Pensia de întreţinere datorată de unul dintre soţi celuilalt, în urma divorţului, trebuie stabilită prin raportare la nevoia celui care o cere, corelată cu mijloacele celui ce urmează a o plăti
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.1550/2/2011 – DECIZIA CIVILĂ NR.339/28.03.2011)
Prin cererea înregistrată la data de 30.01.2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. 997/301/2008, reclamantul T.I. a chemat în judecată pe pârâta T.E.S., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară – Primăria Sector 3, să dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 22.07.2000 şi înregistrate în registrul stării civile al Primăriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. 1648, din vina exclusivă a pârâtei, reluarea de către pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei, încredinţarea minorului M.C., născut la data de 19.12.2000, cu obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului, începând cu data introducerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
La data de 04.04.2008, pârâta a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat respingerea acţiunii, iar în subsidiar desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului-pârât şi obligarea reclamantului-pârât la plata unei pensii de întreţinere în favoarea sa.
Prin sentinţa civilă nr. 8854 din 08.10.2008 Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis în parte acţiunea; a admis în parte cererea reconvenţională, a declarat desfăcută căsătoria încheiată la data de 22.07.2000 şi înregistrată în registrul stării civile al Primăriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. 1648, din vina ambilor soţi şi a dispus ca pârâta – reclamanta să îşi reia numele avut anterior căsătoriei, de P., a încredinţat reclamantului – pârât spre creştere şi educare pe minorul T.M.C., născut la data de 19.12.2000 şi a respins cererea reclamantului – pârât privind obligarea pârâtei – reclamante la plata unei pensii lunare de întreţinere în favoarea minorului, ca neîntemeiată, a obligat reclamantul – pârât T.I. să plătească pârâtei – reclamante T.E.S. suma de 350 lei lunar, cu titlu de de întreţinere începând cu data de 04.04.2008 până la încetarea stării sale de nevoie şi a luat act că părţile nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 22.07.2000, căsătorie din care a rezultat minorul M.C., născut la data de 19.12.2000, relaţiile dintre soţi începând să se deterioreze la scurt timp după naşterea copilului, degradându-se progresiv până la separarea în fapt a soţilor, care a avut loc la sfârşitul anului 2007, pe fondul alterării stării de sănătate mentală a pârâtei – reclamante, diagnosticată în prezent cu deficienţă psihică accentuată – schizofrenie paranoidă.
Astfel, din cuprinsul deciziei asupra capacităţii de muncă nr. 600/22.02.2008 emise de comisia de expertiză medicală din cadrul Casei de pensii a Municipiului Bucureşti rezultă că, începând cu data de 01.03.2008, pârâta – reclamantă a fost încadrată în gradul doi de invaliditate, constatându-se că este inaptă de muncă.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Codul familiei, soţii sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că relaţiile personale dintre soţi sunt în prezent grav afectate, astfel încât continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Instanţa a apreciat că vinovaţi de destrămarea relaţiilor de familie sunt în egală măsură soţii. Deşi mult timp reclamantul – pârât nu a cunoscut cauza comportamentului bizar al soţiei, inclusiv faţă de fiul părţilor, atitudinea şi comportamentul pârâtei – reclamante devenind de neînţeles şi de nesuportat pentru ceilalţi membri ai familiei, reclamantul – pârât nu a oferit acesteia sprijinul de care avea nevoie în rezolvarea sau ameliorarea precoce a problemei sale de sănătate, susţinerea morală, suportul afectiv şi financiar necesar în perioada declanşării şi depistării bolii şi, mai ales, în perioada de tratament şi recuperare, extrem de importantă pentru atenuarea manifestărilor specifice acestei afecţiuni.
Astfel, în mod greşit a pus pe seama conduitei necorespunzătoare a soţiei o serie de manifestări şi simptome ale afecţiunii de care suferă, fără să îi acorde sprijin, în condiţiile în care starea de sănătate a pârâtei – reclamante se agrava, aspecte ce rezultă din declaraţiile martorilor P.E., M.G..
