Imprejurarea că la data întocmirii testamentului, autorul reclamantei nu mai avea în patrimoniu imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, a cărui nulitate s-a cerut a se constata, nu are relevanţă în aprecierea calităţii procesuale active a reclamantei, instituită legatară universală, deoarece conţinutul concret al transmisiunii succesorale se determină nu în raport de data testării, ci de data decesului testatorului şi el cuprinde, ca activ succesoral, toate drepturile patrimoniale existente la data deschiderii moştenirii, ceea ce înseamnă nu doar drepturile reale şi de creanţă, materializate sub formă de bunuri existente efectiv în patrimoniul defunctului, ci şi acţiunile patrimoniale deschise acestuia pentru recuperarea bunurilor la care se referă aceste drepturi, cum este şi acţiunea în anulare în litigiu.
(Decizia nr. 464 din 18 mai 2004 – Secţia a IV-a civilă)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 26.07.2002, sub nr. 8850, reclamanta C.V. i-a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC “T.” SA şi P.V.D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi sub nr. 302 din 13.01.1997, cu privire la apartamentul nr. 82, situat într-un imobil din Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 604 din 29.01.2003, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată, şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, dispunând respingerea acţiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat că pârâtul P.V.D. are calitate procesuală pasivă, întrucât prin acţiune s-a solicitat constatarea nulităţii contractului lui de vânzare-cumpărare, eventualele neclarităţi privind situaţia juridică a apartamentului – obiect al contractului ţinând nu de calitatea procesuală, ci de fondul cauzei.
Referitor la reclamantă, instanţa a apreciat că aceasta nu-şi legitimează calitatea procesuală activă, întrucât, deşi cu Certificatul de moştenitor nr. 64 din 7.02.1996 a făcut dovada calităţii sale de legatară universală a averii defunctului S.G.A., în patrimoniul defunctului de la data deschiderii succesiunii nu se mai găsea apartamentul litigios, el fiind anterior înstrăinat, respectiv în anul 1945, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. 25778/1945.
împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta, apel care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 1108, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă la data de 3.06.2003.
Tribunalul a apreciat că soluţia pronunţată la fond pe excepţia lipsei calităţii procesuale active este corectă, faţă de împrejurarea că în patrimoniul autorului reclamantei nu mai exista nici un imobil la data întocmirii testamentului prin care reclamanta a fost instituită legatară universală; în justificarea acestei soluţii, tribunalul a avut în vedere şi faptul că atât în cuprinsul testamentului, cât şi în certificatul de moştenitor apare menţionat că S.G.A. a lăsat în proprietate reclamantei toate bunurile mobile ce se vor găsi la încetarea sa din viaţă, precizându-se că nu deţinea bunuri imobile.
în raport de această situaţie, tribunalul a reţinut că reclamanta nu îşi legitimează calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, şi, implicit, calitatea procesuală activă în cauză, căci proprietatea apartamentului în litigiu nu mai aparţinea autorului său la data decesului acestuia; faptul că din relaţiile comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti – DGAFI privind situaţia juridică a imobilului din care face parte şi apartamentul în discuţie a reieşit că pe numele defunctului S.G.A. s-au preluat, în baza Decretului nr. 92/1950, mai multe apartamente, s-a apreciat că nu poate conduce la concluzia că apartamentul ce face obiectul litigiului s-ar mai fi aflat în proprietatea defunctului la data naţionalizării, deoarece relaţiile comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti trebuie coroborate cu contractul de înstrăinare încheiat de defunct în anul 1945, care atestă clar ieşirea bunului din patrimoniul său anterior naţionalizării, situaţie confirmată şi de schiţa imobilului, depusă la dosar de reclamantă.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de reclamantă, care, după ce a făcut un scurt istoric al cauzei, a invocat nelegalitatea soluţiei din apel sub două aspecte:
1) Statuarea din hotărârea atacată, în sensul că la data întocmirii testamentului autorul său nu mai avea în proprietate nici un imobil, este eronată, deoarece ea, fiind instituită prin legatară universală, a moştenit şi dreptul la toate acţiunile defunctului, fiind fără semnificaţie faptul că, la data testării, garsoniera nr. 82 era naţionalizată.
2) Vânzarea făcută de defunct în anul 1945 a privit fosta garsonieră 82, şi nu actuala garsonieră cu nr. 82, revendicată în cauză, ceea ce reiese din coroborarea actului de înstrăinare cu contractul de construire şi cu relaţiile privind situaţia juridică, comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti.
