C.p.cv., art.304 pct.9, art.312, art. 480 din Codul civil din 1864
CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A IV A CIVILA
decizia civila nr. 995/22.09.2011
Prin sentinta civila nr______/_______, Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti a admis cererea formulata de reclamanta _________în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de catre Ministerul Economiei si Finantelor, a obligat pârâtul sa plateasca reclamantei suma de 172.400 Ron, reprezentând contravaloarea diferentei dintre despagubirile cuprinse în Titlul de despagubire inserat în Decizia nr. ______/_______a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor în suma de 672400 Ron si suma de 500000 Ron pentru care se poate opta pentru acordarea despagubirilor în numerar conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 si a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiata.
Pentru a hotarî astfel, instanta de fond a retinut ca prin cererea nr. ______/_______, reclamanta a solicitat retrocedarea dreptului de proprietate asupra apartamentului situat în Sibiu str. Constitutiei nr.17, înscris în CF nr. 4839, nr. topo ______/_______ precum si a apartamentului situat la aceeasi adresa, înscris în CF nr. ______/_______.
Prin Decizia nr. ______/_______, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, având în vedere Decizia nr. ______/_______emisa de catre Comisia speciala de retrocedare a unor bunuri imobile care au apartinut religioase din România, prin care a fost solutionat dosarul întocmit în baza cererii de retrocedare susmentionate, precum si raportul de evaluare întocmit în dosarul intern cu numarul nr. ______/_______a emis titlul de despagubire în favoarea reclamantei, suma reprezentând valoarea echivalenta a celor doua apartamente pentru care a fost formulata cererea de retrocedare.
În cuprinsul deciziei s-a retinut, totodata, ca pentru valorificarea acesteia se va urma procedura prevazuta de Capitolul V ind. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Instanta a retinut ca, potrivit art. 3 litera h din Legea nr. 247/2005, titlul VII, modificat prin OUG nr. 81/2007, persoanele îndreptatite a primi despagubiri din partea Statului Român pot opta pentru despagubiri în numerar pâna la contravaloarea a maximum 500.000 de lei, sumele aferente despagubirilor de peste 500000 de lei urmând a fi convertite automat de catre ANRP în actiuni la Fondul Proprietatea, ce vor putea fi tranzactionate dupa listarea acestora la Bursa de Valori Mobiliare, pentru ceea ce depaseste plafonul de 500.000 de lei.
Pâna în prezent, reclamanta nu a formulat cerere de optiune exprimata în baza Deciziei nr______/_______emisa de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, astfel cum rezulta din raspunsul nr. ______/_______al ANRP – Directia pentru Acordarea Despagubirilor în Numerar la adresa instantei (fila nr. 29).
Instanta de fond a retinut ca Fondul Proprietatea a fost înfiintat în luna decembrie 2005, capitalul sau fiind constituit în majoritate din active ale Statului în diferite întreprinderi. Pâna în prezent, actiunile Fondului Proprietatea nu au devenit tranzactionabile la Bursa.
Instanta de fond a retinut ca, potrivit jurisprudentei Curtii EDO, atunci când un stat parte la Conventie adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate de catre un regim anterior, aceasta poate fi considerata ca si cum ar genera un drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr.1 în favoarea persoanelor care întrunesc conditiile de restituire (cauza Broniowskii împotriva Poloniei – MC-, nr.31.443/96&125 CEDO 2004-V). În acelasi context, Curtea EDO a statuat ca atunci când principiul restituirii proprietatilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de catre un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practica a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ sau administrativ, poate genera, atunci când persista în timp si în lipsa unei reactii coerente si rapide din partea Statului, o omisiune a acestuia de a asigura exercitarea efectiva a dreptului de proprietate garanta de art. 1 din Protocolul Aditional (cauza Paduraru împotriva României, nr. 63252/00, paragrafele 92 si 112, 1 decembrie 2005).
Din situatia de fapt retinuta mai sus, instanta de fond a constatat ca doua sunt elementele cheie care caracterizeaza speta de fata: pe de-o parte ca reclamanta a introdus cererea de retrocedare în anul 2003, iar pe de alta, ca, în prezent, la aproximativ sapte ani de la acel moment, parte din despagubirea acordata, anume actiunile la Fondul Proprietatea, în valoare de 172400 de lei, nu pot fi valorificate.
Preliminar, vazând jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, instanta a subliniat ca prin prevederile Legii nr. 10/2001, în patrimoniul reclamantei a fost generata o speranta legitima la obtinerea unui “bun” protejat de art. 1 din Conventie. Respectivul “bun” a fost recunoscut si pe plan administrativ la 5 ani de la formularea cererii de retrocedare, prin Decizia nr. 1806/26.06.2008 a Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au apartinut cultelor religioase din România, urmata de Decizia nr. 4242/23.04.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor. Cu toate acestea, urmare a nelistarii la Bursa a actiunilor acordate reclamantei la Fondul Proprietatea, aceasta a fost pusa în imposibilitatea valorificarii creantei în cuantum de 172.400 lei.
