Cererea prin care reclamantul a cerut în instanţă, în temeiul art. 1073 şi 1076 din Codul civil, ridicarea plantaţiilor de pe terenul său, de către cel ce le-a efectuat pe cheltuiala sa, nu poate avea câştig de cauză, în condiţiile în care plantaţiile privesc un teren ce a fost reconstituit în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991.
Soluţia se impune în raport de dispoziţiile art. 74 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, care a instituit în sarcina tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a asigura cultivarea acestora şi protecţia solului, sub sancţiunea amenzii, conform art. 75, sau chiar a pierderii dreptului de folosinţă, conform art. 76 alin. 2 din aceeaşi lege.
(Decizia nr. 562 din 14 septembrie 2004 – Secţia a lll-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Videle, judeţul Teleorman, sub nr. 1758 din 9.09.2002, reclamantul L.M. l-a chemat în judecată pe pârâtul L.G., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se stabilească linia de hotar între terenul intravilan în suprafaţă de 0,14 ha, situat în tarlaua 4, parte componentă din suprafaţa de 0,3188 ha proprietatea sa, şi terenul pârâtului, iar pârâtul să fie obligat să ridice gardul de sârmă aflat pe terenul proprietatea reclamantului.
în motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este proprietarul suprafeţei de teren cu privire la care solicită grăniţuirea, teren care i-a fost atribuit prin Sentinţa civilă nr. 942 din 28.06.2001 de ieşire din indiviziune, pronunţată de Judecătoria Videle.
între terenul său şi terenul pârâtului nu există gard despărţitor care să delimiteze hotarul dintre cele două proprietăţi, în schimb există un gard vechi de sârmă, în partea de nord, la o distanţă de 1 m de linia de hotar spre unul din vecini – L.N.
La data de 23.10.2002, reclamantul a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat ca pârâtul să fie obligat să scoată de pe suprafaţa de 0,14 ha teren proprietatea sa, 15 pomi fructiferi şi 8 rânduri de viţă de vie.
Prin Sentinţa civilă nr. 274 din 15.04.2003, instanţa de fond a admis acţiunea şi, în consecinţă:
– a stabilit linia de hotar despărţitor dintre proprietăţile părţilor pe aliniamentul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, prin coordonate cifrice;
– a obligat pârâtul să ridice gardul din plasă de sârmă cu bulumaci din lemn construit de pârât la o distanţă de 2 m de vechiul gard despărţitor, pe cheltuiala acestuia;
– a obligat pe pârât să scoată de pe suprafaţa de 0,14 ha teren proprietatea reclamantului, situat în tarlaua 4, care face parte integrantă din suprafaţa totală de 0,3188 ha, pe raza comunei T., sat O., judeţul Teleorman, un număr de 15 pomi fructiferi şi, respectiv, 8 rânduri de viţă de vie;
– a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 7.459.000 lei cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocatului ales, taxa de timbru, timbrul judiciar şi onorariul de expertiză.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, potrivit Sentinţei civile nr. 942/2001, pronunţată de Judecătoria Videle, s-a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor în privinţa unei suprafeţe de 5,23 ha, reclamantului fiindu-i atribuită suprafaţa de 0,14 ha.
Potrivit procesului-verbal încheiat la 29.08.2002 de către judecătoresc, cu ocazia punerii în a acestei sentinţe, precum şi raportului de expertiză efectuat în cauză, s-a reţinut că între proprietăţile părţilor nu există stabilite semne de hotar, însă există un gard din plasă de sârmă cu bulumaci din lemn, construit de pârât pe terenul reclamantului, la circa 2 m distanţă spre proprietatea reclamantului, gard care poate fi ridicat cu o cheltuială minimă.
Stabilirea liniei de hotar a fost dispusă de instanţă pe temeiul dispoziţiilor art. 584 din Codul civil, potrivit concluziilor raportului de expertiză şi a schiţei anexă la acesta.
Cu privire la gardul amplasat de pârât pe terenul proprietatea reclamantului, instanţa de fond a dispus ridicarea acestuia de către pârât pe temeiul dispoziţiilor art. 1075 din Codul civil.
Reţinându-se ca dovedite susţinerile reclamantului legate de existenţa pe teren a pomilor fructiferi şi a viţei de vie, instanţa de fond a dispus, în baza aceleiaşi dispoziţii din Codul civil, ridicarea acestora.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în motivarea apelului, apelantul a susţinut că în mod greşit s-a admis grăniţuirea, deşi există gard încă din anul 1964 şi trebuia respectat vechiul amplasament.
Apelantul a arătat că în mod eronat s-a dispus scoaterea plantaţiilor, în condiţiile Legii nr. 18/1991, republicată, apelantul având dreptul la despăgubiri.
Apelantul a mai arătat că nu era necesară obligarea sa la ridicarea gardului, deoarece gardul a fost amplasat cu acordul intimatului.
Prin Decizia civilă nr. 301/A din 10.09.2003, pronunţată de Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, s-a respins apelul ca nefondat, reţinându-se prin considerente că expertiza efectuată în cauză a dovedit că pentru suprafaţa de teren în litigiu nu există gard despărţitor, aşa încât, în temeiul art. 584 din Codul civil, acţiunea în grăniţuire a fost corect admisă.
