Legea nr.10/2001, art.26
Legea nr. 247/2005, Titlul VII, art.16, art.1; art.13;
OUG nr.81/2007
Statul Român nu are calitate procesuala pasiva în cadrul litigiilor întemeiate pe dispozitiile Legii nr.10/2001, decât în conditiile mentionate strict de lege, art. 28 alin.3, care nu se regasesc în prezenta cauza.
De altfel în procedura prevazuta de Legea nr.10/2001 coroborata cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nici Municipiul Bucuresti nu are obligatia legala de a stabili o anumita suma ca masura reparatorie, ci doar de a propune acordarea despagubirilor în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, analizarea si stabilirea cuantumului final al despagubirilor care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi, revenind institutiei competente – Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, din cadrul Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, conform art. 16 alin. 2 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar daca va fi nemultumita de suma acordata partea poate sa conteste în conditiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, decizia comisiei.
De altfel în procedura prevazuta de Legea nr.10/2001 coroborata cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nici Municipiul Bucuresti nu are obligatia legala de a stabili o anumita suma ca masura reparatorie, ci doar de a propune acordarea despagubirilor în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, analizarea si stabilirea cuantumului final al despagubirilor care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi, revenind institutiei competente – Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, din cadrul Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, conform art. 16 alin. 2 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar daca va fi nemultumita de suma acordata partea poate sa conteste în conditiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, decizia comisiei.
În acelasi sens, sunt si dispozitiile O.U.G. nr.81/28.06.2007, prin care se reglementeaza procedura si modalitatile de despagubire efectiva pentru imobilele preluate în mod abuziv. Atât timp cât nu s-a finalizat aceasta procedura nu se poate ajunge la concluzia încalcarii vreunui drept al reclamantei, de catre Statul Român, caz în care, de altfel, temeiul de drept nu poate fi Legea nr.10/2001, ci dispozitiile de drept comun ale art.998-999 C.civ.
Instanta nu putea obliga intimata în prezentul litigiu, al carui izvor este omisiunea municipalitatii de a solutiona notificarea cu care a fost învestita, sa faca altceva decât ar fi putut face conform dispozitiilor acestei legi, si nici sa oblige la plata o alta institutie si conform altei proceduri decât cea reglementata de lege.
Practica CEDO nu poate fi interpretata în sensul obligarii unei institutii sa îndeplineasca obligatii care potrivit legii sunt de competenta altei institutii. Într-adevar, privarea de proprietate impune Statului obligatia de a-l despagubi pe fostul proprietar sau mostenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului preluat în mod abuziv, dar modalitatea concreta de plata este reglementata de dispozitiile legale în vigoare. (Decizia civila nr. 200A din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a IX-a Civila si pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuala)
Prin cererea înregistrata la Tribunalul Bucuresti la data de 26.03.2009 reclamanta I.M.A.C. a chemat în judecata pârâtii Primaria Municipiului Bucuresti prin Primar General, Municipiul Bucuresti prin Primar General si Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, solicitând instantei ca prin hotarârea ce o v-a pronunta sa constate refuzul primei pârâte de a emite decizie sau dispozitie solutionând notificarea nr.1704/17.07.2001 formulata de catre reclamanta în temeiul Legii nr.10/2001 si care a constituit obiectul dosarului nr.7354 conexat cu dosarul nr. 26695 aflat pe rolul Primariei Municipiului Bucuresti, prin care se solicitau masuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucuresti str.F. nr…(fost 16, fost nr.98).
Reclamanta a mai solicitat sa se constate ca imobilul sus mentionat a fost preluat în mod abuziv de catre Statul Român din patrimoniul defunctului F.S.M., decedat la data de 05.06.1983 si pe cale de consecinta, pentru situatie în care imobilul nu a fost înstrainat în baza Legii nr.112/1995 sa se dispuna restituirea în natura a imobilului.
A mai solicitat reclamanta ca în situatia în care imobilul a fost înstrainat în baza Legii nr.112/1995 sa se dispuna obligarea Statului Român prin Ministerul Finantelor Publice la plata catre reclamanta a valorii de circulatie a imobilului, valoare ce urmeaza sa fie stabilita printr-o expertiza de specialitate.
