Cerere pentru substituirea consimţământului părintelui la schimbarea pe cale administrativă a numelui minorului. Admitere in raport de Art. 3,4,7 din O.G. nr. 41/2003.
Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 6706/28.05.2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi s-au dispus următoarele:
Respinge ca tardivă cererea de reexaminare formulată de domnul avocat M. S. împotriva amenzii judiciare aplicată prin încheierea din 28.03.2008 .
Admite acţiunea civilă formulată de către reclamantul pârât M. C. în contradictoriu cu pârâta reclamantă B. I. A.
Stabileşte următorul program de vizitare a minorului M. D. C. născut la 18.01.2004 : reclamantul va putea lua minorul la domiciliul său – câte 14 zile, de două ori pe an, în vacanţa de vară şi vacanţa de iarnă şi două week-enduri pe lună ( primul şi al treilea), de vineri ora 16.00 până duminică ora 18.00 .
Respinge ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de către reclamanta pârâta B. I. A. în contradictoriu cu pârâtul reclamant M. C.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată .
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că:
Conform art.43 alin 3 din Codul Familiei „ Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.”
Potrivit art.2 al.3 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului „Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti” în timp ce art. 14 alin 1 din acelaşi act normativ stipulează : „ (1) Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale si contacte directe cu părinţii, rudele, precum si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.”
Nu în ultimul rând art. 8 alin 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale : „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.”.
Raportat la dispoziţiile legale incidente în cauză, la actele şi lucrările dosarului dar şi la practica Curţii Europene pentru drepturile omului, instanţa apreciază acţiunea principală ca fiind întemeiată, urmând a o admite în consecinţă, pentru următoarele considerente :
După cum se poate se poate observa conţinutul noţiunii de „legături personale cu copilul” a fost mult lărgit, dar şi nuanţat de Legea 272/2004 ( prin art. 15), faţă de dispoziţiile codului familiei, punându-se accent exclusiv pe interesul superior al copilului.
Dreptul părintelui de a-şi vizita copilul implică obligaţia legală de creştere, educare şi supraveghere, aşa că nu poate fi exercitat eficient în favoarea minorului în special, în cazul în care este limitat prin restrângerea lui la domiciliul celui ce i-a fost încredinţat.
Reţine prima instanţă că este evident faptul că între părţi există o tensiune ce ar putea afecta copilul; pentru aceste motive este bine ca relaţia cu părinţii să nu fie stingherită de prezenţa celuilalt. Dacă însă părintele exercită abuziv dreptul de a-şi vizita copilul se va putea cere încetarea tulburării. Cât timp nu se iveşte o asemenea situaţie, limitarea anticipată a dreptului părintelui de a-şi vizita copilul este nejustificată.
S-a reţinut din analiza probelor administrate în cauză (martorii M. I. D., F. D. propuşi de către reclamantul pârât şi martorul G. C., referatul de anchetă socială înregistrat sub nr. 24047/19.12.2007, chitanţa seria MP24-3 nr. 00013579/06.11.2007 emisă de către Banc Post SA Iaşi, chitanţele seria MP24-3 nr. 00004301/02.05.2007, seria MP24-3 nr. 00002912/04.04.2007 şi seria MP24-3 nr. 00000936/01.03.2007 emise de către Oficiul Poştal Iaşi 3) în primul rând că, pârâta reclamantă nu permite reclamantului pârât să viziteze minorul .
* Martorul M. I. D., audiat în cauză ( fila 56),
susţine fără echivoc „ ştiu de la reclamantul pârât dar şi pentru că am constatat personal, că în prezent acesta nu îşi poate vedea copilul” acesta confirmând şi relaţiile tensionate dintre părţi dar şi interesul şi ataşamentul pe care reclamantul pârât îl manifestă faţă de minor, mergând de câteva ori cu acesta să viziteze minorul.
De asemenea, instanţa a reţinut parţial şi declaraţia martorului F. D. ( filele 57 – 58), în ceea ce priveşte tensiunile dintre părţi şi interesul şi ataşamentul pe care reclamantul pârât îl manifestă faţă de minor, aspecte ce se coroborează cu declaraţiile celorlalţi doi martori dar şi cu actele şi lucrările dosarului .
