Motivând cererea, contestatorul a arătat că solicitase instanţei de recurs, printr-o cerere transmisă prin fax, amânarea judecăţii pentru termenul din 15.02.2011, întrucât avocatul care îi reprezenta interesele, se afla în imposibilitate de prezentare, din motive medicale, fapt atestat de adeverinţa medicală anexată.
S-a menţionat că instanţa de recurs nu a admis cererea şi a rămas în pronunţare, amânând pronunţarea cu o săptămână, prin aceasta încălcându-se dispoziţiile art.316 coroborat cu art.126 şi următoarele Cod procedură civilă şi cu prevederile art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană cu privire la „dreptul la un proces echitabil” şi al egalităţii armelor, în condiţie în care fiecare parte trebuie să aibă nu numai posibilitatea de a-şi face cunoscute elementele pe care se bazează pretenţiile sale dar şi de a lua cunoştinţă şi de a discuta orice probă sau „concluzie” prezentată judecătorului în scopul de a-i influenţa decizia.
Sub acest aspect, se solicită să se ţină seama şi de hotărârea CEDO din 27 09.2007 în cauza Grozescu împotriva României, avându-se în vedere art.21 alin.2 din României şi Legea nr.30/1994 prin care România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi protocoalele adiţionale.
În continuare, contestatorul a citat din hotărârea CEDO la care a făcut trimitere, subliniind că hotărârea instanţei de recurs este nulă pentru nerespectarea contradictorialităţii şi implicit a dreptului la apărare, potrivit art.105 alin.2 coroborat cu art.11 şi 20 din Constituţia României, conform cărora tratatele ratificate de Parlamentul României fac parte din dreptul intern, iar drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care România este parte. În caz de neconcordanţă cu legislaţia internă, acestea au prioritate, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În al doilea rând, se susţine că decizia atacată a omis să se pronunţa asupra tuturor motivelor invocate, respectiv a incidenţei dreptului de prescripţie de trei ani, fapt dovedit cu înscrisurile aflate la dosar, inclusiv a încheierii de întabulare a dreptului de proprietate al contestatorului, ce a generat opozabilitatea dreptului său, încă din 1999, momentul întabulării.
Se mai arată că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la dreptul autorilor contestatorului, în calitate de ai imobilelor construcţie şi teren aferent, din comuna Brezoaiele, sat Brezoaia, judeţul Dâmboviţa.
Dezvoltând criticile, contestatorul a învederat că din probele administrate reiese cu certitudine faptul că reclamantul(bunicul patern al contestatorului) a avut cunoştinţă de existenţa cererii depusă în anul 1991 la comisia de aplicare a legii fondului funciar, întrucât la 15.10.1991 s-a eliberat adeverinţa nr.1507 de către Primăria comunei Brezoaiele, prin care se face dovada titlului de proprietate până la eliberarea titlului pentru suprafaţa totală de 1,080 ha, conform hotărârii comisiei judeţene nr.22/18.07.1991, adeverinţa emisă pe numele lui D. N. D. şi D. Ghe. N. şi care a stat la baza titlului de proprietate a cărui nulitate s-a solicitat.
Mai mult, se apreciază că şi prin răspunsurile la interogatoriul administrat comisiei de aplicare a legii fondului funciar sunt dovedite susţinerile contestatorului.
S-a subliniat că potrivit prevederilor legale, contestatorul are dreptul la cota de teren de 900 m.p. cu destinaţia curţi-construcţii din totalul suprafeţei de 1,08 ha înscrisă în titlul de proprietate a cărui anulare se solicită, atâta vreme cât părinţii săi au contractul de vânzare-cumpărare nr.1298/17.07.1987, întocmit de Notariatul de Sta al Judeţului Dâmboviţa şi erau îndreptăţiţi să solicite restituirea terenului aferent construcţiei, orice altă soluţie conducând la încălcarea dreptului său de proprietate, drept ocrotit de legea fundamentală a României şi de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
S-a concluzionat că instanţa de recurs a omis să se pronunţa asupra motivelor invocate prin cererea de recurs.
Intimatul D.N. a formulat întâmpinare în sensul respingerii a contestaţiei în anulare ca nefondată.
În primul rând, s-a observat că nu s-a indicat temeiul juridic al contestaţiei, pentru a se cunoaşte dacă este vorba despre o contestaţie în anulare obişnuită, fundamentată pe dispoziţiile art.317 Cod procedură civilă sau despre o contestaţie în anulare specială, potrivit art.318 din acelaşi act normativ.
Sub aspectul fondului litigiului, se menţionează că invocându-se respingerea cererii de amânare a judecăţii şi amânându-se pronunţarea deciziei peste o săptămână, contestatorul a uitat să precizeze că nu era primul termen la care se ceruse amânarea ci al doilea şi oricum această motivare nu se încadrează în motivele prevăzute de art.317 Cod procedură civilă, întrucât dispoziţiile procedurale se referă la două ipoteze, când procedura de citare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii sau când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, or, situaţia expusă nu se încadrează în aceste limite.
Pe de altă parte, s-a apreciat că nici a doua critică nu este susţinută pentru că instanţa de recurs a analizat sub toate aspectele criticile şi, chiar dacă lucrurile ar fi stat în maniera expusă, neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susţinerea unui motiv de recurs, ori gruparea argumentelor şi cercetarea lor în bloc, nu pot fi invocate în calea extraordinară de atac. În acest sens s-a făcut trimitere la doctrină-Drept procesual civil, Mihaela Tăbârcă, editura Global Lex 2004, vol.II, pg.141.