În motivarea actiunii reclamanta a aratat ca este fiica lui F.S. M., decedat, iar potrivit certificatului de mostenitor nr.1448/02.12.1983 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 3 Bucuresti, reclamanta este singura mostenitoare a acestuia, ca tatal sau a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumparare autentificat la data de 13.04.1933 de la P.C. iar prin aplicarea Decretului nr.92/1950 a fost preluat de catre Statul Român, astfel ca face obiectul Legii nr.10/2001, ca a formulat notificare în termenul prevazut de acest act normativ si a depus toate înscrisurile doveditoare privind calitatea s-a de persoana îndreptatita la masuri reparatorii. Ulterior Municipiul Bucuresti i-a solicitat sa-si completeze dosarul cu anumite înscrisuri, cerere pe care reclamanta a considerat-o absurda întrucât decretul de preluare se afla chiar în posesia Municipiului Bucuresti, identitatea imobilului si schimbarea numerelor de la … si … cu fostul nr. 98 era o problema tot de competenta Municipiului Bucuresti.
A mai aratat ca la momentul edificarii imobilului nu se impunea cerinta existentei autorizatiei de construire, ca o expertiza extrajudiciara de identificare nu este relevanta iar cu privire la identitatea dintre M.F. si M.S.F., tatal sau nascându-se în Albania – a preluat initiala tatalui.
În drept cererea a fost întemeiata în ceea ce priveste calitatea procesuala activa a reclamantei pe dispozitiile art. 4 alin. 2 din Legea 10/2001.
Cu privire la calitatea procesuala pasiva a pârâtilor reclamanta a aratat ca Primaria Municipiului Bucuresti prin Primar sta în judecata potrivit dispozitiilor art. 23-25 alin.1 din Legea nr.10/2001; ca Municipiul Bucuresti prin Primar are aceasta calitate cu privire la capetele 2 si 3 din cerere, iar în ceea ce priveste Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, acestuia îi incumba obligatiile prevazute de lege în calitate de garant constitutional al respectarii dreptului de proprietate având datoria de a suplini pasivitate îndelungata a autoritatilor statului. Calitatea acestui pârât mai rezida si din dispozitiile Legii nr.10/2001.
Se mai arata de catre reclamanta ca pârâta nu a raspuns în termenul de 60 zile stabilit de art. 25 alin. 1 din Legea 10/2001 iar potrivit Deciziei nr. XX/2007 a I.C.C.J., lipsa raspunsului echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului astfel ca se poate cere pe fond instantei competente sa se pronunte asupra notificarii.
Reclamanta a aratat ca a înteles sa se adreseze instantei judecatoresti cu o astfel de cerere solicitând restituirea în natura sau în caz contrar sa i se acorde masurile reparatorii prevazute de Legea 247/2005.
A mai sustinut reclamanta ca-si întemeiaza cererea si pe normele C.E.D.O., art. 480 Cod Civil, art. 11, 20 si 44 din Constitutia României si pe art. 1 alin. 1 din Primul Protocol Aditional la C.E.D.O.
Municipiul Bucuresti a depus întregul dosar întocmit în urma notificarii.
Prin sentinta civila nr.339 din data de 12.03.2010 Tribunalul Bucuresti Sectia a IV-a Civila a admis actiunea, a constatat refuzul Primariei Municipiului Bucuresti prin Primarul General de a emite decizie sau dispozitie motivata la notificarea reclamantei nr. 1704/17.07.2001 cu privire la imobilul situat în Bucuresti str. F. nr. .. (fost 160, fost 98), a constatat ca imobilul sus mentionat a fost preluat de catre Statul Român, fara titlu valabil din patrimoniul defunctului F.S.M., a obligat Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice la plata sumei de 627.891 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua platii, contravaloarea imobilului care nu poate fi restituit în natura, a omologat raportul de expertiza tehnica imobiliara întocmit de expert ing. M.V.
În motivarea sentintei s-a retinut ca reclamanta a facut dovada ca imobilul situat în Bucuresti str. F. nr…. fost 98 si care în prezent poarta nr. 158 sector 3 asa cum rezulta din adresa emisa de Primaria Sectorului 3 sub nr. 2556/30.06.2004, a apartinut lui M.F. potrivit contractului de vânzare-cumparare din 13.04.1933. Imobilul a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr.92/1950 pozitia 4916. Reclamanta din prezenta cauza a formulat notificare potrivit art.21 din Legea nr.10/2001 depunând toate înscrisurile doveditoare atât sub aspectul calitatii sale de persoana îndreptatita la masuri reparatorii potrivit art.4 pct.2 din Legea nr.10/2001 cât si sub aspectul preluarii abuzive potrivit art. 2 din acelasi act normativ.