Referitor la celelalte două motive de apel s-a reţinut, prin decizie, că apelantul nu a probat în nici un fel susţinerea potrivit căreia ar fi avut acordul intimatului pentru a amplasa gardul despărţitor şi plantaţiile pe terenul acestuia, cu atât mai mult cu cât părţile au mai avut litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti, pentru alte suprafeţe de teren.
împotriva deciziei instanţei de apel, în termen legal, a formulat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Reluând motivarea din cererea de apel, recurentul a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a respins apelul, în condiţiile în care între cele două proprietăţi s-a dovedit, cu declaraţiile martorilor şi recunoaşterea intimatului, că a existat gard despărţitor încă din anul 1964, astfel încât nu se impunea o nouă grăniţuire.
Recurentul a arătat că în mod greşit instanţele, atât cea de fond, cât şi cea de apel, au stabilit că el este cel care, împotriva voinţei intimatului, a construit gardul, dispunându-se astfel obligarea sa la ridicarea acestuia, realitatea, cunoscută de către intimat, fiind aceea potrivit căreia gardul a fost edificat de părinţi, într-o perioadă în care intimatul nu era interesat de teren.
Recurentul a mai arătat că în mod greşit instanţele au dispus obligarea sa la ridicarea plantaţiilor existente pe teren, în condiţiile în care acele plantaţii au fost realizate anterior atribuirii terenului către intimat, fără ca între părţi să fi existat neînţelegeri, iar, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, republicată, terenurile pe care există plantaţii anterioare reconstituirii trebuie preluate cu aceste plantaţii, fără ca cel care le-a deţinut să le ridice, ci, dimpotrivă, să fie despăgubit.
Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
în recurs nu s-au administrat noi probe.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:
în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, criticile aduse deciziei şi care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din sunt nefondate.
Dreptul de proprietate asupra terenului aflat la acest moment în proprietatea exclusivă a recurentului, respectiv a intimatului, a fost reconstituit potrivit Titlului de proprietate nr. 7800351 din 25.10.1994, ieşirea din indiviziune a părţilor stabilindu-se prin Sentinţa civilă nr. 942 din 28.06.2001, rămasă irevocabilă, potrivit Deciziei civile nr. 908/2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Numai la acest moment se poate proceda la stabilirea hotarului celor două proprietăţi vecine, fiind astfel indiferentă orice altă delimitare existentă pe teren anterior.
La data rămânerii irevocabile a sentinţei de ieşire din indiviziune, potrivit art. 584 din Codul civil, în calitate de proprietar ar fi putut îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa.
în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, criticile aduse deciziei nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 din Codul de procedură civilă, recurentul urmărind ca, în cadrul recursului, să fie reanalizate probele administrate, în faţa instanţei de fond şi a celei de apel, ambele instanţe stabilind ca o chestiune de fapt împrejurarea că el este cel care a construit un gard despărţitor a cărui existenţă nu se mai justifică la acest moment, hotarul celor două proprietăţi vecine stabilindu-se pe alte coordonate.
Curtea a constatat că recursul este întemeiat în raport de ultima critică formulată de recurent, ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.
Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel nu au motivat în drept soluţia de admitere a cererii completatoare formulate de reclamant, de obligare a pârâtului la ridicarea plantaţiilor ce se regăsesc în acest moment pe terenul atribuit în proprietatea exclusivă a reclamantului şi motivele pentru care s-au respins apărările pârâtului.
Dată fiind natura juridică a dreptului, recunoscut în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, în favoarea ambelor părţi, cele două instanţe erau datoare a observa că, potrivit dispoziţiilor art. 74 din Legea nr. 18/1991, republicată, s-a instituit obligaţia în sarcina tuturor deţinătorilor de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora şi protecţia solului, sub sancţiunea amenzii contravenţionale sau chiar cu consecinţa pierderii dreptului de folosinţă, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din aceeaşi lege.
în aceste condiţii, indiferent de momentul la care recurentul a efectuat plantaţiile în discuţie, plantaţii care, potrivit probelor administrate, sunt pe rod la acest moment, efectuarea acestora se consideră ca reprezentând un act de conservare în privinţa terenului, act care îi profită intimatului.
Ca urmare, dispoziţiile art. 1073, respectiv art. 1076 din Codul civil nu pot fi aplicabile în cauză, neputând fi reţinută recurentului vreo obligaţie de a nu face -de a nu cultiva terenul aflat până în anul 2002 în stare de indiviziune, care să-i dea intimatului, considerat creditor al unei asemenea obligaţii, dreptul de a cere distrugerea a ceea ce s-a făcut, pe cheltuiala debitorului, în speţă a recurentului.
Faţă de cele reţinute, Curtea, găsind întemeiate criticile aduse deciziei şi sentinţei prin acest ultim motiv de recurs, a admis recursul şi a dispus, potrivit art. 312 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, modificarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, în sensul admiterii apelului declarat de pârât, şi schimbarea în parte a sentinţei, prin respingerea ca nefondată a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la ridicarea de pe suprafaţa de 0,14 ha de teren a plantaţiilor – 15 pomi fructiferi şi 8 rânduri de vită de vie – şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentintei.
