Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti este reglementată prin prevederile cuprinse în – Cartea I, titlul I, art. 1-16, care constituie legea generală în privinţa competenţei materiale.
Curtea de Apel Bucureşti (…) apreciază că prevederile art. 657 C. pr. civ. au fost abrogate implicit prin Legea nr. 603/1943pentru simplificarea procedurii împărţelilor judiciare şi, ca atare, în lipsa acestui text derogator de la dreptul comun, competenţa în cazul partajului succesoral se aplică după criteriul valoric, deci în cazul în speţă masa bunurilor de împărţit având o valoare de peste 150.000.000 lei, competenţa revine tribunalului.
Punctul de vedere că art. 657 C.pr.civ. a fost abrogat implicit, nu poate fi reţinut pentru că O. U. G. nr. 138 din 2 octombrie 2000, intrată în vigoare la data de 2 mai2001 (conform O.U.G. nr. 290/2000) a abrogat expres acest articol. Or, împrejurarea că acest text a fost abrogat expres demonstrează fără dubiu că până Ia data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă-art. 657 C. pr. civ. era în vigoare.
In consecinţă, întmcât art. 657C. pr. civ. instituie o normă derogatorie de la dreptul comun în materia competenţei de soluţionare a cauzelor privind partajul succesoral şi potrivit principiului “Specialia generalibus derogării” judecătoria este competentă să soluţioneze cauza.
(Secţia civilă, decizia nr. 244 din 29 ianuarie 2002)
CURTEA,
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie 1996 sub nr. 14454 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamantul P.V. a chemat în judecată pe pârâţii P.I., D.M., N.E., B.E. şi B.A.-S., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună partajarea bunurilor rămase în urma decesului lui P.D., să se stabilească masa bunurilor partajabile, moştenitorii şi cotele ce le revin din succesiune. A solicitat de asemenea şi evacuarea pârâtului B.A.-S. din apartamentul nr. 32, situat în imobilul din sector 2, Bucureşti, pentru lipsă de titlu.
La data de 6 mai 1998 pârâtul P.l. a decedat şi au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, P.F. si M.M.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 11470 din 15 octombrie 1998, a admis excepţia de necompetenţă materială şi şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că valoarea masei succesorale este mai mare de 150.000.000 lei.
La data de 17 noiembrie 1999 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 5836.
La data de 12 ianuarie 2001 a decedat reclamantul P.V. şi acţiunea a fost continuată de către moştenitorii acestuia P.E., P.V., C.R. şi S.E.
Prin încheierea din 12 aprilie 2001 Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, la rândul său şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti în baza art. 657 C. pr. civ.
Constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă a înaintat cauza Curţii de Apel Bucureşti, pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 37 din 26 iunie 2001, stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că art. 657 C. pr. civ., care stabileşte că partajul
succesoral se face de către judecătorie, a fost abrogat implicit prin Legea nr. 603/1943 şi ca atare competenţa materială de soluţionare a cauzeloreste stabilită conform criteriului valoric. A reţinut de asemenea că şi obiectul partajului succesoral, respectiv masa bunurilor este evaluabilă în bani şi deci în conformitate cu art. 2 lit. b C. pr. civ. competent să soluţioneze cauza este tribunalul, valoarea masei de împărţit fiind peste 150.000.000 lei.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii B.E. şi B.A., invocând ca temei prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
în esenţă, recurenţii arată că hotărârea este nelegală, întrucât legea a fost aplicată greşit.
Se mai arată de către recurenţi că normele privind competenţa materială de soluţionare a partajului succesoral sunt derogatorii de la dreptul comun, fiind norme speciale.
Recursul este fondat.
Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti este reglementată prin prevederile cuprinse în C. pr. civ.—Cartea l, titlul 1, art. 1-16 care constituie legea generală în privinţa competenţei materiale.
De la această normă generală există însă şi derogări în care competenţa materială este dată de lege, în cazul unor anumite acţiuni şi cereri, altor instanţe decât celor care în mod normal judecă asemenea acţiuni. O asemenea derogare, în care competenţa materială revine judecătoriei în primă instanţă este cea prevăzută de art. 657 C. pr. civ. conform căruia „împărţirea de succesiuni între mai multe persoane se va face prin judecătorie”.