Întrucât unitatea notificata nu s-a pronuntat asupra cererii reclamantei în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrarii notificarii sau de la data completarii dosarului, Tribunalul s-a pronuntat asupra fondului cererii retinând urmatoarele:
Imobilul teren si constructie situat în Bucuresti str. F. nr… (fost 160, fost 98) a apartinut autorului reclamantei, a fost preluat de catre stat în mod abuziv si ulterior înstrainat catre R.C. si F.I. si C. în temeiul Legii nr.112/1995. Fata de acest aspect, reclamanta a înteles sa solicite doar masuri reparatorii prin echivalent constând în valoarea de circulatie a imobilului ce nu mai poate fi restituit în natura.
Tribunalul a constatat ca imobilul a fost preluat fara titlu valabil din patrimoniul defunctului M.F. prin aplicarea Decretului nr.92/1950, decret emis cu încalcarea Constitutiei României cât si a dispozitiilor art.17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, astfel ca în cauza devin incidente si dispozitiile art.6 din Legea nr.213/1998, revenind instantelor judecatoresti rolul de a determina valabilitatea titlului statului.
În temeiul art.25 din Legea nr.10/2001, art.1073 – 1075 din C. civ. si fata de dispozitiile Deciziei XX/2007 a I.C.C.J., Tribunalul a admis actiunea reclamantei asa cum a fost precizata la termenul din 11.12.2009 în sensul exprimarii optiunii pentru petitul IV din cerere privind acordarea de despagubiri banesti, si a obligat Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice potrivit titlului VII din Legea nr.247/2005.
Tribunalul a avut în vedere ca în prezent imobilul nu mai poate fi restituit în natura, ca a avut loc o privare de proprietate fara sa justifice o cauza de utilitate publica si sa fie conforma normelor de drept intern potrivit jurisprudentei C.E.D.O. Privarea de proprietate impune Statului reprezentat de Ministerul Finantelor Publice obligatia de a-l despagubi pe fostul proprietar sau mostenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului preluat în mod abuziv.
Tribunalul a obligat Statul Român reprezentat de Ministerul Finantelor Publice la plata acestor despagubiri asa cum au fost stabilite prin expertiza tehnica imobiliara efectuata de catre expert ing. M.V.
Împotriva sentintei mentionate anterior au declarat apel pârâtii Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice solicitând modificarea, în tot, a sentintei atacate si, în principal, admiterea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finantelor si respingerea actiunii în consecinta, iar în subsidiar, pe fond respingerea actiunii ca neîntemeiate, si Municipiul Bucuresti, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentintei civile apelate, iar pe fond respingerea actiunii ca neîntemeiate.
În motivarea apelului Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice a aratat ca instanta de fond în mod gresit a apreciat ca pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice are calitate procesuala pasiva în cauza retinând ca “imobilul nu mai poate fi restituit în natura, ca a avut loc o privare de proprietate fara sa justifice o cauza de utilitate publica si sa fie conforma normelor de drept intern potrivit jurisprudentei CEDO” iar acestuia îi incumba obligatia de plata. Calitatea procesuala pasiva presupune intr-o cauza civila existenta unei identitati intre persoana paratului si cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecatii, cu alte cuvinte cu titularul obligatiei deduse judecatii. De asemenea din interpretarea coroborata a dispozitiilor art. 112 Cod procedura civila cu art. 82, rezulta ca reclamantul, fiind cel care porneste actiunea, trebuie sa justifice inclusiv calitatea procesuala pasiva, prin indicarea obiectului cererii si a motivelor de fapt si de drept pe care se întemeiaza pretentia sa, iar instanta de judecata, în paralel, este obligata, în temeiul art. 129 Cod procedura civila, sa verifice chiar din oficiu îndeplinirea acestei conditii obligatorii.