Instanţa reţine că, cele două declaraţii date în faţa instanţei atestă fapte şi împrejurări pe care martorii le-au constatat ex propriis sensibus .
Tot parţial a fost reţinută şi declaraţia martorului G. C. ( fila 59), referitoare la faptul că reclamantul manifestă interes faţă de minor, aceasta arătând că ştie faptul că : „ acesta ( reclamantul pârât) mergea să îşi vadă copilul la grădiniţă” fiind printre puţinele lucruri pe care a afirmat că le ştie personal .
În ceea ce priveşte restul declaraţiei, aceasta nu a fost reţinută de către instanţă, deoarece martorul evocă situaţii şi concluzii pe care le cunoaşte de la pârâta reclamantă, nefiind percepţiile personale ale acesteia .
De asemenea, din referatul de anchetă socială rezultă că reclamantul beneficiază de condiţii pentru a exercita obligaţia legală de creştere, educare şi supraveghere, atât la apartamentul închiriat dar şi la locuinţa bunicilor paterni .
În ceea ce priveşte interesul primordial al minorului, instanţa mai reţine că acesta a fost consacrat atât de legislaţia în materie – naţională dar şi europeană – reţinându-se că în relaţia dintre părinţi şi copii, exerciţiul drepturilor părinteşti este un element fundamental al vieţii de familie, copilul trebuind să menţină pe cât posibil cu ambii săi părinţi .
În ceea ce priveşte raportul de evaluare psiho socială ( extrajudiciară) nr. 121/21.04.2008 emis de către Centrul de Sănătate Mintală Iaşi, instanţa de fond reţine în primul rând că acesta nu este o probă administrată la dispoziţia instanţei, prin concluziile sale formulându-se doar recomandări .
În al doilea rând, recomandările nu sunt de natură a duce la îngrădirea drepturilor copilului dar şi ale reclamantului pârât, cu atât mai mult cu cât au la bază concluzii trase pe baza declaraţiei pârâtei reclamante – evident subiectivă – examinatorii neavând posibilitatea de a intervieva ambii părinţi dar şi persoane din anturajul familiei .
De asemenea, instanţa de fond apreciază că, înscrisurile depuse de către pârâta cu privire la procesele penale în care a fost sau este implicat reclamantul pârât, nu sunt de natură a influenţa soluţia, atât timp cât acestuia nu i s-au interzis exercitarea drepturilor părinteşti .
Raportat la drepturile reclamantului pârât, prima instanţă a avut în vedere şi practica europeană cu privire la drepturile omului .
Astfel, Curtea Europene a Drepturilor Omului a statuat că asigurarea respectării vieţii de familie impune luarea unor măsuri legislative de către autorităţile naţionale competente, în aşa fel încât, realitatea biologică şi socială a unor legături dintre un bărbat şi copilul său să prevaleze asupra unor prezumţii legale ale căror efecte sunt contrare atât faptelor cât şi voinţei persoanelor implicate, fără ca realitatea juridică să profite cuiva.
De altfel unul dintre principiile generale reţinute şi cauza Lafargue Contra România este acela că : „pentru un părinte şi pentru copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi se destramă,- şi că aceste măsuri interne care îi împiedică să realizeze acest lucru, reprezintă o intervenţie în dreptul protejat la articolul 8 al Convenţiei( în acelaşi sens cauza Johansen contra Norvegia” astfel că : „ Fiind vorba despre obligaţia statului de a hotărî măsurile pozitive, Curtea a declarat în numeroase rânduri că articolul 8 implică dreptul unui părinte de a lua măsuri proprii, de a le grupa în interesul copilului dar în acelaşi timp şi obligaţia autorităţilor naţionale care vin cu propriile lor măsuri (a se vedea de exemplu Ignaccolo- Zenide contra România, şi Nuutinen contra Finlanda, ”
De asemenea, în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României Curtea Europene a Drepturilor Omului a, reiterat faptul că „ Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanenţă că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, , Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, Olsson împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, şi Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994,”
Rezultă deci că, şi din punctul de vedere al respectării vieţii de familie se impune admiterea acţiunii principale, şi acordarea posibilităţii ca reclamantul să îşi exercite drepturile părinteşti dar şi respectarea dreptului minorului de a menţine relaţii personale si contacte directe cu ambii părinţi.