Articolul 1 din Protocolul Aditional la Conventia EDO stipuleaza ca “orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international”.
Instanta a apreciat ca imposibilitatea reclamantei de a valorifica actiunile la Fondul de proprietate, goleste practic de continut “bunul” (prin ignorarea practic a prerogativei esentiale a acestuia, anume cea a dispozitiei) ce i-a fost recunoscut, reprezentând o ingerinta a autoritatii publice în exercitarea dreptului. Fara doar si poate negasirea pâna la acest moment a unei solutii coerente de functionare efectiva a Fondului reprezinta o omisiune a Statului în sensul de a-si îndeplini obligatia de a asigura exercitarea efectiva a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede înainte de toate si cu precadere ca o ingerinta a autoritatii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sa fie legala (sa fie prevazuta de norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile în aplicarea lor – cauza Beyeler împotriva Italiei – MC -, nr.33202/96,&109-110, CEDO 2000-1).
Instanta a constatat ca, daca limitarea la 500.000 de lei a despagubirilor banesti acordate este prevazuta de lege, (în sine acest aspect prin el însusi nici nu constituie o ingerinta, Statul fiind suveran în a alege modalitatea de despagubire a fostilor carora nu le-au fost retrocedate bunurile în natura), nu acelasi lucru se poate spune si despre lipsa efectiva de functionare a Fondului. Astfel, aparent din economia Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (care reglementeaza regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate abuziv), acordarea persoanelor îndreptatite de actiuni la Fond reprezinta o modalitate efectiva de stingere a creantei de despagubire. Pe de alta parte însa, aceeasi lege (în art. 18 ind. 7 si 18 ind. 8), face referire la o procedura greoaie privind atribuirea efectiva a actiunilor, stabilind anumite elemente esentiale ale procedurii prin raportare la momentul ulterior primelor saizeci de sedinte de tranzactionare a actiunilor la Bursa, fara a preciza în mod accesibil si previzibil un moment determinat temporal care sa marcheze tranzactionarea respectivelor actiuni. În atare conditii, instanta a considerat ca ingerinta nu este prevazuta în mod previzibil de legea interna în vigoare.
Presupunând ca în speta ar fi respectat criteriul legalitatii susmentionat, instanta a analizat în ce masura, ingerinta amintita apare ca fiind sau nu justificata.
În acest context, instanta a considerat ca dificultatile de ordin organizatoric ale autoritatilor competente în implementarea masurilor privind retrocedarile (care practic au ca efect imposibilitatea valorificarii de catre reclamanta a titlului de despagubire în privinta actiunilor la Fond), au persistat începând cu anul 2001 si pâna la zi, intervalul mare de timp scurs de la adoptarea Legii nr. 10/2001, pentru a se reusi punerea acesteia în aplicare, fiind inacceptabil. Aceste dificultati au fost generate de lipsa de viziune a autoritatilor cu privire la instituirea unui mecanism efectiv de restituire relevata de modificarile repetate pe cale legislativa ale acestuia, schimbari inoperante în plan practic si creatoare de incertitudine juridica. De asemenea, este extrem de grava lipsa efectiva de reactie a autoritatilor la solutiile contenciosului european al drepturilor omului, care în repetate rânduri a denuntat incertitudinea care caracterizeaza regimul de despagubire a fostilor proprietari (cauza Strain si altii nr. 57001/00 &56, CEDO 2005-VII, 21 iulie 2005, cauza Porteanu, nr. 4596/03 &34, 16 februarie 2006, Cauza Radu, nr. 13309/03, &34, 20 iulie 2006).
În acest context al nereusitei în implementarea unui regim efectiv de despagubire începând cu momentul adoptarii Legii nr. 10/2001 (care practic a facut sa se nasca în patrimoniul reclamantei o speranta legitima de a se bucura de creanta venita sa remedieze imposibilitatea restituirii în natura a imobilului preluat abuziv) si pâna la zi, instanta a considerat ca prin imposibilitatea de a se bucura de “bunul” sau (actiunile la Fond), reclamanta a suportat o sarcina speciala si disproportionata prin raportare la interesul general.
În atare conditii, instanta a considerat ca fata de cadrul legislativ intern de la acest moment, singura modalitate apta a conferi reclamantei posibilitatea de a se bucura efectiv de creanta de despagubire la care este îndrituita, este de a se dispune obligarea pârâtului la a-i plati suma de 172.400 Ron, reprezentând contravaloarea diferentei dintre despagubirile cuprinse în Titlul de despagubire inserat în Decizia nr. 4242/23.04.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor în suma de 672.400 Ron si suma de 500.000 Ron pentru care se poate opta pentru acordarea despagubirilor în numerar conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Evident, reclamanta nu va mai fi îndreptatita la a-i fi eliberate actiunile la Fond, despagubirea totala stabilita în beneficiul acesteia, fiind acoperita, pe lânga suma de 500.000 de lei, în baza Deciziei nr. ______/_______a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, prin obligarea pârâtului de a-i plati în temeiul prezentei sentinte suma de 172.400 Ron.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, cerere înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a IV-a Civila sub nr. ______/_______, la data _________, admiterea apelului asa cum a fost formulat, schimbarea sentintei civile atacate, în sensul admiterii exceptiilor invocate si respingerea actiunii ca fiind introdusa împotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
În drept, au fost invocate dispozitiile art. 282 si urm. din Codul de procedura civila; Legea nr. 10/2001; Legea nr. 247/2005, iar în temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedura civila, s-a solicitat judecarea cauzei si în lipsa.