S-a arătat în acest sens că în actul de înstrăinare din 1945 s-a menţionat expres că vânzarea priveşte apartamentul nr. 81, care a inclus şi garsoniera nr. 82, deoarece s-au vândut 3 camere, şi nu două, astfel că actuala garsonieră 82, care prin construcţii avusese nr. 83, a rămas în proprietatea vânzătorului, de la care a fost naţionalizată, aşa cum s-a comunicat de primărie.
în drept s-a invocat cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Intimatul-pârât P.V.D. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, reiterând în acest scop apărările formulate în faţa instanţelor anterioare.
La întâmpinare au fost anexate copii ale înscrisurilor deja administrate în fazele procesuale anterioare, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare nr. 302 din 13.01.1997, testamentul lăsat de defunctul S.G.A., Certificatul de moştenitor nr. 64 din 7.02.1996, actul de vânzare-cumpărare, întocmit de autorul reclamantei în anul 1945, Adresa nr. 319 din 15.03.2001 a Primăriei Municipiului Bucureşti-DGAFI, notificarea de restituire adresată de reclamantă Primăriei Municipiului Bucureşti, în baza Legii nr. 10/2001, şi Adresa Primăriei Municipiului Bucureşti-DPI – DGAFI nr. 3/494 din 10.06.1999.
Recurenta a completat proba cu înscrisuri, depunând la dosar, în copie, contractul de construcţiune autentificat sub nr. 4864 din 10 februarie 1936 şi schiţele privind apartamentele la care acesta se referă.
Curtea a constatat că recursul este fondat, în sensul celor ce se vor arăta în continuare:
Justificând că reclamanta nu are calitate procesuală activă în cauză, pe considerentul că, prin testament, defunctul S.G.A. a precizat că nu deţine bunuri imobile şi că lasă în proprietate reclamantei toate bunurile mobile ce se vor găsi la încetarea sa din viaţă, instanţa de apel a pronunţat o soluţie greşită, întrucât aceasta se întemeiază pe denaturarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al testamentului lăsat de defunct.
Testamentul în discuţie, ce se regăseşte la dosar, cuprinde termeni cu sens clar şi neîndoielnic în ce priveşte drepturile transmise reclamantei.
Astfel, în cuprinsul testamentului s-a prevăzut în mod expres dispoziţia testatorului că lasă lui C.V. toate bunurile mobile ce se vor găsi la încetarea sa din viaţă, că la acel moment el nu deţinea bunuri imobile (“în prezent nu deţin bunuri imobile”) şi că o instituie legatară universală pe C.V. (“institui legatară universală pe C.V.”).
Calitatea reclamantei de legatară universală a fost deci desemnată prin termeni expreşi în cuprinsul testamentului, ceea ce nu lasă nici o îndoială asupra întinderii drepturilor transmise mortis causa, care vizează întreaga universalitate succesorală, adică toate drepturile patrimoniale existente la data deschiderii moştenirii (activ succesoral), precum şi datoriile şi sarcinile moştenirii (pasiv succesoral).
Faptul că testatorul a menţionat în actul său de ultimă voinţă că lasă reclamantei toate bunurile mobile ce se vor găsi la încetarea sa din viaţă şi că la acel moment (al întocmirii testamentului) nu deţinea bunuri imobile, nu are nicidecum semnificaţia limitării vocaţiei succesorale conferite legatarei numai la o parte din averea sa, ci, dimpotrivă, enumerându-se bunurile ce o compuneau, respectiv numai bunuri mobile, de care s-a dispus în totalitate în favoarea reclamantei, înseamnă că voinţa testatorului a fost aceea de a-i conferi legatarei vocaţie la întreaga sa moştenire, aşa cum, de altfel, rezultă în mod neechivoc din folosirea de către testator, în cuprinsul aceluiaşi testament, a termenului expres de legatară universală, pentru a o desemna pe persoana care îi va culege moştenirea – “Institui legatară universală pe C.V.”.
Pe de altă parte, împrejurarea că, la data întocmirii testamentului (anul 1964), autorul reclamantei nu mai avea în patrimoniu imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata în cauză, nu are nici o relevanţă în aprecierea calităţii procesuale active a reclamantei, deoarece emolumentul moştenirii, adică conţinutul concret al transmisiunii succesorale se determină nu în raport de data testării, ci de data decesului testatorului şi el cuprinde, ca activ succesoral, toate drepturile patrimoniale existente la data deschiderii moştenirii (data decesului testatorului), ceea ce înseamnă nu doar drepturile reale şi de creanţă materializate sub formă de bunuri existente efectiv în patrimoniul defunctului, ci şi acţiunile patrimoniale deschise acestuia pentru recuperarea bunurilor la care se referă aceste drepturi, cum este şi acţiunea în anulare ce face obiectul prezentului litigiu.