Pe de alta parte, pârâta – reclamantă, încă de la debutul bolii a dat dovadă de superficialitate şi dezinteres pentru propria stare de sănătate, neefectuând la timp şi cu caracter de continuitate investigaţiile necesare şi nesolicitând la timp asistenţă şi tratament medical de specialitate, deşi s-a aflat la un moment dat sub observaţia unui medic psihiatru şi cunoştea despre primele tulburări apărute încă din anul 1999. De asemenea, din declaraţia martorilor T.N. şi B.O.P. rezultă că pârâta – reclamantă nici nu respecta strict prescripţiile medicale, nu lua medicaţia şi consuma uneori substanţe excitante ale sistemului nervos: alcool, cafea, tutun. Astfel, martorul T.N., tatăl reclamantului – pârât, care se ocupă în prezent de îngrijirea copilului minor, a arătat că a văzut-o pe pârâta – reclamantă de multe ori sub influenţa alcoolului, că personal a văzut-o consumând alcool în parc şi că poate face diferenţa între starea de confuzie provocată de boală şi cea provocată de consumul de alcool.
În aceste împrejurări, relaţiile dintre soţi s-au agravat în mod iremediabil. Constatând că relaţiile dintre soţi nu se mai bazează pe afecţiune şi prietenie, sprijin moral şi material reciproc, în sensul dispoziţiilor art. 2 din Cod fam., în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. 2, 38 alin. 1 Cod fam., instanţa a admis în parte acţiunea şi în parte cererea reconvenţională şi a declarat desfăcută căsătoria din vina ambilor soţi.
În raport de dispoziţiile art. 40 alin. 3 Cod fam., pârâta – reclamantă a reluat numele avut anterior căsătoriei, de P..
Referitor la încredinţarea minorului M.C., născut la data de 19.12.2000, instanţa a avut în vedere cererea formulată de ambele părţi, în sensul încredinţării copilului minor spre creştere şi educare reclamantului – pârât, care are condiţii şi poate asigura creşterea şi educarea minorului, pârâta – reclamantă fiind în imposibilitate de a creşte copilul, având nevoie ea însăşi de ajutor întrucât se află în stare de nevoie din cauza incapacităţii de a munci şi nu se poate îngriji de interesele sale.
În concluzie, în raport de dispoziţiile art. 42 Cod fam., 42 alin. 3 şi art.94 Cod fam., ţinând cont de principiul interesului superior al copilului, instanţa a dispus încredinţarea minorului spre creştere şi educare reclamantului – pârât.
În raport de circumstanţele de fapt reţinute, instanţa a respins cererea reclamantului – pârât prin care solicita obligarea pârâtei – reclamante la plata unei pensii lunare de întreţinere în favoarea fiului său minor, reţinând lipsa mijloacelor materiale ale debitorului întreţinerii.
Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. 1 – 2 Cod fam., până la desfacerea căsătoriei soţii îşi datorează întreţinere. Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori in timpul căsătoriei.
Având în vedere starea de incapacitate de muncă a pârâtei – reclamante dovedită cu decizia asupra incapacităţii de muncă nr. 600/22.02.2008 emisă de Comisia de Expertiza Medicală din cadrul Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti, instanţa a reţinut că pârâta – reclamantă se află în stare de nevoie din cauza afecţiunii de care suferă, neavând astfel putinţa unui câştig din muncă, considerente pentru care a admis cererea formulată de pârâta – reclamantă şi a obligat reclamantul – pârât la plata unei pensii lunare de întreţinere stabilite până la 1/3 din venitul său mediu net lunar, cu începere de la data formulării cererii, 04.04.2008 până la încetarea stării de nevoie.
La stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere datorate pârâtei – reclamante, instanţa a avut în vedere faptul că, deşi până în prezent nu s-a stabilit pensia de invaliditate, pârâta – reclamantă este beneficiara acestui drept, faptul că reclamantul – pârât are singur în întreţinere şi pe fiul minor al părţilor, inclusiv faptul că reclamantul – pârât însuşi are probleme de sănătate.
Din acest motiv, a apreciat că suma de 350 lei lunar corespundea, la acel moment, cerinţei de echilibru între starea de nevoie a creditorului şi mijloacele debitorului întreţinerii.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 25.11.2008 a declarat apel reclamantul – pârât T.I., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, la data de 12.12.2008.
Prin decizia civilă nr. 533/01.04.2009, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelantul la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere datorate pârâtei – reclamante, instanţa a avut în vedere atât faptul susţinut şi în apel de reclamant că acesta are singur în întreţinere pe fiul minor al părţilor, cât şi faptul că pârâtul are el însuşi probleme de sănătate. În ceea ce priveşte pensia de invaliditate, pârâta – reclamantă este beneficiara acestui drept, însă într-un cuantum de 234 lei, sumă care nu-i permite să facă faţă singură nevoilor.