În speta dedusa judecatii reclamanta a chemat în judecata Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice fara însa a motiva în drept de ce acesta ar putea fi obligat la plata unei sume de bani cu titlu de despagubire pentru imobilul preluat prin Decretul nr.92/1950. Nu se poate considera ca fiind o justificare a actionarii în judecata, afirmatia reclamantei în sensul ca “Statul, în calitate de legiuitor, este singurul culpabil, deoarece nu a creat cadrul legislativ necesar pentru despagubirea efectiva a persoanelor îndreptatite”.
Raportat la dispozitiile Legii nr.10/2001, republicata, temei de drept invocat de reclamanta în cererea de chemare în judecata se poate constata existenta unei singure ipoteze în care se confera legitimare procesuala pasiva Statului Român prin Ministerul Finantelor Publice si anume atunci când nu se identifica unitatea detinatoare a imobilului (art. 28 alin.3) situatie care nu se regaseste în speta dedusa judecatii.
Nu se regaseste în speta nici situatia în care Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice a fost notificat în calitate de unitate detinatoare sau entitate ce se poate învesti cu solutionarea notificarii astfel ca nu exista un raport de drept material între acest pârât si reclamanta care sa poata fi transpus în plan procesual prin cererea dedusa judecatii. Este adevarat ca potrivit Deciziei nr. XX/2007 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie instanta se poate pronunta asupra fondului cauzei dar numai în cazul în care este învestita cu solutionarea actiunii persoanei îndreptatite vizând refuzul nejustificat al unitatii detinatoare sau al entitatii investite cu solutionarea de a raspunde la notificarea persoanei îndreptatite. Astfel instanta suprema, a apreciat ca lipsa raspunsului unitatii detinatoare, respectiv al entitatii învestite cu solutionarea notificarii, echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate ramâne necenzurat, pentru ca nicio dispozitie legala nu limiteaza dreptul celui care se considera nedreptatit de a se adresa instantei competente, ci, dimpotriva, însasi Constitutia prevede, la art. 21 alin. (2), ca nicio lege nu poate îngradi exercitarea dreptului oricarei persoane de a se adresa justitiei pentru apararea intereselor sale legitime.
Faptul ca instanta se poate pronunta cu privire la fondul notificarii nu înseamna ca trebuie încalcate dispozitiile legale imperative care reglementeaza competentele institutiilor în procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 10/2001 si nici sa dispuna masuri împotriva unei persoane care nu are nici calitatea de unitate detinatoare si nici de entitate învestita cu solutionarea notificarii.
În al doilea rând hotarârea este criticata pentru motivul ca instanta de fond a încalcat atât prevederile legale ce guverneaza materia restituirii proprietatilor dar si îndrumarile date de Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Potrivit art. 25 din Legea nr.10/2001, republicata cu modificarile si completarile ulterioare, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificarii sau, dupa caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea detinatoare este obligata sa se pronunte, prin decizie sau, dupa caz, prin dispozitie motivata, asupra cererii de restituire în natura.
Ceea ce Înalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia nr. XX/2007 a înteles sa sanctioneze a fost tocmai conduita culpabila a celui care trebuia sa solutioneze notificarea si care nu si-a îndeplinit obligatia prevazuta de textul de lege mai sus citat. Acest fapt nu trebuie interpretat însa în sensul de a stabili si obligatii în sarcina unui tert fata de raportul juridic existent între persoana îndreptatita si unitatea detinatoare/entitatea investita cu solutionarea notificarii. Vointa instantei supreme a fost aceea de a se solutiona notificarile într-un termen rezonabil si de aceea a apreciat ca, instantele judecatoresti, în virtutea plenitudinii lor de jurisdictie pot analiza pe fond pretentiile persoanelor ce se considera îndreptatite si pot pronunta o hotarâre prin care sa oblige unitatea detinatoare/entitatea investita cu solutionarea notificarii ca prin decizie/dispozitie sa acorde anumite masuri reparatorii.
În consecinta, instanta de fond era obligata sa se limiteze la analizarea fondului pretentiilor reclamantei si constatând refuzul unitatii detinatoare de a solutiona notificarea sa o oblige pe aceasta la acordarea de masuri reparatorii în conditiile Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Instanta de fond a încalcat atât atributiile ce-i reveneau potrivit Deciziei nr. XX/2007 dar si dispozitiile art. 16 din Legea nr.247/2005 care prevad ca stabilirea cuantumului despagubirilor cade în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor.
