Cod Proc.Civ., art.5803
Obligatia dedusa judecatii de intimata-reclamanta, respectiv de a se emite de catre pârât o dispozitie în conformitate cu Legea nr.10/2001, este o obligatie ce nu poate fi adusa la îndeplinire decât de debitor, (obligatie numita în doctrina intuitu personae, emiterea dispozitiei fiind data în competenta exclusiva a primariei ca entitate învestita cu solutionarea notificarii, astfel ca reclamanta creditoare nu poate îndeplini ea însasi obligatia, pe cheltuiala debitorului).
Legiuitorul a exclus în mod expres prin alineatul final al art.5803 Cod Proc.Civ. posibilitatea acordarii daunelor cominatorii, reglementând alte cai pentru constrângerea debitorului sa aduca la îndeplinire aceste obligatii stabilite prin titlu executoriu.
Daunele cominatorii au reprezentat o creatie a practicii judiciare (ulterior recunoscuta în anumite materii si de texte legale), în scopul constrângerii debitorului sa aduca la îndeplinire tocmai acest tip de obligatii, intuitu personae, pentru cazul în care dreptul pozitiv nu cuprinde mijloace expres reglementate.
Daunele cominatorii au reprezentat o creatie a practicii judiciare (ulterior recunoscuta în anumite materii si de texte legale), în scopul constrângerii debitorului sa aduca la îndeplinire tocmai acest tip de obligatii, intuitu personae, pentru cazul în care dreptul pozitiv nu cuprinde mijloace expres reglementate.
Or, câta vreme la îndemâna creditorului exista mijlocul procedural mai sus amintit, al amenzii civile, completat si de posibilitatea acordarii de daune interese în conditiile amintite, nu se justifica aplicarea institutiei create jurisprudential, a daunelor cominatorii, care sunt în prezent excluse de la acordare de legea citata.
Or, câta vreme la îndemâna creditorului exista mijlocul procedural mai sus amintit, al amenzii civile, completat si de posibilitatea acordarii de daune interese în conditiile amintite, nu se justifica aplicarea institutiei create jurisprudential, a daunelor cominatorii, care sunt în prezent excluse de la acordare de legea citata.
În ceea ce priveste Decizia nr.XX/12 decembrie 2005 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, pronuntata în recurs în interesul legii, decizie a carei incidenta a fost retinuta în mod gresit de tribunal, curtea noteaza ca efectul obligatoriu al acestei hotarâri, prevazut de art.329 Cod Proc.Civ., a încetat la momentul modificarii art.5803 prin Legea nr. 459/2006 în sensul introducerii alin.5 mai sus citat, deoarece recursul în interesul legii are menirea de a da o interpretare unitara dispozitiilor legale aplicate de instante la momentul pronuntarii sale, iar modificarea ulterioara a legii (în cazul de fata în sensul contrar celor retinute de instanta suprema) lasa fara efecte pentru viitor decizia. (Decizia civila nr.234.a din data de 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a IX-a Civila si pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuala)
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a III-a Civila la data de 21.05.2009 reclamanta V.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucuresti prin Primarul General, obligarea acestuia sa emita dispozitie cu privire la imobilul situat în Bucuresti, Intrarea FISHERSS nr…, sector 6 si sa plateasca de daune cominatorii în cuantum de 1000 lei pe zi de întârziere de la ramânerea definitiva a sentintei si pâna la emiterea dispozitiei.
În motivarea cererii reclamanta a aratat ca a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, prin care a solicitat restituirea în natura a imobilului situat în Bucuresti, Intrarea FISHERSS nr.., sector .., notificare la care pâna în prezent nu a primit nici un raspuns.
În drept au fost invocate dispozitiile art. 23 alin.1 din Legea nr.10/2001, art. 1073 Cod Civil.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Prin sentinta civila nr.919/01.06.2010, Tribunalul Bucuresti – Sectia a III-a Civila a admis cererea formulata de catre reclamanta, a obligat pârâta sa emita dispozitie motivata ca raspuns la notificarea nr. 2068/9.08.2001 si la plata daunelor cominatorii în cuantum de 1000 lei pe zi de întârziere de la ramânerea definitiva a sentintei pâna la emiterea dispozitiei.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, tribunalul a retinut ca prin notificarea nr. 2068/2001, reclamanta a solicitat sa i se restituie în compensare un alt teren similar cu cel pe care l-a detinut în Bucuresti, Intrarea FISHERSS nr…, sector .., în suprafata de 200 m.p. Acest teren a facut obiectul contractului de vânzare – cumparare transcris sub nr. 623/456/3.11.1956.