Tocmai în virtutea acestui interes şi mizând pe înţelepciunea ambilor părinţi în sensul de a proceda doar în interesul fiului lor, instanţa a admis acţiunea civilă formulată de către reclamantul pârât M. C. urmând să stabilească următorul program de vizitare a minorului M. D. C. născut la 18.01.2004 : reclamantul va putea lua minorul la domiciliul său – câte 14 zile, de două ori pe an, în vacanţa de vară şi vacanţa de iarnă şi două week-enduri pe lună ( primul şi al treilea), de vineri ora 16.00 până duminică ora 18.00.
Constată prima instanţă că prin cererea reconvenţională, pârâta reclamantă a solicitat în principal stabilirea ca minorul să poarte numele reunite ale ambilor părinţi iar în subsidiar, pronunţarea unei hotărâri care să substituie consimţământul reclamantului pârât la schimbarea pe cale administrativă a numelui minorului .
Conform art. 62 din Codul Familiei „ Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor. Daca părinţii nu au nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. In acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor si se va declara, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civila. In lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelara de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, daca copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite”
Potrivit art. 2 alin din OG nr. 41/2003 privind dobândirea si schimbarea pe cale administrativa a numelor persoanelor fizice : „(1) Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se schimba de drept prin modificarea intervenita în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege.”
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că minorul a dobândit numele de familie comun al părinţilor, ca efect al filiaţiei, iar raportat la dispoziţiile art. 3 din OG nr. 41/2003 schimbarea pe cale administrativă a numelui se poate efectua doar în baza procedurii şi pentru motivele prevăzute în acest act normativ .
Motivul invocat de către pârâta reclamantă este acela că schimbarea numelui se impune pentru ocrotirea interesului suprem al minorului, determinată de împrejurarea că părţile au nume diferite, ceea ce poate afecta minorului sentimentul de apartenenţă familială .
Verificând însă motivele expres prevăzute de legea specială, respectiv art. 4 din OG nr. 41/2003, instanţa a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de schimbare a numelui minorului, interesul acestuia nefiind afectat prin purtarea numelui dobândit ca efect al filiaţiei iar lipsa numelui mamei neputând afecta minorului sentimentul de apartenenţă familială, cu atât mai mult cu cât sentimentul de apartenenţă familială este dat în primul rând de unitatea familiei – pierdută odată cu desfacerea căsătoriei, de buna înţelegere şi colaborare a ambilor părinţi în ceea ce priveşte exercitarea obligaţiei legale de creştere, educare şi supraveghere, aspecte pe care părinţii ar trebui să le urmărească cu prioritate, încercând să ignore animozităţile reciproce când acestea vin în conflict cu interesul major al minorului, invocat de ambele părţi, lucru pe care însă acestea nu îl pot realiza, după cum rezultă din conduita lor procesuală din această cauză .
În această situaţie şi capătul subsidiar al cererii reconvenţionale a fost apreciat că neîntemeiat, atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru schimbarea numelui, nefiind necesar nici acordul reclamantului pârât sau pronunţarea unei hotărâri substituie consimţământul reclamantului pârât .
Pentru toate aceste considerente, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de către reclamanta pârâta B. I. A .
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta reclamantă care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă că instanţa de fond a limitat obiectul probaţiunii numai la împrejurările de fapt care reflectau ataşamentul tatălui faţă de copil, ignorând ceea ce reprezintă esenţa probaţiunii şi anume – interesul superior al minorului în vârstă de 4 ani.