Instanta de fond nu numai ca a stabilit printr-un raport de expertiza cuantumul masurilor reparatorii dar a dispus si obligarea unui tert, respectiv Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice la plata acestora, în conditiile în care acesta nu detinea nici o competenta în acest sens.
Practica judiciara creata la nivelul instantelor (de exemplu decizia nr.8327/15.10.2009 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie) a statuat în numeroase rânduri ca este rolul si obligatia organelor statului, ca în respectarea dispozitiilor art.6 si art.1 din Protocolul aditional la CEDO sa-si construiasca un mecanism apt sa asigure în mod eficient si la timp executarea hotarârilor judecatoresti prin care se consacra drepturi civile persoanelor fizice. Chiar daca CEDO a constatat în mai multe cauze împotriva României ca fondul Proprietatea este nefunctional, asta nu înseamna ca trebuie suprimata procedura prevazuta de Titlul VII din Legea nr.247/2005 ci dimpotriva instantele sunt datoare sa respecte vointa legiuitorului întrucât nu se aduce atingere nici plenitudinii de competenta a instantelor judecatoresti si nici nu constituie o încalcare a prevederilor art.6 din CEDO.
Legea nr.247/2005 a scindat în doua procedura administrativa de acordarea a masurilor reparatorii, în sensul ca, în fata unitatii detinatoare se emite doar decizie sau dispozitie prin care se propune acordarea de masuri reparatorii prin echivalent iar ulterior la Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor se stabileste valoarea finala a despagubirilor si se emite titlul de despagubiri.
Înalta Curte de Casatie si Justitie a reliefat faptul ca procedura în fata fondului este o procedura executionala care intervine dupa ce prin decizia Comisiei Centrale sau hotarârea instantei, dreptul este stabilit. Nici o etapa a procedurii administrative nu scapa controlului instantelor de judecata, aceasta având plenitudine de competenta în functie de etapa procedurii de restituire sau de acordarea a masurilor reparatorii prin echivalent.
În speta de fata competenta instantei de fond era limitata la prima etapa a procedurii administrative si anume la a stabili daca reclamanta îsi proba pretentiile si putea beneficia de anumite drepturi, fara însa a te cuantifica si a stabili o obligatie de plata. Competenta de a stabili întinderea dreptului apartine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, iar în cazul în care persoana îndreptatita este nemultumita se poate adresa instantei de administrativ. Procedând la cuantificarea dreptului si la stabilirea unei obligatii de plata, instanta de fond s-a substituit practic în atributiile instantei de contencios administrativ încalcându-si astfel competentele functionale.
Instanta de fond este inconsecventa în opinii si contradictorie în motivare retinând pe de o parte ca obliga Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice potrivit Titlului VII din Legea nr.247/2005 iar pe de alta parte ca acelasi pârât are obligatia de a plati suma de 627.891 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua platii, contravaloarea imobilului care nu poate fi restituit în natura.
În motivarea apelului Municipiul Bucuresti, a aratat ca în mod gresit instanta a admis actiunea formulata de reclamanta si a constatat refuzul Municipiului Bucuresti de a emite dispozitie motivata la notificarea referitoare la imobilul în litigiu, întrucât Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existentei, alaturi de notificare si celelalte acte, a unei precizari a persoanei îndreptatite la restituire în sensul ca nu mai detine probe, precizare ce conditioneaza pârâtul în a se pronunta asupra notificarii (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003). Pct.28.1. din aceeasi hotarâre conditioneaza pronuntarea asupra notificarii de existenta unei declaratii în mod expres ca nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptatite la restituire. În cazul în care persoana îndreptatita a depus o data cu notificarea toate actele de care aceasta întelege sa uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificarii. Insa, în cazul în care o data cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Totodata, în Capitolul I pct. 1 lit. e din acelasi act normativ se arata ca sarcina probei proprietatii si a detinerii legale a acesteia la momentul deposedarii abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptatita. Înscrisurile avute în vedere de catre instanta de judecata la solutionarea cauzei si considerate de catre instanta de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate pot fi folosite de catre reclamanta în sustinerea cererii de restituire formulata însa doar daca acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Apelantul pârât a mai aratat ca obligatia de a depune actele doveditoare ale proprietatii, precum si în cazul mostenitorilor, cele care atesta aceasta calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în Aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexa la notificare odata cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul careia a fost solutionata notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr.109/ 2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr.145/2001, cu o luna prin O.U.G. nr.184/2002 si cu înca 2 luni prin O.U.G. nr.10/ 2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordarii unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea sustinerea notificarii. Potrivit actelor depuse la dosarul de notificare, dar si din adresa Directiei de Venituri sector 3, rezulta ca nu figureaza autorizatie de constructie pentru imobilul-constructie notificat, iar impunerea s-a facut pentru teren viran în suprafata de 1077 m.p. Acest lucru este recunoscut si de intimata-reclamanta I.M.A.C., din corespondenta avuta cu institutia pârâta. Mai mult, din raportul de expertiza efectuat si depus la dosarul de notificare, rezulta ca pe vechiul amplasament al fostului imobil sunt amplasate constructii noi, deci notificatoarea nu dovedeste ca aceste constructii îi apartin.