Intimata-reclamanta _________a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului promovat de Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice.
Prin decizia civila nr. 1032 A din 08.10.2010 pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, cu sediul ales la Directia Generala a Finantelor Publice a Municipiul Bucuresti, împotriva sentintei civile nr. 517/27.01.2010, pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, în contradictoriu cu intimata-reclamanta _________, si s-a respins ca neîntemeiata, cererea privind cheltuielile de judecata.
În motivarea solutiei pronuntate, tribunalul a retinut urmatoarele:
Analizând actele si lucrarile dosarului, tribunalul a constatat ca apelul formulat este nefondat.
În ceea ce priveste exceptia necompetentei materiale, tribunalul a constatat ca este neîntemeiata având în vedere faptul ca obiectul juridic al cererii de chemare în judecata este evaluabil în bani, fata de valoarea pretentiilor si în considerarea dispozitiilor art. 1 pct.1 Cod procedura civila raportate la art. 2 pct. 1 lit. b din acelasi cod.
Tribunalul a retinut ca Decizia nr. IX/20.03.2006 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie stabileste competenta Sectiei Civile a Tribunalului cu privire la o cu totul alta situatie juridica decât cea care face obiectul prezentei cauze, si anume la solutionarea cererilor formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, detinatoarea imobilului, de a emite decizia sau dispozitia motivata de restituire în natura sau de propunere de acordare de masuri reparatorii în echivalent potrivit Legii nr. 10/2001.
Or, prezenta cauza are ca obiect obligarea Statului Român la plata sumei de 172.400 RON reprezentând diferenta dintre contravaloarea despagubirilor prevazute în Titlul de despagubire inserat în Decizia nr. _________a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor în suma de 672.400 RON si suma de 500.000 RON pentru care se poate opta pentru acordarea despagubirilor în numerar conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Decizia nr. IX/20.03.2006 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie se aplica în situatia în care notificarea nu a fost solutionata si notificatorul se adreseaza instantei pentru accelerarea procedurii, or, în cauza de fata se pleaca de la premisa ca procedura Legii nr. 10/2001 a fost finalizata.
În ceea ce priveste exceptia calitatii procesuale pasive, tribunalul a constatat ca este neîntemeiata, retinând, pe de o parte, ca eroarea indicarii denumirii reprezentantului statului drept Ministerul Economiei si Finantelor si nu Ministerul Finantelor Publice pleaca de la organizarile si reorganizarile repetate ale structurii Guvernului, iar pe de alta parte, ca toate celelalte date de identificare ale pârâtului au fost mentionate corect, astfel ca nu exista nici un dubiu în ceea ce priveste reprezentantul statului. Oricum, aceste aparari privesc de fapt calitatea de reprezentant si nu cea de pârât care revine statului.
În ceea ce priveste fondul exceptiei, tribunalul a retinut ca justificarea calitatii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecata este data de temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecata. Nu s-a putut retine ca aceasta calitate procesuala pasiva ar reveni unitatii detinatoare din moment ce etapa solutionarii notificarii a fost depasita, iar cauza demersului în justitie este reprezentata de nefunctionalitatea Fondului Proprietatea.
Or, pentru incoerenta si lipsa de eficienta a cadrului normativ în domeniul stabilirii întinderii si acordarii despagubirilor raspunde Statul prin Ministerul Finantelor conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cu care Statul este persoana juridica în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii; el participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finantelor, afara de cazurile în care legea stabileste anume alte organe în acest scop cât si potrivit art. 3 pct. 81 din HG nr. 34/2009 conform cu care Ministerul Finantelor Publice, reprezinta Statul Român ca subiect de drepturi si obligatii în fata instantelor.
Tribunalul a mai retinut ca cea mai mare parte din motivarea apelului este formata dintr-o însiruire de texte de lege, fara nicio legatura cu obiectul prezentei cauze, fara a se indica incidenta acestora în cauza si fara a se aduce în mod concret vreo critica privind netemeinicia sau nelegalitatea sentintei apelate bazata pe constatarea ca în acest moment cadrul legislativ intern nu este de natura de a conferi posibilitatea obtinerii unei despagubiri efective conform exigentelor CEDO.