Curtea de Apel Bucureşti reţine aceste considerente însă apreciază că prevederile art. 657 C. pr. civ. au fost abrogate implicit prin Legea nr. 603/1943 pentru simplificarea procedurii împărţelilor judiciare şi ca atare, în lipsa acestui text derogator de la dreptul comun, competenţa în cazul partajului succesoral se aplică după criteriul valoric, deci în cazul în speţă masa bunurilor de împărţit având o valoare de peste 150.000.000 lei, competenţa revine tribunalului.
Punctul de vedere că art. 657 C. pr. civ. a fost abrogat implicit, nu poate fi reţinut pentru că O.U.G. nr. 138 din 2 octombrie 2000, intrată în vigoare la data de 2 mai 2001 (conform O.U.G. 290/2000) a abrogat expres acest articol. Or, împrejurarea că acest text a fost abrogat expres demonstrează fără dubiu că până la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă – art. 657 C. pr. civ. era în vigoare.
în consecinţă, întrucât art. 657 C. pr. civ. instituie o normă derogatorie de la dreptul comun în materia competenţei de soluţionare a cauzelor privind partajul
succesoral şi potrivit principiului „specialia generalibus derogant” judecătoria este competentă să soluţioneze cauza.
Astfel fiind, având în vedere considerentele mai înainte arătate, urmează a admite recursul, a casa sentinţa recurată şi a stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
NOTĂ
Prin decizia rezumată mai sus, C.S.J. s-a pronunţat din nou asupra problemei instanţei competente din punct de vedere material să soluţioneze procesele de partaj succesoral.
Această decizie a Curţii Supreme de Justiţie pune în lumină mai multe probleme de drept care nu au fost rezolvate corect fie de instanţa de control judiciar, fie de celelalte instanţe.
1. Prima problemă se referă la interpretarea şi aplicarea fostului art. 657 C. pr. civ.
învestită cu judecarea recursului declarat împotriva unui regulator de competenţă pronunţat de Curtea de Apel Bucureşti prin care aceasta soluţionase conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul şi a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect un partaj succesoral în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Temeiul de drept al acestei hotărâri l-a reprezentat fostul art. 657 C. pr. civ. care prevedea că „împărţirea de succesiuni între mai multe persoane se va face prin judecătorie, dacă ele nu o pot face prin bună înţelegere.” Instanţa a stabilit că acest text este o normă specială, derogatorie de la dispoziţiile art. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b C. pr. civ. care reprezintă dreptul comun în materia competenţei de soluţionare în primă instanţă a cauzelor civile, astfel că partajele succesorale sunt întotdeauna de competenţa judecătoriei, indiferent de valoarea masei succesorale. Totodată, Curtea Supremă a respins considerentele privind abrogarea implicită a fostului art. 657 C. pr. civ. prin Decretul-lege nr. 603/1943, aducând ca argument faptul că acest text de lege a fost abrogat în mod expres abia prin O.U.G. nr. 138/2000 la data de 2 mai 2001.
Faţă de evoluţia acestui text de lege2), apreciem că este eronată interpretarea dată de instanţa supremă fostului art. 657 C. pr. civ., întrucât acesta a fost abrogat implicit prin art. 16 din Decretul-lege nr. 603/1943 privind simplificarea procedurii împărţelilor judiciare, iar nu prin O.U.G. nr. 138/2000.
într-adevăr, art. 16 din Decretul-lege nr. 603/1943 „cererile pentru încetarea stării de indiviziune, când averea supusă împărţelii este compusă numai din bunuri mobile, sunt de competenţa judecătoriilor de pace, în primă şi ultimă instanţă, până la valoarea de 50.000 lei inclusiv, şi cu apel la tribunal, până la valoarea de 300.000 lei inclusiv, (alin. 1).
Când în averea supusă împărţelii sunt şi bunuri imobile, judecătoriile de pace judecă în primă instanţă până la valoarea de 300.000 lei inclusiv, (alin. 2)”.
La data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 603/1943 fostul art. 691 C. pr. civ. (care ulterior a devenit art. 657 în urma renumerotării textelor efectuate cu ocazia republicării din anul 1948) avea următorul conţinut: „împărţirea de între mai multe persoane se va face prin tribunal, dacă ele nu o pot face prin bună înţelegere”.