În drept au fost invocate dispozitiile art.282-298 Cod de procedura civila .
Intimata reclamanta a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea apelurilor ca nefondate.
Analizând materialul probator administrat în cauza prin raportare la motivele apelurilor Curtea a constatat nefondat apelul declarat de Municipiul Bucuresti si fondat apelul declarat de Statul Român, pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce priveste apelul declarat de Municipiul Bucuresti, prin acesta se sustine, în esenta, raportat la situatia de fapt care face obiectul dosarului, ca reclamanta nu ar fi facut dovada existentei autorizatiei de constructie pentru edificiul notificat, iar din raportul de expertiza efectuat si depus la dosarul de notificare, rezulta ca pe vechiul amplasament al fostului imobil sunt amplasate constructii noi, astfel ca notificatoarea nu ar fi dovedit ca aceste constructii îi apartin.
Aceste sustineri sunt nefondate, având în vedere ca reclamanta a facut dovada existentei titlului de proprietate pentru terenul în speta, iar în ceea ce priveste constructiile sunt aplicabile dispozitiile art.24 din Legea nr.10/2001 coroborate cu dispozitiile art.492 si urmatoarele C.civ., tinând cont ca imobilul în cauza figureaza ca fiind nationalizat în temeiul Decretului nr.92/1950 pe numele autorului reclamantei. Acest decret de nationalizare privea în special imobilele cu constructii si doar în subsidiar terenurile. Or, la pozitia 4916 din acest decret se mentioneaza ca fiind nationalizate 15 apartamente aflate la trei adrese printre care si cea în cauza. Ca atare în speta opereaza prezumtia existentei constructiei pe terenul aflat în proprietatea autorului reclamantei.
Partea care sustine contrariul avea, potrivit art.1202 alin.1 C.civ. obligatia de a face dovada contrara, adica, potrivit sustinerilor în speta, de a face dovada ca edificiul aflat pe teren ar fi fost construit ulterior preluarii imobilului de catre stat, ca ar exista în favoarea unei alte persoane o autorizare de construire.
Celelalte motive de apel prin care se face trimitere la norme legislative care reglementeaza obligatiile persoanei care a facut notificarea, pentru a justifica pasivitatea în solutionarea notificarii în termenul legal, sunt nefondate, neputând duce per se la respingerea notificarii, atât timp cât actele doveditoare au fost depuse la dosarul cauzei. De altfel, Legea nr.10/2001 prevede solutionarea notificarii în cadrul unui anumit termen, iar nu conditionarea solutionarii acesteia si amânarea sine die a rezolvarii acesteia de depunerea unor precizari suplimentare, normele metodologice neputând adauga la lege. Astfel, acestea nu puteau fi interpretate decât prin raportare la termenul prevazut de Lege.
În ceea ce priveste apelul declarat de catre Statul Român, Curtea a retinut ca potrivit modului în care a fost formulata actiunea, reclamanta a cerut obligarea Statului Român la plata valorii de circulatie a imobilului, în situatia în care imobilul a fost înstrainat în baza Legii nr.112/1995, aceasta pretentie fiind întemeiata pe dispozitiile Legii nr. 10/2001, reclamanta aratând ca acestuia îi incumba obligatiile prevazute de lege în calitate de garant constitutional al respectarii dreptului de proprietate având datoria de a suplini pasivitate îndelungata a autoritatilor statului, calitatea acestuia de pârât rezultând si din dispozitiile Legii nr.10/2001.