Susţine apelanta că instanţa a interpretat absolut eronat dispoziţiile art. 43 alin. 3 Cod familie reţinând că „dreptul părintelui de a-şi vizita copilul implică obligaţia legală de creştere şi educare şi supraveghere a acestuia” şi a concluzionat că această obligaţie nu ar putea fi exercitată eficient în cazul vizitării minorului la domiciliu. După un astfel de raţionament art. 15 din Legea 272/2004 apărare ca fiind inutil legiferat, din motivarea instanţei de fond reieşind că singura modalitate de relaţionare a tatălui cu fiul ar fi găzduirea minorului. În esenţă art. 43 din Cod familie precizează dreptul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul de a veghea la creşterea, educarea şi pregătirea profesională nicidecum o obligaţie în acest sens.
Invocă apelanta că toate cauzele CEDO enumerate în motivarea hotărârii fără excepţie, vizează situaţii de fapt străine cu cauza de faţă.
Susţine apelanta în ceea ce priveşte probatoriul pe baza căruia instanţa de fond a analizat interesul minorului, în mod greşit s-a reţinut că apelanta nu i-ar fi permis intimatului să viziteze minorul, deşi din întregul probatoriu administrat în cauză (ancheta socială, declaraţiile celor trei martori, adeverinţa de la grădiniţă, alte înscrisuri) rezultă contrariul.
Susţine apelanta că s-a procedat nelegal, instanţa permiţându-i intimatului luarea minorului la domiciliul său, fără însă a solicita dovada concludentă că intimatul are un domiciliu stabil.
Privitor la raportul de evaluare psihologică, consideră că instanţa de fond a ignorat nelegal această probă ştiinţifică, pe motiv că nu cuprinde decât recomandări iar concluziile ar fi fost stabilite pe baza declaraţiilor apelantei.
Susţine apelanta că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 15 din Legea 272/2004, apreciind că singura modalitate de realizare a legăturilor personale aceea a găzduirii minorului – chiar dacă aceasta ar fi împotriva dorinţei şi interesului actual al minorului – fără a acorda eficienţă juridică celorlalte modalităţi de exercitare a legăturilor personale detaliate în cadrul lit. a-f din art. 15 enunţat.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului arătând că probele administrate – martori, anchetă socială – au relevat pe larg că reclamantul are disponibilitatea reală de a oferi copilului climatul afectiv şi moral pentru satisfacerea interesului superior al minorului, programul de vizită fiind corect stabilit.
Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii formulat de apelantă, respectiv de modificare a numelui minorului ca acesta să poarte numele reunite ale ambilor părinţi susţine că în mod corect instanţa a respins-o ca neîntemeiată.
S-au administrat probe noi în apel respectiv înscrisuri.
Analizând actele şi lucrările dosarului, sub aspectul motivelor de apel invocate şi al dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, tribunalul constată că apelul este întemeiat motivat de considerentele ce succed.
În prezenta cauză prin cererea înregistrată la Judecătoria Iaşi sub nr. 24704/245/2007 reclamantul M. C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. I. A. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se stabilească, în favoarea sa , un program de vizitare a minorului M. D. C., respectiv două week-enduri pe lună ( primul şi al treilea), de vineri ora 16.00 până duminică ora 18.00 şi câte 14 zile, de două ori pe an, în vacanţa de vară şi vacanţa de iarnă.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat în principal stabilirea ca minorul să poarte numele reunite ale ambilor părinţi iar în subsidiar, pronunţarea unei hotărâri care să substituie consimţământul reclamantului pârât la schimbarea pe cale administrativă a numelui minorului .
În fapt, Tribunalul reţine că părţile s-au căsătorit la 18.07.2003, din căsătorie rezultând minorul M. D. C. născut la 18.01.2004, iar prin sentinţa civilă nr. 3/15.01.2007 a Judecătoriei Iaşi s-a dispus desfacerea căsătoriei din culpa comună a celor două părţi .
Prin aceeaşi sentinţă a fost încredinţat pârâtei reclamante din prezenta cauză, spre creştere şi educare, minorul D. C. iar reclamantul pârât din prezenta cauză a fost obligat la plata lunară a unei pensii de întreţinere în favoarea minorului, fără însă a se stabili şi un program de vizitare a minorului, în favoarea reclamantului.
