantul a subliniat că pârâta îi interzice de 11 luni să vadă copilul, iar după pronunţarea divorţului refuză să mai răspundă şi la telefon. Reclamantul a argumentat că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 272/2004 nu doar părintele căruia i s-a încredinţat copilul are dreptul la legături personale cu copilul, ci şi celălalt părinte este îndreptăţit să dezvolte asemenea relaţii.
Cererea a fost legal timbrată.
La data de 3.4.2009, prin serviciul Registratură, pârâta a formulat întâmpinare şi acţiune reconvenţională, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului-pârât ca nefondată, şi admiterea acţiunii reconvenţionale în care se sugerează un program alternativ de vizitare: la domiciliul pârâtei-reclamantă fără ridicarea minorului în timpul săptămânii joia de la ora 17,00 la ora 19,00, iar în week-end duminica de la 14,00 la 18,00; iar în timpul vacanţelor în orice zi a săptămânii de la 10,00 la 15,00, cu condiţia anunţării vizitei cu cel puţin 48 de înainte, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reconvenţionale se arată că de la pronunţarea divorţului reclamantul-pârât nu a achitat pensia de întreţinere stabilită în sarcina sa şi nu s-a interesat de copil, neîncercând să ia legătura cu minorul, spre deosebire de rudele paterne ale copilului. Pârâta-reclamanta mai arată că datorită faptului că de aproximativ doi ani, de când reclamantul-pârât nu s-a mai interesat de copil, acesta s-a înstrăinat de tatăl său, şi s-ar putea simţi dezorientat dacă ar fi luat de o persoană de care s-a dezobişnuit, motiv pentru care consideră că nu se impune ridicarea acestuia de la domiciliu, ţinând cont şi de vârsta fragedă a minorului. De asemenea, se arată că la stabilirea programului de vizitare trebuie ţinut cont de faptul că în timpul săptămânii minorul urmează cursurile unei grădiniţe.
La data de 20.5.2009 s-a depus la dosar ancheta socială efectuată la domiciliul pârâtei.
La data de 3.6.2009, prin serviciul Registratură s-au depus concluziile scrise ale reclamantului-pârât, prin care reclamantul-pârât a declarat că renunţă la petitul 3 din acţiune, iar cu privire la petitul 1, dacă minorul nu se va acomoda peste noapte, a arătat că este de acord ca în fiecare seară să-l ducă la domiciliul pârâtei-reclamante. Reclamantul-pârât a subliniat că din declaraţia bunicului matern a rezultat că minorul este foarte ataşat de tatăl său, cu toate că de doi ani nu l-a mai văzut absolut deloc. S-a subliniat că pârâta-reclamantă încearcă să izoleze copilul în mod artificial de reclamant şi familia acestuia, ajungându-se în situaţia în care prin toate mijloacele încearcă să-l facă să uite că are un tată, atitudine care contravine în mod clar dispoziţiilor art. 43 alin. 3 Cod familiei şi a normelor morale care obligă părinţii să-l facă pe minor să nu sufere din pricina neînţelegerilor dintre ei ori ca efectul acestor neînţelegeri să fie cât mai redus pentru copilul minor.
În cauză instanţa a administrat proba cu înscrisuri, în cadrul căreia au fost depuse la dosar: sentinţa civilă nr. 3625/2.7.2008 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş în dosarul nr. 10016/320/2007 (filele 4-5), certificatul de naştere al minorului I D-A (fila 6). S-a administrat proba testimonială cu martorii Suciu Maria şi Ungur Sandu, martori încuviinţaţi pentru reclamant, şi I Vasile, pentru pârâtă, declaraţiile acestora fiind ataşate la dosar.
Analizând actele şi lucrările dosarul instanţa reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3625/2.7.2008 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş în dosarul nr. 10016/320/2007 a fost admisă acţiunea de promovată de pârâta-reclamantă din prezenta cauză, iar minorul I D-A a fost încredinţat spre creştere şi educare mamei, cu obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea acesteia in cuantum de 97,5 lei lunar (filele 4-5).
După cum reiese din ancheta socială efectuată în cauză de Serviciul Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Târgu Mureş coroborată cu declaraţia martorei Suciu Maria şi extrasul de carte funciară nr. 34444 Târgu Mureş, pârâtul locuieşte în Târgu Mureş, str. Cutezanţei nr. 61/6 într-un apartament aflat în proprietatea mamei sale, compus din trei camere plus dependinţe, frumos mobilat, utilat şi bine întreţinut.