Reclamanta a solicitat prin cererea formulata restituirea în natura sau în caz contrar sa i se acorde masurile reparatorii prevazute de Legea nr.247/2005, iar prin cererea precizatoare s-a limitat la acordarea masurilor reparatorii constând în despagubiri banesti pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natura.
Prima instanta a obligat Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice la plata despagubirilor în cauza potrivit titlului VII din Legea nr.247/2005, sustinând ca privarea de proprietate impune Statului reprezentat de Ministerul Finantelor Publice obligatia de a-l despagubi pe fostul proprietar sau mostenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului preluat în mod abuziv.
Calitatea procesuala pasiva presupune într-o cauza civila existenta unei identitati intre persoana pârâtului si cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecatii, cu alte cuvinte cu titularul obligatiei deduse judecatii.
Or, prin Legea nr. 247/22.07.2005, art.1(1) Titlul VII, care a modificat si completat Legea nr.10/2001, se reglementeaza sursele de finantare, cuantumul si procedura de acordare a despagubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natura, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicata.
În acest sens, art. 13(1) capitolul III din Legea nr.247/22.07.2005, precizeaza ca “Pentru analizarea si stabilirea cuantumului final al despagubirilor care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea cancelariei Primului Ministru, institutiei competente Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor din cadrul Autoritatii nationale pentru Restituirea Proprietatilor, în conditiile art.16 alin.2 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.”
Astfel, Statul Român nu are calitate procesuala pasiva în cadrul litigiilor întemeiate pe dispozitiile Legii nr.10/2001, decât în conditiile mentionate strict de lege, art. 28 alin.3, care nu se regasesc în prezenta cauza.
În acelasi sens, sunt si dispozitiile O.U.G. nr.81/28.06.2007, prin care se reglementeaza procedura si modalitatile de despagubire efectiva pentru imobilele preluate în mod abuziv.
În conformitate cu dispozitiile O.U.G. nr.81/2007, în baza deciziilor emise de catre Comisia Centrala si a optiunilor persoanelor îndreptatite, Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor va emite un titlu de conversie si/sau un titlu de plata, conform legii. Atât timp cât nu s-a finalizat aceasta procedura nu se poate ajunge la concluzia încalcarii vreunui drept al reclamantei, de catre Statul Român, caz în care, de altfel, temeiul de drept nu poate fi Legea nr.10/2001, ci dispozitiile de drept comun ale art.998-999 C.civ.
Obiectul prezentului litigiu îl reprezinta contestatia formulata ca urmare a înregistrarii unei notificari întemeiate pe Legea nr.10/2001. Or, instanta nu putea obliga intimata sa faca altceva decât ar fi putut face conform dispozitiilor acestei legi, si nici sa oblige la plata o alta institutie si conform altei proceduri decât cea reglementata de lege.
În ceea ce priveste Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor, în cazul în care va constata ca aceasta Comisie întârzie sa-i stabileasca despagubirile concrete care i se cuvin, reclamantul o va putea chema pe aceasta în judecata, asa cum am aratat anterior.
Referitor la nesolutionarea în termen a notificarii anterior aparitiei Legii nr. 247/2005, aceasta se coroboreaza si cu pasivitatea reclamantei, care nu l-a chemat în judecata pe apelant de îndata ce se împlinise termenul de solutionare.
Practica CEDO nu poate fi interpretata în sensul obligarii unei institutii sa îndeplineasca obligatii care potrivit legii sunt de competenta altei institutii.
Într-adevar, privarea de proprietate impune Statului obligatia de a-l despagubi pe fostul proprietar sau mostenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului preluat în mod abuziv, dar modalitatea concreta de plata este reglementata de dispozitiile legale în vigoare.
Ca atare, prima instanta în mod gresit a apreciat ca pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice are calitate procesuala pasiva în cauza.
În temeiul art.296 raportat la art.295 C.proc.civ., Curtea a respins apelul declarat de Municipiul Bucuresti, a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, a schimbat, în parte, sentinta, a respins capatul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român la despagubiri, ca formulat împotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva, a mentinut celelalte dispozitii ale sentintei.