Intimatul a evidenţiat că instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze global un singur aspect considerat esenţial, omisiunea cercetării unui argument sau a unei afirmaţii a recurentului, nedând posibilitatea apelării la procedura contestaţiei în anulare.
S-a apreciat că instanţa de recurs a sistematizat criticile formulate şi pe baza unei analize pertinente, a motivat în mod corect decizia de respingere a recursului.
Pentru soluţionarea cauzei, s-a dispus ataşarea dosarului în care s-a pronunţat decizia contestată.
Examinând decizia contestată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, tribunalul apreciază calea de atac a contestaţiei în anulare ca nefondată.
Se reţine că în conformitate cu dispoziţiile art.317 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.
Fiind o cale extraordinară de atac de retractare, contestaţia în anulare nu se poate promova decât în cazurile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, neputând fi extinse şi la alte situaţii decât cele prevăzute de text, în caz contrar depăşindu-se limitele legale în cadrul cărora se poate analiza o hotărâre irevocabilă.
După cum bine a subliniat intimatul prima critică din cadrul contestaţiei nu se încadrează în ipoteza arătată pentru că, în speţă nu se pune problema nelegalei citări a recurentului.
În realitate, aşa cum reiese din analiza încheierii de şedinţă din 18.01.2011-primul termen de judecată, potrivit prevederilor art.156 Cod procedură civilă, s-a încuviinţat cererea mandatarului avocat al recurentului de amânare a judecăţii, pentru imposibilitatea acestuia de a se înfăţişa în instanţă, pe considerentul că are de susţinut o altă cauză aflată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La următorul termen de judecată, din 15.02.2011, când recurentul a fost legal citat, potrivit dovezii aflată la fila 27 din dosarul de recurs, acelaşi reprezentant a formulat a doua cerere consecutivă de amânare a judecăţii pentru motive medicale, la care apărătorul intimatului Dumitru Nicolae s-a opus, când instanţa de recurs a respins solicitarea pe considerentul că la termenul anterior s-a admis o cerere similară, amânând pronunţarea pentru a da posibilitatea mandatarului recurentului să depună note scrise(fila 35 verso dosar recurs).
În acest context, trimiterea contestatorului la hotărârea CEDO pronunţată în cauza Grozescu contra României, nu prezintă relevanţă juridică deoarece nu se încadrează în situaţia premisă prevăzută de pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare, astfel că se va înlătura susţinerea potrivit căreia există contradicţie între legislaţia internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, situaţia premisă în cauza Grozescu contra României nu este cea invocată în litigiul pendinte, referindu-se la dezbaterea fondului doar în prezenţa uneia dintre părţi, cu reluarea dezbaterilor numai în contradictoriu cu cealaltă parte care nu se prezentase iniţial în sala de şedinţă.
Or, în caza de faţă, instanţa de recurs a uzat de prevederile art.156 Cod procedură civilă, potrivit cărora se poate acorda un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată şi cum amânarea pentru acest motiv se dispusese la un termen anterior, a respins a doua solicitare de amânare a judecăţii.
Se mai are în vedere că deşi sub aspect formal instanţa de recurs a omis într-adevăr să analizeze excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate, această omisiune, în accepţiunea prevederilor art.318 teza a doua Cod procedură civilă, ar fi reprezentat un motiv de admisibilitate a contestaţiei în anulare numai dacă acea critică ar fi fost de natură să conducă la soluţia contrară celei pronunţată de instanţa de recurs.
Însă, potrivit practicii unitare în materie, cazurile de nulitate a titlurilor de proprietate eliberate în condiţiile legii fondului funciar, reglementate de art.III din Legea nr.169/1997, privesc nulitatea absolută şi nu pe cea relativă a acestei categorii de înscrisuri.
Pe de altă parte, potrivit regimului juridic al nulităţii în materie civilă, nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes şi este imprescriptibilă, adică poate fi promovată oricând, indiferent de timpul scurs de la momentul întocmirii actului.
Această regulă este prevăzută în mod expres de art.2 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă – „ Nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie”.
În aceste împrejurări, cererea de constatare a nulităţii titlului de proprietate, fiind imprescriptibilă, invocarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în calea de atac a recursului nu avea nicio înrâurire asupra soluţiei instanţei de fond, care a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate în conformitate cu dispoziţiile art.III alin.1 lit.a) din Legea nr.169/1997.
Se va înlătura susţinerea potrivit căreia instanţa de recurs nu a analizat dreptul de proprietate al autorilor recurentului, de vreme ce pagina 44 din dosarul de recurs conţine în totalitate argumente concrete privitoare la sancţiunea nulităţii absolute a titlului de proprietate în discuţie, prin prisma legii speciale aplicabilă speţei, respectiv Legea nr.18/1991. Mai mult, în alineatele 4,5 şi 6 ale paginii 44 s-a arătat argumentat pentru care considerente nu poate fi primită apărarea pârâtului recurent C.P.M. care a invocat dobândirea dreptului de proprietate de către ascendentul său, D N. D., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1298/17.07.1987.
Faţă de cele ce preced, tribunalul concluzionează că motivele invocate în susţinerea contestaţiei în anulare nu se regăsesc în parte în cazurile reglementate de lege(primul motiv) şi nu sunt fondate, adică susceptibile de a conduce la modificarea soluţiei pronunţată în recurs în cealaltă parte, considerent pentru care se va respinge calea de atac, precum şi cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată.