A retinut tribunalul dispozitiile art.25 din Legea nr.10/2001, în sensul ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificarii, sau, dupa caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit dispozitiilor art.23, unitatea detinatoare este obligata sa se pronunte prin decizie sau, dupa caz, prin dispozitie motivate, asupra cererii.
În ceea ce priveste termenul de 60 de zile, se prevede ca acesta poate sa aiba doua date de referinte, fie data depunerii notificarii, fie data prezentarii actelor doveditoare. Acest termen pentru îndeplinirea obligatiei prevazute de art. 25 din Legea nr.10/2001, se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptatite, daca unitatea detinatoare în urma analizei actelor doveditoare deja atasate notificarii, comunica celeilalte parti, în intervalul de 60 de zile, faptul ca documentatia prezentata este insuficienta pentru emiterea deciziei de restituire.
Pentru a beneficia de aceasta prorogare este necesar însa ca unitatea detinatoare sa comunice în scris persoanei îndreptatite faptul ca fundamentarea si emiterea deciziei de restituire sunt conditionate de depunerea înscrisurilor. În speta, pârâtul nu a facut dovada ca ar fi solicitat reclamantei depunerea unor înscrisuri suplimentare care ar fi necesare pentru solutionarea notificarii.
Pe de alta parte, modalitatea de raspuns la notificare cât si termenul în care trebuie sa se raspunda sunt imperative, iar nu caracter de recomandare pentru ca astfel s-ar deturna finalitatea urmarita de legiuitor.
Prin faptul ca nu s-a raspuns la notificarea formulata de reclamanta, pârâtul a adoptat o conduita culpabila prin care a afectat interesele reclamantilor în sensul ca i-a lipsit de posibilitatea de a-si apara drepturile recunoscute de lege.
Referitor la obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii, tribunalul a constatat ca aceasta cerere este întemeiata, având în vedere pe de o parte caracterul de mijloc de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligatiei, iar pe de alta parte dispozitiile Deciziei XX/2005 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, ce sunt obligatorii, fapt pentru care a admis cererea si a obligat pârâtul la plata de daune cominatorii în cuantum de 1000 lei pe zi de întârziere de la ramânerea definitiva a sentintei si pâna la emiterea dispozitiei.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel pârâtul Municipiul Bucuresti, cauza fiind înregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a IX-a Civila si pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuala la data de 27.07.2010.
În dezvoltarea motivelor de critica, apelantul pârât a sustinut ca, analizând dispozitiile art. 1073 Cod Civil, prin raportare la dispozitiile art. 5803 Cod Proc.Civ., instanta de judecata în mod gresit a obligat pârâta la plata de daune-cominatorii de 100 lei/zi de întârziere de la data ramânerii definitive si pâna la executarea hotarârii.
A aratat apelantul ca daunele cominatorii constau într-o suma de bani pe care debitorul trebuie sa o plateasca pentru fiecare zi de întârziere sau pentru o alta unitate de timp pâna la executarea obligatiei. Cuantumul sumei si unitatea de timp pentru care se acorda se stabilesc prin hotarâre judecatoreasca. Daunele cominatorii apar ca un mijloc de constrângere prin amenintarea pe care o prezinta pentru debitor, spre a-l determina sa-si execute obligatia asumata. Daunele cominatorii se aplica atunci când este vorba despre asigurarea executarii obligatiilor de a face si de a nu face. Dar nici în cazul acestor obligatii ele nu se acorda:
– când executarea lor în natura nu mai este posibila deoarece scopul pentru care au fost asumate nu mai poate fi atins;
– când este posibila executarea obligatiilor în natura pe cale silita;
– când refuzul debitorului de a executa este clar determinat.
Considera ca acest capat de cerere este inadmisibil întrucât, atunci când debitorul nu executa, executa cu întârziere sau executa necorespunzator obligatia asumata, instanta nu va acorda daune cominatorii, ci despagubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta creditorului. In acest sens sunt si doctrina (Teoria generala a obligatiilor – Stanescu, Bârsan – Editia a VIII a 2002 – pag. 340) si practica judiciara. De altfel, art. 1073 Cod Civil, retinut de catre instanta de judecata ca temei juridic pentru acest capat de cerere priveste daunele-interese, iar nu daunele-cominatorii.