Rezultă că interpretarea dată de instanţa de apel testamentului depus în cauză, în sensul că drepturile transmise prin el reclamantei se limitează numai la bunurile mobile ale lui de cuius, este în mod evident contrazisă de înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al termenilor şi conţinutului testamentului interpretat, care atestă o transmisiune mortis causa universală, a cărui esenţă este vocaţia conferită legatarului la întreaga universalitate succesorală, şi nu doar la o parte a acesteia.
Devine astfel incident în speţă motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, în care se încadrează în fapt primul motiv de recurs formulat în cauză.
Cât priveşte dacă defunctul mai avea în patrimoniul său apartamentul litigios la data naţionalizării, cum a pretins recurenta-reclamantă pentru a-şi justifica calitatea de a cere în justiţie anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriaşul pentru acest apartament, instanţa de apel a ajuns, de asemenea, la o concluzie greşită, ca urmare a necercetării tuturor probelor administrate în proces.
în fapt, dezlegarea problemei dacă garsoniera litigioasă, ce poartă în prezent nr. 82, a fost sau nu înstrăinată de autorul reclamantei-recurente prin actul de vânzare-cumpărare încheiat de acesta în anul 1945, nu se putea face prin cercetarea singulară a acestui act, ci prin coroborarea lui cu actele ce atestă modul de dobândire şi componenţa imobilului ce a aparţinut iniţial autorului reclamantei-recurente.
Este de menţionat în acest sens că S.G.A. a dobândit, în stare de indiviziune, cota-parte de teren aferentă apartamentelor şi garsonierelor nr. 81, 82, şi 83 de la etajul opt al imobilului ce urma a se construi în Bucureşti, fapt ce reiese din actul de vânzare încheiat de acesta cu Sogenco S.A.R. la 10 februarie 1936, act depus la dosarul de apel.
La patru ani de la cumpărarea terenului, respectiv în anul 1940, S.G.A. şi-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra imobilului din bd. R., colţ cu str. I., în care se menţionează, conform copiei de pe procesul-verbal de carte funciară de la dosar, că acesta este compus din apartamentul nr. 81 de la etajul 8, format dintr-un vestibul, 3 camere, o bucătărie, un oficiu, o cămară, o baie, o cameră de servitori şi o boxă la subsol, precum şi din garsoniera nr. 82 de la etajul opt, formată dintr-un vestibul, o cameră, un oficiu şi o baie.
Proprietatea astfel înscrisă în cartea funciară a fost înstrăinată în parte de titularul său S.G.A. în anul 1945, respectiv numai apartamentul nr. 81, compus din vestiar, 3 camere, bucătărie, cameră de servitori, cămară, WC, oficiu, baie, debara şi boxa din subsol; această înstrăinare s-a făcut prin actul de vânzare-cumpărare, depus în copie la dosarul fond, şi din conţinutul lui rezultă descrierea componenţei apartamentului nr. 81, aşa cum a fost redată mai sus, precum şi precizarea că apartamentul nr. 81 este format din fostul apartament nr. 81 şi fosta garsonieră nr. 82.
Din compararea componenţei constructive a apartamentului vândut în 1945 cu aceea a apartamentelor pentru care vânzătorul S.G.A. îşi înscrisese anterior, respectiv în anul 1940, dreptul de proprietate în cartea funciară, reiese cu certitudine că ceea ce s-a vândut prin actul din 1945 a fost apartamentul cu 3 camere, identificat în cartea funciară în această componenţă încă din 1940, sub nr. 81, întrucât toate spaţiile ce intră în alcătuirea sa coincid în ambele acte (proces-verbal de carte funciară din 1940 şi act de vânzare-cumpărare din 1945).
Din moment ce vânzarea din 1945 a privit doar apartamentul nr. 81 în alcătuirea din procesul-verbal de carte funciară din 1940, înseamnă că vânzătorul S.G., autorul reclamantei-recurente, a rămas deplin proprietar pe celălalt spaţiu locativ înscris distinct în cartea funciară, şi anume garsoniera nr. 82 de la etajul 8, compusă din vestibul, cameră, oficiu şi baie, care este garsoniera ce face obiectul prezentului litigiu.