În acest sens, tribunalul a subliniat ca nu procedura de solutionare a notificarilor conform Legii nr. 10/2001 este în discutie având în vedere ca prezentul litigiu nu priveste solutionarea unei cereri având ca obiect o contestatie sau o alta astfel de actiune formulata în temeiul actului normativ mentionat anterior, ci acordarea în fata instantelor interne a dreptului la un recurs efectiv în conditiile art. 13 din CEDO ca urmare a lipsei de eficienta a procedurii instituite de Legea nr. 247/2005 constatata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în numeroasele hotarâri pronuntate împotriva României inclusiv Atanasiu contra României.
Fata de aspectele mai sus precizate, rezulta ca sustinerea pârâtului conform careia ne aflam intr-o situatie de exceptie, în care interesele statului nu sunt reprezentate de Ministerul Finantelor Publice, ci de catre unitatea administrativ-teritoriala investita cu solutionarea notificarii, apare ca fiind lipsita de orice suport legal.
De asemenea, tribunalul a constatat ca nu pot fi primite nici sustinerile întemeiate pe dispozitiile Legii nr. 500/2002, având în vedere ca plata despagubirilor se face ca urmare a solutionarii unui proces în care statul a fost pârât. Daca s-ar îmbratisa punctul de vedere al recurentului ar însemna ca toate procesele în care statul este pârât si care au ca obiect pretentii sa fie respinse de plano.
Având în vedere considerentele mai sus mentionate, vazând si dispozitiile art. 297 Cod procedura civila, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat, precum si cererea intimatei privind cheltuielile de judecata, ca neîntemeiata, având în vedere ca, în ceea ce priveste cheltuielile din apel, nu s-a facut dovada acestora, iar referitor la cheltuielile de la fond intimata trebuia sa formuleze apel fata de solutia de respingere adoptata de prima instanta.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice invocând dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
În motivarea recursului declarat, recurentul a reiterat exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive, având în vedere urmatoarele considerente:
Astfel, dispozitiile art. 20 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 prevad cine este competent si are obligatia sa dispuna acordarea masurilor reparatorii prevazute de lege si, implicit cui trebuie sa se adreseze persoanele îndreptatite cu cererile formulate în acest scop. Textul de lege instituie regula conform careia detinatorul imobilului este competent sa solutioneze cererile formulate de persoanele îndreptatite pentru restituirea în natura a imobilelor, inclusiv prin plata despagubirilor banesti.
În sensul celor aratate mai sus, recurentul învedereaza instantei faptul ca el nu a fost nici detinatorul imobilului în litigiu si nici autoritatea administrativa competenta, conform Legii nr. 10/2001 sa raspunda notificarii formulate în temeiul acestei legi speciale si sa emita dispozitia de restituire, în natura sau echivalent.
De asemenea, dispozitiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice prevad ca: “Statul este persoana juridica în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii. El participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finantelor, afara de cazurile în care legea stabileste anume alte organe în acest scop.”
Coroborând aceste texte de lege, apreciaza recurentul ca, în speta dedusa judecatii, ne aflam într-o situatie de exceptie, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanta de catre Ministerul Finantelor Publice, ci de catre unitatea administrativ-teritoriala investita cu solutionarea notificarii.
De asemenea, mentioneaza ca regimul platii despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este reglementat de dispozitiile legale ale Titlului VII “Regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, potrivit carora:
Art. 13 alin. (1) – “Pentru analizarea si stabilirea cuantumului final al despagubirilor care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, denumita în continuare Comisia Centrala, care are, în principal, urmatoarele atributii:
a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despagubire;
b) ia alte masuri legale, necesare aplicarii prezentei legi.”
Art. 16 alin. (2) – “Notificarile formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicata care nu au fost solutionate în sensul aratat la alin. (1) pâna la data intrarii în vigoare a prezentei legi, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, însotite de deciziile/dispozitiile emise de entitatile investite cu solutionarea notificarilor, a cererilor de retrocedare sau, dupa caz, ordinelor conducatorilor administratiei publice centrale continând propunerile motivate de acordare a despagubirilor, dupa caz, de situatia juridica actuala a imobilului obiect al restituirii si de întreaga documentatie aferenta acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele constructii demolate depuse de persoana îndreptatita si/sau regasite în arhivele proprii, în termen de 10 zile de la data adoptarii deciziilor/dispozitiilor sau, dupa caz, a ordinelor.”
Potrivit art. 6 alin. 1 din Ordonanta de Urgenta nr. 25/2007 privind stabilirea unor masuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului” se înfiinteaza Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, în subordinea Ministerului Economiei si Finantelor ( … ) prin preluarea activitatii Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, structura fara personalitate juridica din cadrul Cancelariei Primului Ministru, care se desfiinteaza.
Potrivit art. 131 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv: “Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor coordoneaza procesul de acordare a despagubirilor realizând activitatile prevazute în acte normative speciale, precum si activitatile necesare implementarii prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plata, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în actiuni si achitarea despagubirilor în numerar.”
De asemenea, potrivit art. 141 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 “se înfiinteaza Directia pentru Acordarea Despagubirilor în Numerar în structura Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor.”