Din declaraţia martorei Suciu Maria, care confirmă susţinerile reclamantului-pârât, tatăl nu şi-a mai văzut copilul de la desfacerea căsătoriei părţilor şi, cu toate că a încercat în câteva rânduri să-şi viziteze copilul, din cauza relaţiei conflictuale pe care o are cu fosta sa soţie şi cu tatăl reclamantei, de care a fost agresat şi care i-a zis că nu mai are ce căuta în locuinţa sa, întâlnirea nu a mai avut loc. Potrivit celor relatate de martorul I Vasile, tatăl pârâtei-reclamante, copilul este foarte ataşat de mamă, nu rămâne peste noapte nicăieri fără mama sa – de mai mult ori s-a ivit ocazia ca copilul să-şi petreacă noaptea la bunicul său matern, însă acesta a refuzat plângând. Acelaşi martor a subliniat că deşi este vorba de un copil de 4 ani care nu şi-a văzut tatăl de 1 an de zile, minorul îşi aminteşte, cu o nostalgie surprinzătoare pentru vârsta sa, de evenimente petrecute împreună cu tatăl său. Cu referire la reprezentarea de către copil a tatălui său, instanţa mai reţine că potrivit declaraţiei martorei Suciu Maria, cu ocazia vizitării minorului de către aceasta şi un alt membru al familiei sale, mama copilului le-a atras atenţia să nu amintească de reclamantul-pârât, deoarece copilul va plânge.
Mai întâi, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. 3 Codul familiei si art. 15 alin. 1 lit. b din Legea nr. 272/2004, aplicabile în prezenta cauză, părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională. În acelaşi sens, art. 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 dispune că copilul care a fost separat de unul dintre părinţi printr-o măsura dispusă în condiţiile legii are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.
Echilibrul psihic şi emoţional al copilului, în condiţiile în care părinţii săi nu mai locuiesc împreună, se poate realiza doar în măsura în care acesta are posibilitatea de a dezvolta relaţii normale cu ambii părinţi. Prin forţa lucrurilor, părintele căruia i-a fost încredinţat este o prezenţă activă în viaţa copilului, îi este alături în viaţa de zi cu zi. Trebuie însă precizat că, tocmai pentru realizarea echilibrului amintit, este necesar ca şi celălalt părinte să aibă posibilitatea de a veghea îndeaproape la creşterea şi educarea copilului. Or, această posibilitate trebuie să se materializeze în timp petrecut împreună cu minorul, este indispensabil ca aceste vizite să nu aibă caracter excepţional, ci să fie caracterizate de constanţă şi durată, deoarece doar în asemenea condiţii relaţia dintre copil şi părintele căruia nu i-a fost încredinţat se poate dezvolta şi primi conţinut. Mai concret, pentru dezvoltarea de relaţii personale este necesar ca părintele şi copilul să petreacă timp împreună prin efectuarea de activităţi cotidiene, relaţia lor să nu să reducă la simpla vizitare a minorului la domiciliul părintelui căruia i s-a încredinţat minorul spre creştere.
Faţă de stare de fapt reţinută şi considerentele de mai sus cu privire la interesul superior al copilului, instanţa nu poate primi, de principiu, propunerea pârâtei-reclamante în sensul de a se stabili un program de vizitare doar la domiciliul său, în timpul săptămânii, timp de două ore, joia de la ora 17 la ora 19, iar în la sfârşit de săptămână de la ora 14 la ora 18, deoarece 6 ore pe săptămână reprezintă timp insuficient pentru clădirea de relaţii personale cu copilul, mai ales în condiţiile în care jumătate din timpul „alocat” reclamantului-pârât ar fi împărţit cu pârâta-reclamantă şi cu alte persoane aflate eventual la domiciliul acesteia.
Un asemenea program ar fi admisibil doar în situaţia în care ar exista motive temeinicie şi serioase care să impună restrângerea dreptului copilului de a păstra relaţii cu tatăl său şi a dreptului corelativ al reclamantului-pârât. Instanţa nu a identificat în cauză motive privind persoana sau mediul reclamantului-pârât care să justifice limitarea dreptului de vizitare în condiţiile propuse de pârâta-reclamantă, iar în ceea ce priveşte atitudinea copilului, după cum rezultă din declaraţiile bunicului matern şi a bunicii paterne, copilul resimte acut lipsa tatălui său.
Analizând motivele invocate de pârâta-reclamantă în sprijinul programului de vizitare propus de aceasta, instanţa observă că se aduce în discuţie dezinteresul tatălui faţă de copil, care nu a încercat să viziteze copilul şi nu plăteşte nici pensia de întreţinere dispusă de instanţă. Instanţa reţine că din recunoaşterea reclamantului-pârât rezultă într-adevăr că acesta refuză să plătească de întreţinere până când pârâta-reclamantă nu îi va permite să îşi vadă copilul, însă acesta nu este un motiv suficient în cauză pentru a dispune limitarea programului de vizitare.