Prin urmare, a apreciat că suma de 350 lei lunar corespundea, la acest moment, cerinţei legale de întreţinere prin raportare atât la nevoile debitorului întreţinere, cât şi posibilităţilor creditorului.
Împotriva acestei decizii, la data de 13.07.2009 a declarat recurs reclamantul pârât Tudose Iulian, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, la data de 01.09.2009.
Prin decizia civilă nr. 83/25.01.2010, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că la data de 4.02.2009, apelantul a depus la dosarul de apel o precizare a motivelor de apel, prin care a solicitat să fie obligată intimata, în temeiul probelor administrate în cauză, dar şi a prevederilor art. 94 Codul familiei, la contribuirea la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale minorului, astfel cum a solicitat şi prin cererea de chemare în judecată principală. Cu toate acestea, tribunalul, în cadrul deciziei sale, a ignorat în mod deplin acest motiv de apel depus la data de 4.02.2009, omiţând a îl analiza inclusiv prin prisma criticilor care îl configurează.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, la data de 16.03.2010, sub acelaşi număr.
Prin decizia civilă nr. 684 din 23.06.2010 Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în totalitate cererea reconvenţională şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a decide astfel, tribunalul a considerat că nu poate fi reţinut ca fondat motivul privind greşita desfacere a căsătoriei definitivă şi irevocabilă din vina ambilor soţi, întrucât nu pot fi reţinute argumentele apelantului, în sensul că destrămarea relaţiilor de căsătorie se datorează exclusiv intimatei pârâte – reclamante, respectiv problemei sale de sănătate anterioare căsătoriei.
Astfel, sub un prim aspect, tribunalul a avut în vedere că prin chiar cerere de chemare în judecată reclamantul a arătat că la început relaţia părţilor a fost normală, pârâta schimbându-şi comportamentul după naşterea copilului părţilor, ceea ce arată că nu poate fi exclusă culpa apelantului reclamant în deteriorarea relaţiilor de familie, întrucât alături de problemele fiziologice declanşate în organismul femeii, de procesul gestaţiei şi naşterii, cu consecinţe directe în plan psihic, comportamentul apelantului reclamant, nesuportiv, poate constitui o cauză de agravare a stării de sănătate a intimatei şi a apariţiei unor manifestări care nu existau înainte.
Împrejurarea că pârâta ar fi fost bolnavă dinainte de căsătorie este insuficientă pentru a contura doar culpa acesteia, întrucât este cunoscut faptul că orice afecţiune evoluează diferit în raport de condiţiile personale în care se desfăşoară viaţa persoanei afectate, iar condiţiile familiale reprezintă un factor esenţial care determină modul în care evoluează afecţiunea respectivă.
Din această perspectivă, tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamantul pârât nu i-a oferit acesteia sprijinul de care avea nevoie în rezolvarea sau ameliorarea problemei sale de sănătate, respectiv suportul afectiv şi material de care avea nevoie mai ales în perioada de manifestare a simptomelor specifice.
Din declaraţiile martorilor pârâtei a rezultat că reclamantul nu îi dădea pârâtei bani pe perioada cât lipsea, fiind plecat în delegaţii, iar deplasările erau frecvente, nu a dus-o pe pârâtă la medic, iar modul în care acesta a apreciat că a ajutat-o, prin faptul că a preluat sarcina de a efectua cumpărăturile şi pentru că insista să îşi ia medicaţia (conform declaraţiilor martorilor săi), este unul insuficient pentru a contura existenţa unei manifestări suportive, eficiente în sensul afecţiunii, respectului şi sprijinului moral şi material la care fac referire dispoziţiile art. 2 Cod familiei.
De altfel, o dovadă indirectă a faptului că apelantul reclamant nu a avut o atitudine corespunzătoare în sensul menţionat mai sus a rezultat din faptul că în perioada în care s-a pronunţat hotărârea de apelantul reclamant a solicitat întreruperea fumizării de naturale pentru imobilul în care locuia intimata, ceea ce exclude orice interpretare în sensul că acesta ar fi avut o atitudine de sprijin, întrucât un asemenea act nu poate fi o manifestare spontană, ci rezultatul unor stări şi comportamente care s-au degradat substanţial în timp.
Susţinerile reclamantului că din depoziţiile martorilor rezultă că pârâta consuma alcool sunt nereale.