Aceste prevederi urmeaza a fi coroborate cu cele ale art. 18 din Cap. V din Titlul din Legea nr. 247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despagubirilor, conform carora, Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor, dupa emiterea titlurilor de despagubire aferente, va emite, pe baza acestora si a optiunilor persoanelor îndreptatite, un titlu de investire si/sau un titlu de plata.
Astfel, apreciaza recurentul ca Ministerul Finantelor Publice nu poate acorda masuri reparatorii avute în vedere de instanta, tinând seama si de incidenta prevederilor art. 3 lit. g din Legea nr. 247/2005, la care a facut trimitere mai sus, legea face vorbire de competenta altor autoritati, în sarcina carora au fost prevazute atributiile de acordare a despagubirilor.
Recurentul invoca si dispozitiile Legii nr. 500/2002 privind finantele publice, cu modificarile ulterioare, care stabilesc, pe de o parte ca nici o cheltuiala din fonduri publice nu poate fi angajata, ordonantata si platita daca nu este aprobata potrivit legii, iar pe de alta parte, nici o cheltuiala nu poate fi înscrisa în buget daca nu exista baza legala pentru respectiva cheltuiala.
Astfel, dupa aparitia acestor norme legale plata despagubirilor se face de catre Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor prin Directia pentru Acordarea Despagubirilor în Numerar si nu de catre Ministerul Finantelor Publice în calitate de reprezentant al Statului.
Daca persoana îndreptatita este nemultumita de cuantumul sau, de modalitatea de stabilire a despagubirilor, ori, eventual, de întârzierea nejustificata a acordarii acestora, potrivit art.19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, poate ataca deciziile adoptate de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor în conditiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/200, cu modificarile si completarile ulterioare, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.
Prin urmare, considera recurentul ca dreptul reclamantei la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constitutia României si de art. 6 din Conventia Europeana a Dreptului Omului nu este încalcat, legea speciala prevazând modalitati de control asupra despagubirilor stabilite.
În acest sens, învedereaza instantei ca în doctrina (Corneliu Bârsan, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, vol. 1, Drepturi si libertati, ed. AII Beck, Bucuresti, 2005, p. 990 si urm.), s-a stabilit faptul ca prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului (în continuare, Conventia) nu s-a instituit în sarcina statelor contractante obligatia generala de a restitui astfel de bunuri; Conventia a lasat statelor contractante libertatea de a stabili domeniul de aplicatie a legislatiei adoptate în materia restituirii bunurilor trecute în orice mod în proprietatea lor si de a determina conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca persoanele carora li se restituie proprietatea.
În cazul în care un stat contractant a adoptat o legislatie ce prevede restituirea bunurilor, în natura sau prin echivalent, o asemenea legislatie trebuie considerata ca facând sa nasca “un nou drept de proprietate” în patrimoniul celui îndreptatit la restituire (Corneliu Bârsan, op. Cit p. 993-994, paragraful 123).
Este cert ca, în conditiile în care Curtea Europeana este excedata de un numar mare de cauze repetative, care privesc, practic, încalcari ale aceluiasi drept, în conditii asemanatoare, într-un numar mare de situatii, Curtea a examinat o cauza, declarata cauza pilot, dupa care, pe baza acelorasi principii, în virtutea consecventei, pe baza precedentului, a extins interpretarea la toate celelalte spete care i-au fost deduse.
În virtutea prerogativelor de care se bucura, printr-o interpretare corelata si extensiva a dispozitiilor art. 41 si 46 din Conventie, Curtea, pe lânga eventuala constatare a încalcarii dreptului garantat de Conventie a considerat ca are a impune României si obligatia expresa de a lua masuri de ordin general, de natura sa înlature consecintele încalcarii constatate.
Consecinta nerespectarii obligatiilor exprese privind luarea unor masuri de ordin general de catre Statul Român nu este obligatia judecatorului român de a refuza aplicarea legislatiei interne, astfel cum a procedat instanta de fond.
Instanta europeana a decis limpede, în jurisprudenta sa, ca dispozitiile Conventiei nu impun o obligatie de restituire în sarcina Statului Roman.
In conditiile în care solutiile contradictorii pronuntate în materie de instantele judecatoresti au fost rezolvate prin interventia Înaltei Curti de Casatie si Justitie, în conditiile art. 329 Cod procedura civila, iar Legea 10/2001 a fost modificata prin aparitia Legii nr.1/2009 precum si demersurile statului în sensul de a face Fondul Proprietatea functional prin cotarea acestuia la Bursa londoneza, nu mai suntem în situatia constatata prin hotarârile CEDO împotriva României. Astfel, aplicarea concreta a legislatiei interne este de natura sa înlature aparenta inexistentei unor masuri de ordin general, iar hotarârile CEDO din anul 2006 împotriva României, fundamentate intr-o perioada în care nu era în vigoare toata aceasta legislatie si nu erau în vigoare masurile de despagubire ale statului, nu pot constitui temei pentru aplicarea art. 20 din conventie si ignorarea totala a legislatiei interne.
