Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că reclamantul M.G şi pârâta M.A.C. au încheiat la data de 16.09.2000 în Iaşi căsătoria înscrisă în registrul de stare civilă al Primăriei Municipiului Iaşi. Din căsătoria părţilor a rezultat minorul M. D. G. În timpul căsătoriei părţile au dobândit mai multe bunuri comune.
Din extrasele de pe portalul Judecătoriei Iaşi depuse de către reclamant, instanţa a reţinut că începând din luna iulie 2011, au fost înregistrate cereri având ca obiect învestirea cu formulă a biletelor la ordin emise de către una dintre societăţile comerciale înfiinţate de către pârâta M.A.C., S.C. R F S.R.L., fiind astfel declanşată urmărirea silită împotriva acestei societăţi comerciale.
A mai reţinut instanţa că prin acordul de mediere încheiat la data de 12.11.2011 părţile au convenit ca toate bunurile imobile dobândite în timpul căsătoriei să fie preluate de către reclamantul M.G care va plăti pârâtei M.A.C. sulta în cuantum de 10.000 lei până la data de 30.12.2011. Totodată părţile au stabilit ca lotul pârâtei M.A.C. să fie compus din dreptul de a primi o sultă în cuantum de 10.000 lei şi dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului, deşi reclamantul şi-a asumat obligaţia de a institui acest drept de uzufruct viager în favoarea minorului M.D.G. Prin acelaşi acord de mediere, părţile au convenit cu privire la modificarea regimului comunităţii de bunuri dobândite în timpul căsătoriei şi aplicarea regimului separaţiei de bunuri pentru bunurile şi obligaţiile pe care fiecare dintre soţi de va contracta în viitor, precum şi separaţia în fapt.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 370 raportat la art. 357 din , potrivit cărora dacă regimul matrimonial al soţilor este acela al comunităţii legale sau convenţionale, la cererea unuia dintre soţi, instanţa poate pronunţa separaţia de bunuri atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei. În această situaţie se determină cota – parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune, până la proba contrară prezumându-se că fiecare dintre soţi are cota de 50%.
A mai reţinut instanţa că în conformitate cu dispoziţiile art. 358 alin.1 din Noul Cod Civil, în timpul regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite, în tot sau în parte, prin act autentic notarial, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere.
Legiuitorul român a înţeles a consacra în mod expres, şi în Noul Cod Civil, principiul bunei – credinţe în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor civile. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin.1 din Noul Cod Civil, orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi îndeplinească obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri, buna-credinţă prezumându-se până al proba contrară. Totodată, niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei – credinţe (art. 15 din Noul Cod Civil).
În acelaşi sens, prevederile art. 723 alin.1 Cod procedură civilă impun ca drepturile procedurale să fie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Prin urmare, exercitarea unor drepturi recunoscute de către lege în alt scop decât cel pentru care ele au fost edictate, cu consecinţa prejudicierii unui terţ, relevă reaua-credinţă a titularului drepturilor respective.
Totodată, medierea reglementată prin Lege nr. 192 din 2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.
Aşadar, premisa necesară apelării la această procedură este existenţa unui conflict, a unei neînţelegeri.
Ori, în prezenta cauză instanţa a apreciat că între părţi nu a existat un asemenea conflict. Înregistrarea cererii de şi partaj, modificată ulterior în sensul că se solicită doar modificarea regimului comunităţii de bunuri şi separaţia de bunuri, reprezintă consecinţa declanşării de către creditorii societăţilor comerciale constituite de către pârâtă a executării silite, aspect învederat de însuşi reclamantul M.G.
În aceste condiţii instanţa apreciază că părţile au exercitat cu rea-credinţă drepturile recunoscute de către Noul (art. 358) şi Legea nr. 192 din 2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator. Această convingere este întemeiată pe modalitatea în care părţile au înţeles să partajeze bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei: cota de 100% recunoscută în favoarea reclamantului şi preluarea de către acesta a tuturor bunurilor imobile, cu recunoaşterea în favoarea pârâtei a unui drept de creanţă în valoare de 10.000 lei şi a unui drept de uzufruct viager asupra apartamentul (reclamantul, prin acelaşi act de mediere, asumându-şi obligaţia de a constitui acest drept în favoarea minorului M.D.G.,), deşi o parte dintre bunurile comune au fost achiziţionate anterior anului 2008 când cele două au început să acumuleze datorii.
Mai mult, deşi reclamantul a invocat încheierea de către pârâtă a actelor care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei, a învederat că, din fondurile proprii, a creditat cele două societăţi pentru a evita dizolvarea lor, motivul real al acumulării debitelor fiind decontarea cu întârziere de către C.A.S. a reţetelor şi perceperea de către depozitele farmaceutice a unor penalizări de întârziere la un termen de 60 de zile.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat ca neîntemeiată cererea părţilor de a se lua act de acordul de mediere încheiat în vederea stingerii unui litigiu aparent. A admite contrariul ar echivala cu consfinţirea de către instanţă a unui act ce are drept consecinţă imediată prejudicierea terţilor, ceea ce nu poate fi admis chiar dacă legiuitorul român a reglementat posibilitatea atacării actului de către creditori. Mai mult, instanţa, faţă de dispoziţiile art. 111 Cod procedură civilă, nu poate constata separaţia în fapt a soţilor astfel cum s-a solicitat prin acordul de mediere.
Aşadar, reţinând reaua – credinţă a părţilor în exercitarea drepturilor procedurale, având în vedere şi principiul disponibilităţii părţilor care au învederat că aceasta este modalitatea în care doresc rezolvarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, instanţa, în temeiul art. 723 Cod procedură civilă, art. 14 şi art. 15 din Noul Cod Civil, a respins cererea părţilor de a se lua act de acordul de mediere încheiat la data de 12.11.2011 la Biroul de Mediator B. L. şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, şi, implicit, cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, cât timp prevederile art. 63 alin.2 din Legea nr. 192 din 2006 sunt aplicabile în cazul pronunţării unei hotărâri în condiţiile art. 271 Cod procedură civilă.