A mai aratat apelantul ca termenul de 60 de zile prevazut de Legea nr.10/2001 nu este un termen imperativ, iar respectarea acestuia presupune concomitent si respectarea obligatiilor prevazute de lege în ceea ce priveste depunerea unei documentatii complete de catre persoana îndreptatita, iar pe de alta parte, în cazul în care, dupa ramânerea definitiva a prezentei hotarâri, pârâtul refuza în continuare sa-si îndeplineasca obligatia stabilita, reclamantul poate sa uzeze de calea prevazuta de dispozitiile art.5803 Cod Proc.Civ., conform carora debitorul poate fi constrâns sa îndeplineasca obligatia pe care o are prin aplicarea unei amenzi civile.
Cererea de apel, scutita de taxa judiciara de timbru si timbru judiciar, a fost întemeiata în drept pe dispozitiile art. 282 si urmatoarele Cod Proc.Civ.
Intimata-reclamanta V.E. nu a formulat întâmpinare, prezentându-se în fata curtii prin reprezentant conventional si solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Apelul este fondat.
Dupa cum se poate observa din cele aratate mai sus, singura critica formulata de apelantul pârât priveste modul de solutionare al capatului accesoriu al cererii si obligarea sa la plata de daune cominatorii pentru neîndeplinirea obligatiei de a solutiona notificarea, stabilita în sarcina sa ca urmare a admiterii primului capat al cererii reclamantei.
Potrivit art.5803 Cod Proc.Civ. (în forma în vigoare la data sesizarii instantei si la data solutionarii prezentului apel, modificata prin Legea nr. 459/2006, publicata în Monitorul Oficial nr. 994 din 13 decembrie 2006), prevede: “(1) Daca obligatia de a face nu poate fi îndeplinita prin alta persoana decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanta sesizata de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabila, data cu citarea partilor, sa plateasca, în favoarea statului, o amenda civila de la 20 lei la 50 lei, stabilita pe zi de întârziere pâna la executarea obligatiei prevazute în titlul executoriu. (2) Daca în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligatia prevazuta în titlul executoriu, la cererea creditorului, instanta care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma datorata statului cu acest titlu, prin încheierea irevocabila, data cu citarea partilor, iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligatiei prevazute de alin. 1, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese; în acest din urma caz, dispozitiile art.574 sunt aplicabile în mod corespunzator. (3) Amenda civila va putea fi anulata, în tot sau în parte, ori redusa, daca debitorul executa obligatia prevazuta în titlul executoriu sau, dupa caz, pentru alte motive temeinice, pe cale de contestatie la executare. (4) Încheierile date în conditiile prezentului articol sunt executorii si se comunica din oficiu, prin grija grefierului de sedinta, organelor fiscale competente în vederea executarii silite, potrivit Codului de procedura fiscala. (5) Pentru neexecutarea obligatiilor prevazute în prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii.”
Este dincolo de orice dubiu ca în privinta obligatiei dedusa judecatii de intimata-reclamanta prin primul capat al cererii sale ne aflam în prezenta unei obligatii ce nu poate fi adusa la îndeplinire decât de debitor, (obligatie numita în doctrina intuitu personae, emiterea dispozitiei fiind data în competenta exclusiva a primariei ca entitate învestita cu solutionarea notificarii, astfel ca reclamanta creditoare nu poate îndeplini ea însasi obligatia, pe cheltuiala debitorului).
Prin urmare, legiuitorul a exclus în mod expres prin alineatul final al textului mai sus citat posibilitatea acordarii daunelor cominatorii, reglementând alte cai pentru constrângerea debitorului sa aduca la îndeplinire aceste obligatii stabilite prin titlu executoriu.
În ceea ce priveste Decizia nr.XX/12 decembrie 2005 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, pronuntata în recurs în interesul legii, decizie a carei incidenta a fost retinuta în mod gresit de tribunal, curtea noteaza ca efectul obligatoriu al acestei hotarâri, prevazut de art.329 Cod Proc.Civ., a încetat la momentul modificarii art.5803 prin Legea nr. 459/2006 în sensul introducerii alin.5 mai sus citat, deoarece recursul în interesul legii are menirea de a da o interpretare unitara dispozitiilor legale aplicate de instante la momentul pronuntarii sale, iar modificarea ulterioara a legii (în cazul de fata în sensul contrar celor retinute de instanta suprema) lasa fara efecte pentru viitor decizia.
Pentru ansamblul acestor considerente si vazând ca alte critici nu se aduc sentintei apelate, în temeiul art.295 si art.296 Cod Proc.Civ., curtea va admite apelul, va schimba în parte sentinta în sensul ca va respinge capatul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii, ca inadmisibil si va pastra celelalte dispozitii ale sentintei.
2