De altfel, prevederile art.124 alin 3 din Constitutie nu permit pronuntarea unei hotarâri prin care sa se preia “blocul Conventional” prin asimilarea directa a precedentului, în conditiile în care, de legea lata, o astfel de solutie este nelegala si înca straina spiritului dreptului romanesc
Prin urmare, asa cum am aratat mai sus, potrivit dispozitiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 despagubirile se platesc de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor aflata în subordinea Cancelariei Primului Ministru si nu de catre Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, asa cum s-a pronuntat instanta de fond.
În drept, au fost invocate dispozitiile art.304 pct.9 din Codul de Procedura Civila, Legea nr.247/2005 si Legea nr.10/2001.
În dovedirea sustinerilor, nu a solicitat încuviintarea nici unui mijloc de proba.
Prin decizia civila nr. 860/ 02.09.2011, pronuntata de catre Curtea de Apel Bucuresti, s-a retinut ca este fondat pentru urmatoarele considerente:
Intimata, în calitate de persoana îndreptatita, a formulat cererea de retrocedare nr. ______/_______, prin care a solicitat retrocedarea în natura a dreptului de proprietate asupra apartamentului situat în Sibiu str. Constitutiei nr. ______/_______, nr. topo ______/_______, precum si a apartamentului situat la aceeasi adresa, înscris în CF nr. ______/_______ În acest sens, a fost emisa decizia nr. ______/_______de catre Comisia speciala de retrocedare a unor bunuri imobile, care au apartinut cultelor religioase din România. Ca urmare a acestei decizii si a raportului de evaluare întocmit în dosarul intern cu numarul nr. ______/_______a fost emisa decizia nr. ______/_______de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor constituind titlul de despagubire în favoarea reclamantei, suma reprezentând valoarea echivalenta a celor doua apartamente pentru care a fost formulata cererea de retrocedare.
Pentru valorificarea acesteia trebuia urmata procedura prevazuta de Capitolul V ind. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Potrivit art. 3 litera h din Legea nr. 247/2005, titlul VII, modificat prin OUG nr. 81/2007, persoanele îndreptatite a primi despagubiri din partea Statului Român pot opta pentru despagubiri în numerar pâna la contravaloarea a maximum 500.000 de lei, iar sumele aferente despagubirilor de peste 500000 de lei urmând a fi convertite automat de catre ANRP în actiuni la Fondul Proprietatea, ce vor putea fi tranzactionate dupa listarea acestora la Bursa de Valori Mobiliare, pentru ceea ce depaseste plafonul de 500.000 de lei.
Conform Art. 141 din Titlu VII din Legea nr.247/2005 “(1) Se înfiinteaza Directia pentru Acordarea Despagubirilor în Numerar în structura Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, denumita în continuare Directia, a carei activitate va fi coordonata de un vicepresedinte al Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor numit prin decizie a primului-ministru”.
În Art. 181 prevede ca ” (1) Titlurile de despagubire pot fi valorificate de detinatorii acestora într-una din modalitatile prevazute în prezenta sectiune.
(2) Daca titlul de despagubire individual este emis pentru o suma de maxim 500.000 lei, titularul acestuia are posibilitatea sa solicite fie realizarea conversiei acestuia în actiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despagubiri în numerar, fie parte în actiuni, parte în numerar.
(3) Daca titlul de despagubire individual este emis pentru o suma care depaseste 500.000 lei, titularul acestuia are doua posibilitati de valorificare a titlurilor de despagubire, în functie de optiunea sa:
a) sa solicite primirea exclusiv de actiuni emise de Fondul Proprietatea sau
b) sa solicite primirea de titluri de plata, în conditiile art. 141 si cu respectarea termenelor si a limitarilor prevazute la art. 3 lit. h) din lege si, pâna la concurenta despagubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despagubire, actiuni emise de Fondul Proprietatea.
(4) Titlurile de despagubire se valorifica în termen de 3 ani de la data emiterii, care însa nu expira mai devreme de 12 luni de la prima sedinta de tranzactionare a actiunilor emise de Fondul Proprietatea”.
În cauza de fata, se constata ca, pâna în prezent,intimata-reclamanta nu a formulat cerere de optiune exprimata în baza Deciziei nr. ______/_______emisa de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, astfel cum rezulta din raspunsul nr. 4470 din _________al ANRP – Directia pentru Acordarea Despagubirilor în Numerar la adresa instantei (fila nr. 29 din dosarul primei instante) si din adresa nr. ______/_______, aflat la fila _________din dosarul Curtii de Apel Bucuresti.
Astfel, procedura de plata a despagubirilor consacrata în Titlul VII din Legea nr.247/2005 a fost urmata numai partial, deoarece intimata-reclamanta _________nu a exercitat dreptul de optiune constând în modalitatea de valorificare a drepturilor din titlul de despagubire prin conversia acestuia în titlu de plata în numerar si/sau în titlu de conversie în actiuni.
