Decretul – Lege nr. 118/1990, republicată, art. 1 alin. 1
Legea nr. 221/2009
Stabilirea calităţii de chiabur nu atrage automat şi dovada stabilirii domiciliului obligatoriu. Atât declararea unei persoane ca făcând parte din categoria chiaburilor cât şi stabilirea domiciliului obligatoriu sunt măsuri administrative distinctecare trebuie dovedite, fiecare, că au fost dispuse în perioada regimului cominist, cu caracter politic, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009. Evident că este posibil ca persoana care a fost declarată chiabur să aibă stabilit şi domiciliul obligatoriu, din aceleaşi raţiuni cu caracter politic, nu toate persoanele care au fost declarate chiabur au avut stabilit şi domiciliul obligatoriu , cu atât mai puţin moştenitorii minori ai acestora.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să confere calităţii de chiabur valoare de probă în stabilirea domiciliului obligatoriu, ar fi prevăzut în mod expres această posibilitate.
Prin sentinţa nr. 644 din 15 martie 2011, Tribunalul Harghita a admis contestaţia formulată de reclamanta H.V. în contradictoriu cu pârâta A.J.P.S. Harghita – Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului – Lege nr.118/1990 şi a anulat Decizia nr. 91 din 15 octombrie 2010, stabilindu-i reclamantei calitatea de beneficiară a Decretului – Lege nr. 118/1990 pentru perioada 3 iulie 1952 – 28 noiembrie 1956.
Instanţa de fond a reţinut că prin Decizia 91/2010 i-a fost respinsă cererea reclamantei de a i se stabili calitatea de beneficiară a prevederilor art. 1 alin. 1 lit.”d” din Decretul-lege 118/1990 pentru perioada iulie 1952 – noiembrie 1956 şi că reclamanta este nepoata numitului A.F.(F.) care a fost declarat chiabur la data de 3 iulie 1952, apoi radiat din tabel la data de 28 noiembrie 1956, aspecte constatate şi prin sentinţa nr. 62 din 2 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita.
Din probele administrate instanţa a constatat că reclamanta în perioada anilor 1952 – 1956 a locuit statornic, împreună cu ceilalţi membrii ai familiei suferind aceleaşi prejudicii materiale şi morale, fiind astfel îndeplinite condiţiile reglementate de art. 1 alin. 1 din Decretul – Lege nr. 118/1990.
Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de pârâta A.J.P.S. Harghita care a solicitat modificarea în sensul menţinerii Deciziei 91/2010 ca temeinică şi legală.
În motivarea recursului s-a învederat că la baza emiterii sentinţei recurate se afla sentinţa civilă nr. 62/2010 prin care s-a admis acţiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 şi s-a constatat că măsura administrativă a includerii bunicului reclamantei în categoria chiaburilor în perioada 3 iulie 1952 – 28 noiembrie 1956, a avut caracter politic, însă, nu se specifică clar care măsură administrativă se aplică.
S-a precizat că din actele depuse la Comisia pentru aplicarea Decretului-lege 118/1990 nu reiese stabilirea domiciliului obligatoriu ci numai calitatea de chiabur iar din adresa nr. 2972 din 6 august 2010 eliberată de M.A.N. – Direcţia Instanţelor Militare privindu-l pe bunicul reclamantei, A.F. rezultă că acesta nu a fost supus unei măsuri abuzive, respectiv nu a avut stabilit domiciliul obligatoriu sau strămutat după data de 6 martie 1945.
S-a subliniat faptul că recunoaşterea perioadei cât a fost declarat chiabur nu poate şi nu este de natură să conducă la încadrarea acestuia în Decretul-lege 118/1990 şi nu conduce automat la recunoaşterea calităţii de beneficiar al Decretului – Lege nr.118/1990 republicată.
Reclamanta intimată H.V. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, susţinând că măsura administrativă abuzivă de categorisire ca şi chiabur a fost luată faţă de gospodăria respectivă, cu scopul distrugerii acesteia şi se referă la toţi membrii familiei prin diverse mijloace, enumerate şi descrise detaliat de intimată, care a mai precizat că este adevărat că nici un organ nu dădea dispoziţii scrise, spunându-se doar verbal că nu e voie să se părăsească localitatea şi consecinţele încălcării acestei dispoziţii.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constat că recursul este fondat.
Din actele dosarului rezultă că bunicul reclamantei, A.F. a fost declarat chiabur şi că prin sentinţa nr. 62 din 21 ianuarie 2010 s-a constatat că măsura administrativă a includerii bunicului reclamantei în categoria chiaburilor, în perioada 3 iulie 1952 – 28 noiembrie 1956 a avut caracter politic. În considerentele aceleiaşi sentinţe se reţine însă că nu există nicio dovadă care să ateste că restul familiei lui A.F., inclusiv reclamanta, au fost consideraţi chiaburi sau că le-a fost interzisă părăsirea satului, că reclamanta nu a fost primită la grădiniţă şi că bunicul său trebuia să se prezinte săptămânal la fosta Miliţie. În plus, din actul de la fila 26 dosar fond, adresa 2972 din 6 august 2010 a M.A.N. – D.I.M. rezultă că nu au fost identificate documente(menţiuni) care să ateste că A.F. ar fi fost supus unei măsuri administrative abuzive (strămutare, domiciliu obligatoriu) dispus de fostul M.A.I., ulterior datei de 6 martie 1945.
În adeverinţa eliberată de Consiliul local al comunei Şimoneşti, judeţul Harghita se precizează că A.F. şi nepoate H.V. au locuit împreună în acea comună, nu figurează în evidenţa comunei ca şi chiaburi şi nu deţin acte privind stabilirea domiciliului obligatoriu a familie.
„Domiciliul obligatoriu” constituie măsură administrativă cu caracter politic, potrivit prevederilor Legii 221/2009 dacă a fost întemeiată pe unul dintre actele normative enumerate, or, în cazul în speţă, cererea reclamantei se bazează pe probe testimoniale şi pe sentinţa nr. 62/2010. Câtă vreme tocmai într-o hotărâre judecătorească prin care s-a soluţionat o acţiune în constatare întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, se menţionează în mod expres că nu există nicio dovadă care să ateste că reclamanta şi restul familiei au fost declaraţi chiaburi sau că le-a fost interzisă părăsirea satului, faptul că includerea bunicului reclamantei în categoria chiaburilor a avut caracter politic, nu echivalează cu dovedirea măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu.
Proba testimonială nu este în măsură să înlăture constatările unei instanţe şi nici să probeze peste cele două înscrisuri depuse la dosar, acte oficiale ce emană de la autorităţile statului privind verificări legate de stabilirea domiciliului obligatoriu a reclamantei şi bunicului acesteia. Dacă legiuitorul ar fi dorit să confere calităţii de chiabur valoare de probă în stabilirea domiciliului obligatoriu, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.
Faţă de cele ce preced, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă instanţa a admis recursul şi a modificat sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea în administrativ formulată de reclamantă.
