Tribunalul Maramureş, prin decizia civilă nr. 1457 din 21.12.2001, a respins apelurile declarate împotriva sentinţei prin care prima instanţă admisese cererea de partaj principală şi acţiunea reconvenţională a pârâtului şi, drept urmare, a constatat calitatea de coproprietari asupra terenului de 508 mp, a dispus partajul în cote egale, atribuind reclamantului 48,76 mp iar pârâtului 287,71 mp, şi rămânerea în indiviziune forţată asupra a 171,53 mp; de asemenea, a obligat pârâtul la plata de sultă şi a dispus anularea încheierilor prin care pârâtul s-a intabulat pe 220,29 mp.
In motivare a reţinut faptul că, deşi părţile au convenit prin declaraţie scrisă asupra partajului imobilului, construcţii şi teren, prin atribuire pârâtului, cu plata sumei de 170 milioane lei sau 5.320 dolari SUA, ulterior au revenit, pârâtul refuzând plata unui avans din suma convenită. Reclamantul şi-a cumpărat altă locuinţă. Părţile au posibilitatea stingerii litigiului pe cale amiabilă, care ar fi împiedicată prin admiterea vreunuia dintre apeluri.
Prin decizia civilă nr. 804 din 5.04.2002, s-a admis recursul pârâtului şi s-a casat decizia, cu trimitere pentru rejudecare. S-a constatat nulitatea recursului reclamantului, pentru nemotivare.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele.
Acţiunile dovedesc neînţelegerea părţilor privind calitatea de coproprietari ai terenului şi modul de partaj, poziţie menţinută şi în apel.
Pârâtul a contestat calitatea de coproprietari asupra terenului, aducând argumente pe fond, astfel că instanţa de apel era datoare să cerceteze pe fond apelurile.
Constatând lipsa încheierilor interlocutorii, obligatorii conform prevederilor art. 6735-6736,67310 şi 673″ C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să anuleze hotărârea şi să judece ea fondul litigiului.
Ea era datoare să stabilească bunul supus partajului, calitatea de coproprietari şi cotele de proprietate, să verifice modalitatea de partaj, critici aduse prin apeluri şi admisibile conform art. 105 alin. 2, art. 295 şi art. 297 alin. 1 C. proc. civ. Soluţia de respingere a apelurilor şi îndrumarea părţilor la declanşarea unor noi acţiuni de partaj judiciar este nelegală.
C.A. Cluj, decizia civilă nr. 804 din 5.04.2002
Notă: în legătură cu această decizie se pune problema obligativităţii pronunţării unei încheieri de admitere în principiu.
S-a apreciat că, urmare a abrogării Legii nr. 603/1943, procedura partajului judiciar este reglementată şi se efectuează în condiţiile art. 673-673 C. proc. civ.
în actuala reglementare, încheierea de admitere în principiu este obligatorie. Prin lege se revine asupra practicii judiciare, care a acceptat neobligativitatea ei şi soluţionarea litigiului direct prin hotărârea asupra fondului. Potrivit art. 6734 C. proc. civ., împărţeala prin hotărâre asupra fondului este admisibilă doar când părţile se învoiesc şi se va lua act de învoială conform art. 271-273 C. proc. civ.
Lipsa învoielii obligă instanţa la stabilirea bunurilor, coproprietarilor şi cotelor de proprietate, prin încheiere interlocutorie, potrivit art. 268 alin. 3 şi 6738 C. proc. civ., conform art. 67310 C. proc. civ. şi atribuirea bunului dacă nu este posibil partajul în natură şi este cerută de unul sau mai mulţi coproprietari, iar dacă nu este cerută se va dispune vânzarea conform art. 673″ C. proc. civ. Aceste încheieri sunt supuse căii de atac a apelului, numai astfel putând fi modificate; în caz contrar, ele dobândesc autoritate de lucru judecat asupra problemelor dezlegate, devin obligatorii pentru instanţă şi părţi, nu mai pot fi modificate prin hotărârea asupra fondului şi nu mai este admisă atacarea în apelul formulat împotriva hotărârii. Soluţionarea acestor aspecte prin încheieri este atributul şi obligaţia primei instanţe.
De asemenea, s-a ridicat problema soluţiilor ce trebuie pronunţate de instanţele de apel şi recurs care constată lipsa încheierilor, încălcarea procedurii împărţelii judiciare de către prima instanţă, care a efectuat partajul direct prin hotărârea asupra fondului. Este o nelegalitate care, potrivit art. 105 alin. 2 C. proc. civ., atrage anularea hotărârii, întrucât prin ea se vatămă dreptul părţilor de a uza de calea de atac împotriva încheierilor obligatorii în situaţiile expres prevăzute.
Acesta constituie un motiv de apel iar potrivit art. 297 alin. 1 C. proc. civ., instanţa va anula hotărârea şi va judeca în fond procesul.
Aceasta nu înseamnă soluţionarea prin încheieri a problemelor litigioase, ci dreptul părţilor de a ataca pe fond hotărârea şi în privinţa aspectelor care trebuiau rezolvate de prima instanţă prin încheieri interlocutorii (PMI).