Tribunalul constată că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a stabilit că în cadrul programului de vizitare a minorului M. D. C. născut la 18.01.2004, de către tatăl său reclamantul M. C., acesta să-l poată lua la domiciliul său.
Tribunalul urmează însă a restrânge programul de vizitare în week-end acesta urmând să înceapă de sâmbătă ora 12 până duminică ora 16,
Tribunalul reţine că potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 43 Cod familie părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul exercită drepturile părinteşti cu privire la copil, dar celălalt părinte păstrează totuşi dreptul de a avea legături personale cu acesta, pentru a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.
Art. 14 din Legea nr. 272/2004 prevede un drept al copilului de a menţine legături personale cu părinţii săi, iar art. 16 din aceeaşi lege stipulează că, în cazul în care copilul a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia printr-o măsură dispusă în condiţiile legii, acesta are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al minorului. Se observă astfel, că acest drept este prevăzut atât în favoarea copilului cât şi a părinţilor, cu corectivul că interesul superior al copilului are întâietate.
De asemenea, legăturile personale între părinte şi copilul său reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia între ei s-a rupt, iar măsurile interne care ar împiedica o asemenea relaţie constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă familială, proteguit de art. 8 CEDO (Johansen c. Norvegiei-1996, Elsholz c. Germania, McMichael v. the United Kingdom -1995, Bronda c. Italia – 1998, HK c. Finlandei-2006).
Este de principiu că orice măsură luată în ceea ce priveşte copilul se subordonează cu prioritate interesului superior al copilului (art. 2 din Legea 272/2004). De aceea, instanţa este ţinută de a se călăuzi după interesul superior al copilului atunci când aplică art. 14 şi 16 din Legea 272/2004, stabilind în mod concret modul în care se realizează relaţiile personale şi contactele directe cu părinţii.
Interesul superior al copilului, în accepţiunea Legii nr. 272/2004 şi care se regăseşte, în egală măsură, în Codul familiei, se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibrul socio-afectiv, la viaţa de familie, drept afirmat şi prin art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acord cu prevederile Codului familiei şi ale Legii nr. 272/2004, sunt şi dispoziţiile Convenţiei privind drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Natiunilor Unite la 20 noimebrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, aceasta din urmă stabilind prin art. 9 pct. 3 că statele părţi se angajează să respecte drepturile copilului, care a fost separat de unul dintre părinţi, de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu respectivul părinte, în mod regulat, exceptând cazul când acest lucru contravine intereselor superioare ale minorului. De asemenea, Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii încheiată la Strasbourg la 15 mai 2003, ratificată de România prin Legea nr. 87/2007, prevede în art. 4 dreptul copilului şi părinţilor săi de a obţine şi de a întreţine relaţii personale constante, care nu pot fi restrânse sau excluse decât atunci când interesele minorului o impun.
Legăturile personale cu copilul se pot realiza în moduri diferite cum ar fi: vizitarea copilului la domiciliul părintelui căruia i-a fost încredinţat, luarea copilului la domiciliul său, încuviinţarea de a-l lua în timpul vacanţelor cu interval de timp.
Modalităţile în care se exercită acest drept trebuie stabilite în aşa fel încât să nu influenţeze negativ dezvoltarea copilului.
Or, în speţa dedusă judecăţii, tribunalul constată că interesul superior al copilului este pe deplin ocrotit prin încuviinţarea unui program de vizitare care să permită luarea minorului la domiciliul reclamantului.
Tribunalul reţine că acest program de vizitare respectă principiul potrivit căruia dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul care nu i-a fost încredinţat spre creştere trebuie exercitat în raport cu interesele copilului dar în exercitarea lui părintele nu trebuie să fie stânjenit de prezenţa celuilalt părinte.
Deşi apelanta a invocat faptul că ataşamentul reclamantului pârât faţă de copil este doar unul prezumat, Tribunalul reţine că ansamblul probatoriu administrat, respectiv declaraţiile martorilor audiaţi la solicitarea reclamantului pârât M. I. D. şi F. D. relevă existenţa unui ataşament real între tată şi copil, construit de-a lungul timpului, lipsirea copilului de posibilitatea de a-şi petrece o parte a timpului liber alături de tată fiind în detrimentul dezvoltării unei personalităţi armonioase a minorului.