Menţiunea din actul de vânzare din 1945, potrivit căreia apartamentul vândut nr. 82 este format din fostul apartament nr. 81 şi fosta garsonieră nr. 82, nu este de natură să conducă la concluzia că garsoniera în litigiu, purtând în prezent nr. 82, a fost şi ea inclusă în obiectul vânzării, cum eronat au reţinut instanţele anterioare; conform celor deja arătate, această concluzie este infirmată de datele ce rezultă din interpretarea coroborată a actului de înstrăinare (1945) cu actele anterioare de dobândire a proprietăţii şi de publicitate a acesteia pe numele vânzătorului (autorul recurentei), care susţin poziţia afirmată de reclamanta-recurentă, în sensul că din cele 3 apartamente ce urmau a se construi pentru autorul său – apartamentul nr. 81 cu 2 camere şi garsonierele 82 şi 83 cu câte o cameră -, s-au realizat numai două, respectiv cele înscrise în cartea funciară în anul 1940- apartamentul 81 cu 3 camere şi garsoniera nr. 82 cu o cameră, putându-se prezuma că apartamentul cu 3 camere a luat naştere din reunirea apartamentului proiectat iniţial cu 2 camere şi a uneia din cele două garsoniere, ceea ce a antrenat şi o schimbare în numerotarea acestora din urmă.
De altfel, această situaţie relativă la construirea apartamentelor autorului recurentei rezultă şi din compararea schiţelor anexate procesului-verbal de carte funciară de la dosar.
Astfel, schiţa cu cele 2 apartamente înscrise în cartea funciară redă planul apartamentului nr. 81 cu 3 camere şi al garsonierei nr. 82 cu o cameră, iar schiţa iniţială a imobilului redă aceeaşi componenţă constructivă, împărţită însă în 3 unităţi locative – apartamentul nr. 81 cu 2 camere, garsoniera nr. 82 cu o cameră şi garsoniera nr. 83 cu o cameră -, în dreptul numerotării iniţiale făcându-se o rectificare care semnifică înglobarea garsonierei nr. 82 în apartamentul nr. 81 şi transformarea garsonierei nr. 83 în garsoniera nr. 82.
Prin urmare, fosta garsonieră cu nr. 82 a fost reunită cu apartamentul nr. 81, rezultând în final apartamentul cu 3 camere înscris în cartea funciară sub nr. 81 şi înstrăinat de autorul recurentei în anul 1945, iar fosta garsonieră nr. 83 a devenit garsoniera nr. 82, fiind astfel înscrisă în cartea funciară. Aceasta din urmă a rămas în proprietatea autorului recurentei până la naţionalizare şi se identifică cu cea din litigiu.
Situaţia contrară reţinută la fond şi în apel, respectiv că actuala garsonieră nr. 82, asupra căreia a emis pretenţii recurenta-reclamantă, face parte din apartamentul înstrăinat de autorul acesteia anterior naţionalizării, este aşadar urmarea necercetării tuturor înscrisurilor probatorii administrate în cauză, ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, în care se încadrează în fapt cel de-al doilea motiv de recurs.
Referitor la numerotarea apartamentelor proprietatea autorului recurentei, cu consecinţe în ceea ce priveşte clarificarea situaţiei proprietăţilor sale de la data naţionalizării, sunt relevante şi actele noi administrate în recurs, şi anume contractul de construcţiune autentificat sub nr. 4864 din 10.02.1936 şi cele două schiţe anexe la acesta, care atestă că trei apartamente urmau a fi construite pentru S.G.A. – apartamentul nr. 81 cu două camere şi garsonierele 82 şi 83 cu câte o cameră. Suprapunând schiţele plan din 1936 cu cele din anul 1940, anexă la procesul-verbal de carte funciară, nu se constată nici o diferenţă sub aspectul alcătuirii constructive a spaţiului proprietatea lui S.G., diferenţe apărând numai în ceea ce priveşte compartimentarea acestor spaţii în unităţi locative distincte şi, implicit, numerotarea lor, în sensul că apartamentul nr. 81, proiectat iniţial cu 2 camere, a fost reunit cu garsoniera nr. 82, formând astfel apartamentul nr. 81, iar garsoniera, care în planul iniţial era identificată sub nr. 83, a luat nr. 82.
Reţinând, în concluzie, că s-a făcut dovada existenţei în patrimoniul autorului recurentei-reclamante, la data naţionalizării, a garsonierei nr. 82 de la etajul 8 al imobilului din Bucureşti, sector 3, şi a vocaţiei succesorale concrete a recurentei la întreaga moştenire a autorului său, vocaţie care include şi dreptul la acţiunea în revendicare sau în anulare referitoare la imobilele naţionalizate de la acesta, în speţă garsoniera nr. 82, Curtea a constatat că recursul este fondat şi, în baza art. 312 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 304 pct. 8 şi 10 din Codul de procedură civilă, l-a admis şi a modificat decizia tribunalului, în sensul că a admis apelul reclamantei şi, conform art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a anulat sentinţa primei instanţe, care a soluţionat în mod greşit pricina pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar, în virtutea competenţei sale de instanţă de apel, conferită prin dispoziţiile art. II alin. 2 teza a Il-a, raportat la art. I pct. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, Curtea a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