În cadrul acestei procedurii calitate procesuala pasiva de acordare a despagubirilor o are Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor prin Directia pentru Acordarea Despagubirilor în Numerar, în conformitate cu art.18 din Cap.V din Titlu din Legea nr.247/2005, si nu Statul Român prin Ministerul prin Ministerul.
Instanta de recurs învedereaza ca intimata-reclamanta avea obligatia legala de a finaliza procedura instituita în temeiul Legii nr.247/2005, în sensul de a-si exprima optiunea pentru dobândirea titlului de plata în numerar pentru suma de 500.000 ron, iar pentru diferenta de 172.400 ron sa obtina titlu de conversie în actiuni.
Numai dupa ce intimata-reclamanta îsi exercita drepturile conferite de legislatia româna privind retrocedarea imobilelor nationalizate si, numai în ipoteza imposibilitatii valorificarii la bursa a actiunilor obtinute pentru suma de 172.400 ron, ar fi putut promova o actiune îndreptata împotriva Statului Român pentru plata efectiva în numerar a sumei de 172.400 ron.
În schimb, în prezent, intimata-reclamanta _________nu si-a exercitat dreptul de optiune conferit de Legea nr.247/2005, iar cererea de chemare în judecata, care formeaza obiectul prezentei cauze, este formulata împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala pasiva, având în vedere temeiul de drept al actiunii promovate, respectiv dispozitiile O.U.G. nr.94/2000 si Titlul VII din Legea nr.247/2005.
Instanta de recurs învedereaza ca intimata-reclamanta are obligatia de respecta procedura de plata a despagubirilor reglementata de dispozitiile Legii nr.247/2005.
În acest sens, a statuat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Maties împotriva României care a învederat în paragrafele 31-32 în care se “constata ca prevederile legale aplicabile în materie îi permiteau reclamantului sa obtina plata în numerar a unei parti din despagubirea stabilita. Mai exact, reclamantul ar fi putut sa încaseze suma de 250.000 RON, adica circa o treime din suma ce îi era datorata (paragraful 14 de mai sus). Pentru a beneficia de aceasta posibilitate, reclamantul ar fi trebuit sa îsi exercite un drept de optiune (paragraful 15 de mai sus), ceea ce nu a facut.
Or, conform legii interne, aceasta etapa era obligatorie pentru a obtine un titlu de plata care i-ar fi permis sa obtina plata sumei mentionate mai sus într-un termen de 2 ani. De altfel, Curtea observa ca, din informatiile puse la dispozitia publicului de catre Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor, reiese ca pentru persoanele care au exercitat un drept de optiune, sunt pe cale de a fi facute plati si o cincime din sumele solicitate a fost deja platita (paragraful 18 de mai sus).
32. Având în vedere acestea, Curtea observa ca este dificil sa solutioneze in abstracto problema eficientei procedurii speciale implementate de autoritatile nationale pentru accelerarea platii despagubirilor prevazute de Legea nr. 247/2005 (paragrafele 14 – 16 de mai sus). De aceea, în speta, Curtea constata ca, desi a fost informat de autoritatile nationale despre necesitatea de a îsi exercita dreptul de optiune, reclamantul a refuzat sa o faca (paragrafele 10 – 12 de mai sus). Astfel, reclamantul a blocat cu buna stiinta procedura. Or, daca Curtea nu poate specula asupra eficientei procedurii speciale implementate pentru plata accelerata a unei parti a despagubirii, totusi, data fiind atitudinea partii interesate, Curtea nu poate concluziona ca autoritatile sunt în întregime raspunzatoare de imposibilitatea sa de a obtine o parte a despagubirii. De altfel, Curtea observa ca termenul acordat de lege reclamantului pentru exercitarea dreptului sau de optiune nu a expirat înca (paragraful 16 in fine de mai sus). Rezulta ca, pentru acea parte a cererii care corespunde sumei pe care reclamantul ar fi putut sa o primeasca în numerar, nu a avut loc încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1″.
Mai mult, instanta de recurs învedereaza ca Fondul Proprietatea a fost listat la bursa, astfel încât vor fi înlaturate considerentele instantelor de fond cu privire la imposibilitatea reclamantei de a-si valorifica creanta, asa cum a fost stabilita prin Decizia nr. 4242/23.04.2009 emisa de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.
În concordanta cu jurisprudenta recenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, instanta de recurs apreciaza ca _________are obligatia de urma procedura instituita de catre legiuitor, în virtutea suveranitatii sale, recunoscuta de catre Curtea Europeana, si, numai în cazul în care creanta sa de despagubire nu poate fi valorificata, în totalitate, prin modalitatile consacrate de Legea nr.247/2005, s-ar putea promova o actiune îndreptata împotriva Statului Român prin Ministerul Finantelor Publice.
Cu privire la cel de-al doilea temei de drept invocat de catre _________pentru a-si legitima actiunea promovata, respectiv art.480 din Codul Civil si art.1 din Protocolul 1 al CEDO, instanta de recurs învedereaza urmatoarele:
1. O actiune directa îndreptata împotriva statului, în care sa se pretinda obligarea acestuia la alte masuri reparatorii decât cele prevazute de lege nu-si poate avea temei suficient nici în dreptul intern, dar nici în art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie.