În ce priveşte declaraţia martorei G. C., tribunalul constată că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a circumstanţiat cele reţinute din declaraţia acesteia raportat la împrejurarea că împrejurările relatate nu au fost percepute „ex propriis sensibus” ci mediat, prin mijlocirea pârâtei – reclamante.
Referitor la recomandările raportului extrajudiciar de evaluare psiho-socială întocmit la solicitarea reclamantei (filele 85-90 dosar fond), Tribunalul constată că acesta prezintă o situaţie de fapt existentă în urmă cu 2 ani şi plus cele concluzionate în cuprinsul acestuia nu sunt de natură a conduce la respingerea cererii reclamantului sau la stabilirea unui program de menţinere a legăturilor tată – minor cu excluderea posibilităţii de a fi luat minorul din domiciliul unde locuieşte cu mama.
Dimpotrivă, instanţa apreciază că programul de menţinere a legăturilor personale stabilit de instanţa de apel este de natură a crea cadrul propice pentru menţinerea unei legături apropiate tată – fiul, premisă esenţială a unei dezvoltări armonioase a copilului.
Tribunalul constată ca fiind întemeiat şi cel de-al doilea motiv de apel referitor la dezlegarea dată instanţa de fond cererii reconvenţionale formulată de pârâta-reclamantă (fila 35 fond).
Astfel, Tribunalul constată ca fiind întemeiată cererea cu caracter subsidiar formulată de reclamantă de a se pronunţa o hotărâre care să substituie consimţământului reclamantului pârât la schimbarea pe cale administrativă a numelui minorului , din „M.” în „B. -M”.
Tribunalul reţine că potrivit art. 62 din Codul familiei „copilul din căsătorie ia numele de famile comun al părinţilor. Dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul va purta numele de familie a unuia dintre ei, ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara odată cu naşterea copilului, la serviciul de Stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî ascultând pe părinţi, dacă copilul va purta numele unui dintre ei sau numele lor reunite”.
Potrivit art. 2 din O:G. nr. 41/2003 numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se va schimba de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege.
În cauză minorul a dobândit numele de familie comun al părinţilor, ca efect al filiaţiei, iar raportat la dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 41/2003, se poate face schimbarea pe cale administrativă, a numelui în procedura şi motivele prevăzute de acest act normativ.
Tribunalul reţine că art. 4 alin. 3 lit. f din O.G. 41/2003 prevede că sunt de asemenea considerate justificate şi cererile de schimbare a numelui când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi solicită să poarte numele de familie al acestuia.
În plus art. 7 alin. 2 O.G. 41/2003 prevede că atunci când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul din părinţi, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în forma autentică.
De asemenea, art. 8 din O.G. 41/2003 prevede că schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere o dată cu schimbarea numelui de familie al părinţilor sau separat, pentru motive temeinice iar schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând.
Tribunalul constată cererea subsidiară a pârâtei-reclamante ca întemeiată întrucât recunoaşterea dreptului copilului de a purta numele de familie reunite ale părinţilor divorţaţi respectiv de a adăuga numele părintelui căruia i-a fost încredinţat la propriul nume este o modalitate de stabilire concretă, efectivă a propriei identităţi ce-i asigură copilului evitarea riscului de alienare, de confuzie, numele având un rol esenţial în identificarea unei persoane fiind interzisă ori ce fel de ingerinţă în acest sens (art. 16 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului).
Instanţa constată că este necesar a se suplini consimţământul reclamantului pârât întrucât în răspunsul dat în interogatoriul luat în instanţă (fila 49 dosar fond) acesta şi-a exprimat în mod vădit refuzul ca minorul să poarte numele de familie ale ambilor părinţi.
Faţă de considerentele anterior expuse, tribunalul, în baza art. 296 Cod procedură civilă, a admis apelul în limitele şi pentru motivele menţionate dispunând în sensul celor cuprinse în prezenta decizie.