Din aceste prevederi legale, rezultă foarte limpede intenţia legiuitorului de a institui şi în materia partajelor succesorale regula privind împărţirea competenţei materiale de judecată în primă instanţă în funcţie de criteriul valorii obiectului pricinii şi, implicit, de abrogare a art. 691 C. pr. civ. (devenit art. 657 C. pr. civ.).
De altfel, trebuie precizat că, prin intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 603/1943, au fost înlocuite, deci abrogate implicit, toate dispoziţiile care la data respectivă alcătuiau Secţiunea a Vl-a „împărţiri şi licitaţii” din Cartea a Vl-a, Capitolul VII din Codul de procedură civilă, respectiv art. 691-701 C. pr. civ. Ulterior, art 691-701 C. pr. civ. au devenit art. 657-667 C. pr. civ. o dată cu republicarea C. pr. civ. în anul 1948 când s-a făcut renumerotarea textelor.
Art. 657 C. pr. civ. a rămas abrogat chiar dacă art. VI pct. 7 din Legea nr. 18/1948 privind modificarea Codului de procedură civilă a abrogat art. 16 din Decretul-lege nr. 603/1943, iar ediţiile ulterioare anului 1948 ale Codului de procedură civilă au reprodus şi dispoziţiile secţiunii a Vl-a din Cartea a Vl-a a Codului de procedură civilă, deoarece abrogarea unei legi este definitivă, independent de faptul că, ulterior, însuşi textul abrogator este abrogat.
Acest punct de vedere a fost susţinut şi de doctrina ulterioară anului 1993 care în mod constant a arătat că, în materia partajului, indiferent de izvorul stării de indiviziune competenţa de soluţionare în primă instanţă se împarte între judecătorie şi tribunal după criteriul valorii obiectului litigiului, conform prevederilor art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b din C. pr. civ.
în acelaşi sens a fost şi practica instanţei supreme până în anul 1999 când, printr-o decizie pronunţată într-o cauză asemănătoare cu cea de faţă şi-a schimbat jurisprudenţa stabilind că partajele succesorale sunt întotdeauna de competenţa judecătoriei, în temeiul fostului art. 657 C. pr. civ.
Deşi soluţia a fost imediat criticată în literatura de specialitate, Curtea Supremă de Justiţie a continuat această practică prin care se urmărea de fapt degrevarea sa de soluţionarea acestei categorii de cauze.
Prin decizia pe care o adnotăm, instanţa supremă a mai adus ca argument în favoarea soluţiei sale, faptul că art. 657 C. pr. civ. a fost în vigoare până la data de 2 mai 2001, întrucât la această dată a fost abrogat în mod expres prin art. 1 pct. 221 din O.U.G. nr. 138/ 2000.
în ceea ce ne priveşte, apreciem că teza abrogării implicite a fostului art. 657 C. pr. civ. nu este infirmată de abrogarea sa expresă prin O.U.G. nr. 138/2000.
într-adevăr, conform art. 60 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative „(1) prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate.
Abrogarea poate fi totală sau parţială. (2). în cazul unor abrogări parţiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la întregul act normativ, nu numai la textele rămase în vigoare .”
Or, este de observat că prin art. 1 pct. 221 din O.U.G. nr. 138/2000 au fost abrogate art. 643-673 C. pr. civ., adică toate articolele care alcătuiau conţinutul Secţiunilor IV-VI din capitolul VII din Cartea a Vl-a a Codului de procedură civilă inclusiv art. 657-667 C. pr. civ., care făcuseră obiectul unei abrogări parţiale anterioare.
Prin urmare, abrogarea expresă a tuturor articolelor de la 643 la 673 din Codul de procedură civilă, chiar dacă printre ele se aflau şi dispoziţii legale abrogate anterior implicit, s-a făcut din raţiuni de tehnică legislativă impuse de prevederile Legii nr. 24/ 2000, iar nu datorită faptului că toate textele de lege vizate erau în vigoare.
2. A doua problemă vizează aplicarea în timp a normelor de competenţă.
Din situaţia de fapt reflectată în considerentele deciziei pe care o adnotăm, rezultă că pe parcursul desfăşurării procesului a intrat în vigoare O.U.G. nr. 138/2000 care a adus modificări art. 2 pct. 1 lit. b C. pr. civ., aplicabil în cauză.
în această situaţie, pentru soluţionarea corectă a conflictului negativ de competenţă, respectiv a recursului declarat împotriva regulatorului de competenţă, era necesar ca instanţele care s-au pronunţat să analizeze consecinţele acestei modificări în speţă. Cu alte cuvinte să facă aplicarea regulilor care guvernează succesiunea normelor de competenţă în timp.