Conventia europeana nu garanteaza dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanta) ci sanctioneaza nesocotirea drepturilor si libertatilor ocrotite de aceasta.
De aceea, în masura în care partea nu face dovada existentei unui bun actual în patrimoniu, reclamantul nu poate pretinde obligarea statului la despagubiri pentru ca i-ar fi fost nesocotit un drept. Astfel, pentru a fi obligat Statul la plata efectiva a despagubirilor, ar fi trebuit sa se exercite în mod efectiv dreptul de optiune în conformitate cu art.18/1 din Titlul VII din Legea nr.247/2005 si sa se constate imposibilitatea efectiva de valorificare a acestui drept de creanta, în temeiul legislatiei speciale.
În cauza de fata, partea se poate prevala doar de un drept de creanta, care nu poate fi considerat “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât daca este finalizata procedura legala instituita de Legea nr.247/2005.
Altminteri, situatia care s-ar crea, admitându-se posibilitatea valorificarii unor pretentii care fac obiect de reglementare pentru legea speciala si pe calea dreptului comun, ar fi (pe lânga nesocotirea raportului dintre norma generala si cea speciala) si una discriminatorie – între cei care, conformându-se prescriptiilor legii au urmat procedura statuata de aceasta si cei care, adresându-se direct instantei, pot primi solutii diferite, lasate la aprecierea particulara a fiecarui judecator.
În acest sens a statuat si Înalta Curte de Casatie si Justitie care prin decizia civila nr.99/2009, a învederat ca “Urmare a modificarilor si completarilor aduse Legii nr.10/2001, prin Legea nr.247/2005, entitatile detinatoare nu mai au competenta de a acorda masuri reparatorii în echivalent, ci de a emite o decizie cu propunerea acordarii de masuri reparatorii în situatia îndeplinirii conditiilor legale si depunerii actelor doveditoare, conform dispozitiilor art.29 alin.(3) din Legea nr.10/2001 republicata.
Dispozitiile legale mentionate sunt exprese si în ceea ce priveste modalitatea de acordare si stabilire a cuantumului masurilor reparatorii, aceasta competenta revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, care va emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde si cuantumul despagubirilor ce vor consta în titluri de despagubiri”.
De asemenea, prin decizia civila nr.8327/15.10.2009, Înalta Curte de Casatie si Justitie a retinut ca ” dupa intrarea în vigoare a acestui act normativ, respectiv a Legii nr.247/2005, competenta de a stabili cuantumul final al despagubirilor apartine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, conform procedurilor reglementate.
Este adevarat ca, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat în mai multe cauze împotriva României ca Fondul Proprietatea este nefunctional, dar procedura în fata fondului este o procedura executionala, care intervine dupa ce, prin decizia Comisiei Centrale sau hotarârea instantei dreptul este stabilit.
Este rolul si obligatia organelor statului, ca în respectarea dispozitiilor art. 6 si art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie sa-si construiasca un mecanism apt sa asigure în mod eficient si la timp executarea hotarârilor judecatoresti prin care se consacra drepturi civile persoanelor fizice.
Trimiterea la dispozitiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezinta o lipsa a plenitudinii de competenta a instantelor de judecata si nici o încalcare a art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale.
Legea nr. 247/2005 a scindat în doua procedura administrativa de acordare a masurilor reparatorii, în sensul ca, în fata unitatii detinatoare se emite doar decizie sau dispozitie prin care se propune acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, iar ulterior, la Comisia Centrala se stabileste valoarea finala a despagubirilor si emite titlul de despagubiri
Or, si decizia emisa de Comisia Centrala este supusa cenzurii instantei de judecata, de administrativ, de aceasta data.
Prin urmare, nici o etapa a procedurii administrative de restituire nu scapa controlului instantelor de judecata, acestea având plenitudine de competenta, în functie de etapa procedurii de restituire sau de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent”.
Însa în prezent, Fondul Poprietatea a fost listat la bursa, astfel încât nu se mai poate retine împrejurarea ca Fondul Proprietatea nu functioneaza si ca masura de despagubire prin acordarea de actiunii ar fi iluzorie.
Având în vedere considerentele expuse, în conformitate cu dispozitiile art.304 pct.9 din Codul de Procedura civila si art.18/1 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, va admite recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1032 A din 08.10.2010 pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila, în contradictoriu cu intimata-reclamanta _________”, va modifica în tot decizia recurata în sensul ca: va admite apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice împotriva sentintei civile nr. 517/27.01.2010 pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, va schimba în tot sentinta apelata , va admite exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice si va respinge actiunea ca fiind formulata împotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
În temeiul art.274 din Codul de Procedura Civila, va respinge, ca nefondata cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecata, tinând cont de faptul ca a fost admisa calea de atac a recursului.
1