Instanţa reţine şi atrage atenţia reclamantului-pârât că a recurge la această formă de şantaj, ca o ultimă pârghie de a-şi putea exercita dreptul la vizitarea copilului este inacceptabilă, deoarece contravine interesului copilului, care are dreptul la întreţinere sub această formă din parte părintelui căruia nu i-a fost încredinţat, ajungându-se astfel ca neînţelegerile dintre părţi să se răsfrângă negativ asupra copilului. Cu toate acestea, instanţa apreciază că această greşită înţelegere de către reclamantul-pârât a modalităţii de rezolvare a conflictelor cu mama copilului, în lipsa altor motive, nu poate duce la limitarea dreptului de vizitare, deoarece o asemenea sancţiune ar viza şi copilul al cărui interes superior, potrivit aprecierii instanţei, este dezvoltarea de relaţii personale cu tatăl său, care nu se poate realiza decât prin timp petrecut efectiv împreună.
Nici cel de-al doilea argument invocat de pârâta-reclamantă privind bulversarea programului de la grădiniţă al copilului nu are forţă de convingere, întrucât programul minorului nu ar fi în niciun fel afectat de programul de vizitarea propus de reclamantul-pârât, program care presupune petrecerea de timp împreună cu copilul la sfârşit de săptămână, din două în două săptămâni, deci în perioada în care copilul nu urmează cursurile grădiniţei la care este înscris.
Raţionamentul pârâtei-reclamante prin se arată că, faţă de faptul că minorul nu şi-a mai văzut tată timp îndelungat, în momentul de faţă nu primează ataşamentul de tată, care există nativ, ci faptul că s-ar crea un prejudiciu copilului prin ridicarea din mediul cunoscut de către o persoană aparent străină şi stare de nelinişte a minorului care s-ar simţi dezorientat şi părăsit de persoanele care îl cresc şi îl iubesc este contrazis sentimentele copilului, care nu doar că îşi mai aduce aminte de tatăl, dar plânge când este vorba de acesta sau îi este dor de tatăl său când îşi aduce aminte de ocazii când au fost împreună.
Astfel, având în vedere că ceea ce trebuie să primeze în adoptarea unei soluţii la stabilirea dreptului de vizitare este interesul superior al minorului, necesitatea asigurării pentru copil a unui cadru de stabilitate şi echilibru, ceea ce reprezintă o condiţie indispensabilă pentru o dezvoltare normală şi armonioasă a acestuia, instanţa va încuviinţa reclamantului-pârât dreptul de a avea legături personale cu minorul I D A, după următorul program de vizitare: în fiecare a doua săptămână a lunii, sâmbătă de la ora 10 până duminică la ora 20; o lună în timpul verii, pe perioada concediului de odihnă al reclamantului; pe o perioadă de jumătate din restul vacanţelor.
Ţinând cont de vârsta copilului şi de faptul că acesta nu şi-a mai văzut tatăl de aproape un an, instanţa apreciază că în cauză se impune stabilirea unei perioade de acomodare pentru copil cu noua situaţie creată, sens în care va stabili ca în primele două luni de la pronunţarea hotărârii dreptul reclamantului-pârât să se exercite după cum urmează: în fiecare a doua săptămână a lunii, sâmbătă şi duminică de la ora 12 până la ora 20, la domiciliul pârâtei-reclamante, cu posibilitatea ridicării copilului, însă cu readucerea acestuia la domiciliul pârâtei-reclamante până la ora 20.
Instanţa va respinge ca neîntemeiat capătul 3 din cererea reclamantului-pârât privind stabilirea unui program de vizitare la domiciliul pârâtei-reclamante în celelalte zile de vineri, sâmbătă şi duminică, deoarece prin admiterea acestei solicitări s-ar încălca dreptul mamei să îşi petreacă timp liber cu copilul la sfârşit de săptămână. De altfel, instanţa observă că pârâtul a renunţat la această cerere în cuprinsul concluziilor scrise, însă faţă de momentul procesual la care a intervenit actul său de dispoziţie (după închiderea dezbaterilor), instanţa a rămas în continuare învestită cu acest petit, motiv pentru care l-a şi analizat pe fond.
Având în vedere că ambele cereri urmează a fi admise în parte, faţă de prevederile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 276 din acelaşi Cod, instanţa va compensa integral cheltuielile de judecată.