Astfel, singurul martor care a declarat că intimata pârâtă consuma alcool în parc este tatăl reclamantului, în timp ce martorii pârâtei – mama şi verişoara acesteia – au declarat că pârâta nu consuma băuturi alcoolice, iar celălalt martor propus de reclamant, B.O.P., care din anul 2007 a locuit în casa părţilor, a declarat că nu a văzut-o niciodată pe pârâtă bând alcool.
În ceea ce priveşte motivele invocate de apelant atât prin cererea iniţială de apel, cât şi prin cererea completatoare din 04.02.2009, în sensul că intimata obţine venituri, astfel încât nu se justifică acordarea pensiei de întreţinere în favoarea acesteia şi înlăturarea obligării acesteia la de întreţinere în favoarea minorului încredinţat apelantului, tribunalul le-a constatat întemeiate numai în ceea ce priveşte primul aspect.
Astfel, deşi din decizia nr. 600/22.02.2008 asupra capacităţii de muncă eliberată de C.P.M.B. a rezultat că intimata este inaptă de muncă, din răspunsurile date de intimată la interogatoriu a rezultat că aceasta a fost angajată în muncă, aspect care rezultă şi din declaraţia martorei M.G..
Din adresa nr. 1516/07.10.2008 a rezultat că intimata pârâtă beneficiază de o pensie de invaliditate în cuantum de 294 lei/lună.
De asemenea, din adresa nr. 14567/16.02.2009 eliberată de D.G.A.S.P.C. Sector 3, depusă în apel, a rezultat că începând cu luna iunie 2008 şi până în decembrie 2008 intimata a beneficiat conform prevederilor Legii nr. 448/2006 de o indemnizaţie lunară de 217 lei, iar din ianuarie de o indemnizaţie de 234 lei.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că, deşi se află în incapacitate de muncă, intimata pârâtă nu se află într-o stare de nevoie absolută, de asemenea natură încât să presupună obligarea apelantului reclamant la plata unei pensii de întreţinere, în condiţiile în care şi acesta suferă de unele afecţiuni cronice, astfel cum rezultă din actele medicale depuse la instanţa de fond, şi are în întreţinere şi pe minorul rezultat din căsătoria părţilor, în urma încredinţării acestuia prin sentinţa apelată.
Considerentele de mai sus nu justifică însă şi obligarea intimatei pârâte la pensie de întreţinere în favoarea minorului, întrucât veniturile obţinute sunt totuşi modeste, prin comparaţie cu veniturile reclamantului care, potrivit adeverinţei de salariu, erau la nivelul lunii februarie 2008 în cuantum de 1.598 lei.
Împotriva acestei decizii la data de 21.12.2010 a declarat recurs pârâta – reclamantă T.E.S., care a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie la data de 21.02.2011, sub nr. 1550/2/2011.
1. În motivare, a arătat că decizia instanţei de apel a fost dată fără aplicarea dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, având în vedere că:
Analizând dispoziţiile art. 41 şi 94 Cod familiei, se poate deduce că pentru acordarea pensiei de întreţinere este necesar, pe de o parte, ca unul dintre soţi să se afle în stare nevoie determinată de incapacitatea de a munci intervenită înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei, iar pe de altă parte, celălalt soţ să dispună de mijloacele necesare pentru a presta întreţinere soţului aflat în stare de nevoie. Aşadar, legiuitorul nu a condiţionat acordarea pensiei de întreţinere de starea de nevoie absolută a soţului creditor, fapt ce conduce la concluzia că întreţinerea urmează a fi prestată ori de câte ori unul dintre soţi se află în stare de nevoie, iar celalalt soţ dispune de mijloace pentru a-l întreţine.
Lecturând partea finală a considerente lor deciziei recurate, deşi nu sunt expuse acele motive ce au stat la baza formarii convingerii intime a instanţei, se poate observa că opinia acesteia a fost în sensul că nu se impune obligarea apelantului reclamant la plata unei pensii de întreţinere întrucât, pe de o parte, aceasta nu se află într-o stare de nevoie absolută, de vreme ce este beneficiara unei pensii de invaliditate de 294 lei/lună şi a unei indemnizaţii de 234 lei/luna, (în temeiul Legii nr. 448/2006), iar pe de altă parte, venitul apelantului reclamant, în condiţiile în care acesta are în întreţinere minorul rezultat din căsătorie, şi suferă şi el de unele afecţiuni cronice, nu ar putea acoperi şi o pensie de întreţinere în favoarea recurentei pârâte – reclamante.
