– Legea nr. 10/2001 – art. 5
Câtă vreme între România şi Germania nu s-a încheiat un acord privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, persoana interesată este îndreptăţită să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001 referitoare la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii prevăzute de această lege.
Decizia civilă nr. 569/R din 22 februarie 2012, Secţia I civilă
Prin sentinţa civilă nr. 764/10.10.2011 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 381/108/2007 a fost respinsă cererea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamantul W. J. H. împotriva pârâtei Comuna Z. prin Primar.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamantul a solicitat anularea dispoziţiei Primarului Comunei Z. cu nr. 567 din 15.12.2006, admiterea cererii de restituire a imobilului situat în comuna Z. şi acordarea de măsuri reparatorii.
În motivare a arătat că a formulat o cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 10/2001 a imobilului arătat mai sus după antecesorul său, tatăl W. F., şi că iniţial imobilul a aparţinut bunicilor paterni.
În prezent, construcţiile au fost demolate iar terenul a fost ocupat de construcţii aparţinând altor persoane şi, întrucât statul a vândut respectivele imobile, restituirea în natură nu se mai poate realiza.
Notificarea a fost soluţionată prin dispoziţia atacată în sensul respingerii cererii, motivat cu aceea că tatăl său ar fi primit despăgubiri de la statul german.
Din probatoriul administrat a rezultat că persoana păgubită nemijlocit W. F., antecesorul reclamantului, a fost despăgubit de Comisia de arbitraj din capitala Landului Munchen la data de 7 mai 1981, în baza cererii înaintate la 26.01.1981.
În consecinţă, nu se pot ignora dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 care prevăd că nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie enumerate în Anexa I.
Primirea de despăgubiri de la statul german constituie din punctul de vedere al reparaţiei un aspect rezolvat, petentul nefiind îndreptăţit la o dublă reparaţie în sensul celor susţinute de el, aceasta constituind în mod evident o îmbogăţire fără justă cauză.
Împotriva sentinţei a declarat apel – calificat ca fiind recurs de instanţă în baza art. 84 C. proc. civ. raportat la art. XII din Legea nr. 202/2010 – reclamantul, care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând anularea (casarea) ei cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Arad.
În motivare a invocat greşita reţinere a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme între România şi Germania nu s-a încheiat un tratat de natura celor aici enumerate, iar despăgubirile primite de antecesorul său nu au fost acordate în baza unui atare tratat.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041 C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ. şi de normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut că tribunalul a menţinut ca fiind legală Dispoziţia nr. 567/15.12.2006 prin care Primarul Comunei Z. a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamant, respingere întemeiată pe împrejurarea că antecesorul reclamantului, W. F. a primit despăgubiri din partea statului german pentru imobilul solicitat.
Tribunalul a respins contestaţia reclamantului reţinând că antecesorul acestuia a fost despăgubit de Comisia de arbitraj din capitala Landului Munchen în anul 1981.
Corespunde realităţii că antecesorul reclamantului a fost despăgubit de statul german însă, contrar celor reţinute de prima instanţă, aceste despăgubiri nu intră în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit normei sus-menţionate nu sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr.1.
La fel, art. 5.1 din H.G. nr. 498/2003 în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate dispune în acelaşi sens; mai mult, obligativitatea declaraţiei autentificate referitoare la primirea de despăgubiri de la un stat terţ este prevăzută de hotărâre doar în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.
Din examinarea Anexei 1 la Legea nr. 10/2001 rezultă că un acord de natura celui la care se referă art. 5 din lege nu a fost încheiat cu Germania.
Un argument în plus în favoarea celor mai sus-arătate îl constituie şi acela că, dacă în anul 1981 un acord de natura celor la care face referire art. 5 din lege ar fi fost semnat cu Republica Federală Germană (pentru ca în baza acestui acord antecesorul reclamantului să fi fost despăgubit), este evident că acesta ar fi fost menţionat în anexa 1.
Cum dispoziţiile art. 5 din lege nu sunt incidente în cauză, este indiferent că antecesorul reclamantului a primit despăgubiri de la statul german, această împrejurare neconstituind, pentru considerentele mai sus-arătate, un motiv întemeiat al respingerii notificării formulate de reclamant.
În consecinţă, recursul a fost admis, iar sentinţa casată cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Arad.