Nici Curtea de Apel Bucureşti, nici Curtea Supremă de Justiţie nu au făcut un asemenea demers, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii greşite de către Curtea de Apel şi la motivarea eronată a unei soluţii, în principiu, corectă, de către Curtea Supremă de Justiţie.
în doctrină se admite unanim că aplicarea în timp a normelor de competenţă este guvernată de principiul aplicării imediate a legii noi.
Acest principiu aplicabil oricărei norme de procedură este înscris, în prezent, în art. 725 alin. 1 C. pr. civ., conform căruia „dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege”.
Pentru că nu este de ordin constituţional, principiul aplicării imediate a legii noi permite derogări, care însă trebuie prevăzute în mod expres de lege.
în materia care ne interesează, legiuitorul a instituit o asemenea derogare prin dispoziţiile art. 725 alin. 2 teza I, care dispune că „procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite, vor continua să fie judecate de acele instanţe.”
Aşadar, în cazul normelor de competenţă spre deosebire de celelalte norme de procedură, a fost instituită excepţia supravieţuirii legii vechi, dar numai cu condiţia ca la data intrării în vigoare a legii noi instanţa să fi fost legal învestită cu soluţionarea cauzei respective. Evident verificarea legalităţii învestirii se va face în funcţie de dispoziţiile în vigoare la data sesizării instanţei, adică cele ale legii vechi.
Faţă de aceste dispoziţii tranzitorii, să vedem care era soluţia pe care trebuia să o pronunţe Curtea de Apel Bucureşti în soluţionarea conflictului negativ de competenţă cu care a fost sesizată.
Mai întâi, trebuie stabilit dacă vreuna dintre instanţele aflate în conflict, respectiv Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, era legal sesizată cu soluţionarea pricinii la 2 mai 2001, data intrării în vigoare a legii noi.
Apreciem că, în speţă, nici una dintre aceste instanţe nu era legal învestită la data de 2 mai 2001.
Astfel, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti s-a desesizat de judecarea cauzei la data de 31 octombrie 1998, data rămânerii irevocabile a sentinţei nr. 11470/15.10.1998 prin care şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti13*. La acea dată, această sentinţă era supusă atât apelului cât şi recursului în termen de 15 zile de la pronunţare. Nefiind apelată, sentinţa Judecătoriei sectorului 2 a rămas definitivă şi irevocabilă la data expirării termenului de exercitare a căii de atac, respectiv 31 octombrie 1998. La aceeaşi dată Tribunalul Bucureşti a fost învestit cu judecarea pricinii.
La rândul său, Tribunalul Bucureşti s-a desesizat de judecarea cauzei la data de 28 aprilie 2001, data rămânerii irevocabile a încheierii din 12.04.2001 prin care şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. Din considerentele deciziei pe care o adnotăm rezultă că şi această hotărâre a rămas irevocabilă prin nedeclararea apelului în 15 zile de la pronunţare, potrivit legii în vigoare la acel moment.
Tot la data de 28 aprilie 2001 s-a ivit şi conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, astfel că anterior intrării în vigoare a legii noi nici una nu era legal învestită cu judecarea pricinii.
Prin urmare, în speţă, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, erau incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b C. pr. civ. în forma modificată de O.U.G. nr. 138/2000 coroborate cu art. 1 pct. 1 C. pr. civ., care pentru cererile în materie civilă având un obiect cu o valoare mai mică de 2 miliarde lei stabileau competenţa de soluţionare în primă instanţă în favoarea judecătoriei.
Desigur, concluzia de mai sus este valabilă numai în măsura în care valoarea obiectului litigiului era mai mare de 150 milioane lei dar mai mică de 2 miliarde lei. în ipoteza în care această valoare ar fi fost mai mare de 2 miliarde lei, soluţia stabilirii competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti pe calea regulatorului de competenţă ar fi fost corectă. Am făcut această precizare deoarece din decizia adnotată nu rezultă care era exact valoarea masei succesorale, fiind menţionat doar că aceasta este mai mare de 150 milioane lei. Este adevărat că această valoare rezultă din alte piese ale dosarului, însă pentru acurateţea hotărârii era necesară o asemenea menţiune în considerentele acesteia.