În opinia recurentei, această soluţie a instanţei de apel se fundamentează pe o greşită interpretare a normelor legale incidente în cauză, mai sus citate. Astfel cum a arătat, voinţa legiuitorului, exprimată în cuprinsul art. 41 şi 94 din Cod fam., este în sensul că soţul aflat în stare de nevoie urmează să beneficieze de întreţinere din partea celuilalt soţ, fără a se face însă distincţie după cum această stare de nevoie este una absolută ori numai relativă. Având în vedere acest aspect, precum şi unul dintre principiile ce trebuie respectate la momentul interpretării oricărui text normativ, potrivit căruia „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”, rezultă că sarcina instanţei nu era aceea de a determina dacă recurenta pârâtă – reclamantă se regăseşte ori nu într-o stare de nevoie absolută (această împrejurare fiind lipsită de relevanţă), ci aceea de a stabili în mod obiectiv, dacă în condiţiile actuale, un de 528 lei/luna (294 + 234) este de natură să-i asigure mijloacele traiului zilnic şi posibilitatea procurării tratamentului medical ce i-a fost recomandat şi dacă venitul apelantului reclamant permite acordarea unei pensii de întreţinere către recurenta pârâtă – reclamantă, fără prejudicierea întreţinerii sale ori a minorului ce i-a fost încredinţat. Interpretarea contrară a instanţei, rezultat al încălcării principiului anterior amintit, are drept consecinţă limitarea nejustificată a sferei de aplicabilitate a normelor art. 41 şi 94 din Cod fam., fapt ce în mod evident este în contradicţie cu voinţa legiuitorului, întrucât, dacă acesta ar fi dorit ca beneficiari ai întreţinerii să fie numai cei aflaţi în stare de nevoie absolută, ar fi prevăzut expres acest lucru.
2. Recurenta pârâtă – reclamantă a mai arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină – art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, având în vedere următoarele:
Astfel, chiar în ipoteza în care s-ar găsi întemeiată viziunea instanţei de apel, potrivit căreia recurenta nu s-ar regăsi într-o stare de nevoie absolută, care să justifice acordarea pensiei de întreţinere, solicită să se observe că din considerentele deciziei recurate nu pot fi desprinse motivele ce au stat la baza formării acestei convingeri a instanţei. Astfel, nu rezultă împrejurările avute în vedere de instanţă la momentul în care aceasta a considerat că venitul de 528 lei/luna ar fi suficient pentru a-i asigura toate condiţiile materiale şi spirituale specifice vieţii unei persoane şi nici motivele care au determinat-o pe aceasta să aprecieze că obligarea apelantului reclamant la plata unei pensii de întreţinere ar putea avea drept consecinţă prejudicierea întreţinerii sale ori a minorului aflat în îngrijirea acestuia. Raportându-se la cuantumul venitului obţinut de aceasta, calificat ca fiind unul modest chiar de către instanţa de apel, consideră că acesta nu ar putea fi apreciat drept unul suficient pentru asigurarea traiului zilnic, în condiţiile în care acesta nu acoperă nici costul medicamentelor necesare tratamentului pe care îl urmează. Prin urmare, consideră că instanţa de apel, înainte de a dispune exonerarea apelantului reclamant de la plata pensiei de întreţinere, avea obligaţia de a analiza şi de a motiva dacă venitul pe care îl obţine este sau nu suficient pentru a-şi asigura traiul zilnic, iar în caz contrar, raportându-se la venitul apelantului reclamant şi fără a prejudicia întreţinerea sa ori a minorului ce i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, să dispună acordarea unei pensii de întreţinere, al cărei cuantum, cumulat cu veniturile recurentei, să-i asigure un trai decent. În acest sens, instanţa ar fi putut observa că, în raport de venitul apelantul reclamant, 1.598 lei, acesta ar fi putut fi obligat la plata unui pensii în favoarea acestea de maxim 532,6 lei (1/3 din 1.598 lei) Scăzând din acest cuantum suma pe care recurenta pârâtă – reclamantă ar datora-o cu titlu de întreţinere pentru copilul rezultat din căsătorie, respectiv 132 lei (1/4 din 528 lei), ori chiar 399,5 lei (1/4 din 1.598 lei) – în măsură în care instanţa s-ar fi raportat tot la venitul apelantului reclamant, rezultă că în mod corect instanţa ar fi trebuit să dispună acordarea unei pensii de întreţinere in favoarea recurentei în cuantum de 400,6 lei (532,6 – 132), ori de numai 133,1 lei (532,6 – 399,5) în cea de-a doua ipoteză.