în ceea ce priveşte hotărârea instanţei supreme dată în soluţionarea recursului declarat împotriva regulatorului de competenţă, apreciem că aceasta este, în principiu, corectă, însă motivarea nu este la adăpost de orice critică.
într-adevăr, instanţa supremă şi-a întemeiat hotărârea pe un text de lege abrogat. Aşa cum am arătat, fostul art. 657 C. pr. civ. fusese abrogat încă din 1943 prin art. 16 din Legea nr. 603/1943.
Chiar dacă s-ar admite punctul de vedere că fostul art. 657 C. pr. civ. a fost abrogat abia prin O.U.G nr. 138/2000, hotărârea instanţei supreme mai suportă critici şi pentru faptul că aplică la data de 29 ianuarie 2002, data examinării recursului, un text de lege despre care reţine în mod expres că a fost abrogat încă din data de 2 mai 2001, fără să facă vreo menţiune referitoare la analiza regulilor de aplicare în timp a legii.
3. A treia problemă priveşte modul de soluţionare a recursului declarat împotriva regulatorului de competenţă.
Din practicaua hotărârii analizate, rezultă că instanţa supremă a examinat recursul împotriva sentinţei nr. 37/26.06.2001 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă prin care aceasta soluţionase conflictul negativ de competenţă dintre Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, cu citarea părţilor dar în camera de consiliu.
Apreciem că acest mod de examinare a recursului declarat împotriva regulatorului de competenţă încalcă dispoziţiile art. 121 alin. 1 C. pr. civ. care prevăd în mod imperativ că „şedinţele vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel.”
Astfel, este de observat că, spre deosebire de procedura de soluţionare a regulatorului de competenţă, în materia recursului declarat împotriva regulatorului de competenţă, legea nu mai prevede că judecata se va face în camera de consiliu.
Prin urmare, instanţa competentă să judece recursul declarat împotriva regulatorului de competenţă este obligată să respecte principiul publicităţii, consacrat şi de art. 126 din Constituţie şi de art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, fără a putea să aplice dispoziţiile speciale din materia regulatorului de competenţă, acestea fiind de strictă interpretare şi aplicare.
4. A patra problemă are în vedere actul procedural prin care se pronunţă instanţa îşi declină competenţa.
Din considerentele deciziei Curţii Supreme rezultă că Tribunalul Bucureşti şira declinat competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti printr-o încheiere de şedinţă.
Considerăm că, în cazul în care admite excepţia de necompetenţă şi îşi declină competenţa în favoarea altei instanţe judecătoreşti sau organ cu activitate jurisdicţională, este necesar ca instanţa să pronunţe o sentinţă sau decizie, după caz, iar nu o încheiere de şedinţă.
Soluţia se impune, după părerea noastră, cel puţin pentru următoarele argumente:
1. prin admiterea excepţiei de necompetenţă şi declinarea competenţei, instanţa se dezînvesteşte de soluţionarea cauzei respective, iar acesta este un efect specific hotărârii judecătoreşti, iar nu încheierilor de şedinţă. Este adevărat că sunt şi situaţii în care, deşi se dezînvesteşte de soluţionarea cererii, instanţa pronunţă o încheiere iar nu o hotărâre, însă aceste situaţii sunt prevăzute expres de lege.
2. art. 158 alin. 3 C. pr. civ. prevede în mod expres că în acest caz instanţa pronunţă o hotărâre de declinare a competenţei.
3. în urma admiterii excepţiei de necompetenţă, instanţa poate să pronunţe şi alte soluţii în afară de declinarea de competenţă, şi anume respingerea cererii ca inadmisibilă (în cazul în care se constată că cererea este de competenţa unui alt organ fără activitate jurisdicţională) sau ca nefiind de competenţa instanţelor române (când se constată că un litigiu cu privire la un raport juridic cu elemente de extraneitate nu este de competenţa instanţelor române). în aceste ultime situaţii, instanţa judecătorească pronunţă o hotărâre, întrucât se dezînvesteşte de soluţionarea pricinii respective.
Cum între situaţiile prezentate anterior nu există nici o diferenţă cu privire la procedura de soluţionare a excepţiei de necompetenţă, apreciem că asemenea diferenţe nu trebuie făcute nici în ceea ce priveşte actul de procedură prin care instanţa se pronunţă în cazul admiterii excepţiei de necompetenţă.