Totodată, dată fiind împrejurarea că niciuna dintre părţi nu obţine venituri peste medie, spre a evita crearea unei situaţii ce ar fi putut fi apreciată drept favorabilă acesteia şi prejudiciabilă pentru partea adversă, instanţa s-ar fi putut raporta la venitul minim pe economie, situaţie în care, potrivit algoritmului anterior expus, în sarcina apelantului – reclamant s-ar fi reţinut obligaţia de plată a unei pensii în cuantum de 50 lei (1/3×600 – 1/4×600). Or, din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanţa s-ar fi aplecat asupra acestor aspecte, instanţa rezumându-se doar la sublinierea faptului că nu se regăseşte într-o stare de nevoie absolută.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 si 9 din Cod procedură civilă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
I. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Ipoteza a doua – încălcarea sau aplicarea greşită a legii – are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.
Referitor la înţelesul sintagmei „încălcarea sau aplicarea greşită a legii” trebuie să se ţină seama şi că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situaţii, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreţionar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente şi suficiente. Depăşirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanţ rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii şi, ca atare, este supusă controlului instanţei de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanţele de fond beneficiază în aceste cazuri numai de o anumită marjă de apreciere.
Raportând aceste consideraţii teoretice la primul motiv de recurs invocat în prezenta cauză, Curtea reţine că în categoria textelor de lege ce implică a apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se includ şi prevederile art. 41 alin. 2 şi 3 Codul familiei, care prevăd că: „Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei (…). Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. (2) poate fi stabilită până la o treime din venitul net din al soţului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Această întreţinere, împreuna cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net din munca al soţului obligat la plată”. În acelaşi sens, art. 94 alin. 1 Codul familiei statuează cu titlu general: „Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere si cu mijloacele celui ce urmează a o plăti”.
Conform situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, intimatul pârât reclamant, căruia i-a fost încredinţat şi copilul minor rezultat din căsătorie, are un salariu lunar în cuantum de 1598 lei. În acelaşi timp, recurenta pârâtă reclamantă beneficiază de drepturi de pensie de invaliditate în sumă de 294 lei pe lună, precum şi de o indemnizaţie lunară, în calitate de persoană cu handicap, în cuantum de 234 lei, începând cu ianuarie 2009, deci în total de o sumă lunară de 528 lei. Totodată, s-a apreciat că nu este justificată cererea de obligarea a pârâtei – reclamante la plata unei pensii de întreţinere în favoarea copilului minor rezultat din căsătorie, care ar fi fost în sumă de 132 lei, conform art. 94 alin. 3 Codul familiei, ceea ce înseamnă că reclamantul pârât suportă o diminuare corespunzătoare a propriului patrimoniu.
Din cele expuse anterior rezultă că suma maximă la care ar fi putut fi obligat intimatul reclamant – pârât cu titlu de pensie de întreţinere în favoarea recurentei pârâte – reclamante ar fi de 399,5 lei (1/2 x 1598 lei – 1/4 x 1598 lei), conform tezei finale a art. 41 alin. 3 Codul familiei. Într-o asemenea situaţie, reclamantul – pârât ar rămâne, din salariul lunar, pentru a fi cheltuită conform propriilor nevoi, cu o sumă de 667 lei (1/2 x 1598 lei – 132 lei), iar pârâta reclamantă ar putea cheltui lunar în acelaşi scop 927,5 lei (528 lei + 399,5 lei).
La o asemenea situaţie inechitabilă s-ar fi ajuns dacă legiuitorul ar fi stabilit cuantumul pensiei care trebuie plătită persoanei aflate în nevoie prin indicarea unei fracţii din veniturile debitorului întreţinerii. În realitate, raţiunea textului de lege citat este de a plafona pensia la care poate fi obligat debitorul, aceasta fiind însă stabilită efectiv după cele două criterii enunţate: nevoia celui care o cere (se află în stare de nevoie persoana care nu are venituri – fie dobândite din muncă, fie produse de bunurile sale – de valoare şi care depăşesc ceea ce îi este necesar existenţei, care eventual ar putea fi vândute pentru a-şi procura cele necesare întreţinerii sau, în ipoteza în care anumite venituri, acestea nu sunt îndestulătoare) şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.
Curtea mai are în vedere că, prin respingerea cererii reconvenţionale, reclamantul – pârât va putea dispune lunar în favoarea sa de 1066,5 lei (1598 lei – 1/4 x 1598 lei – 132 lei), iar pârâta – reclamantă de 528,5 lei, precum şi faptul că, întrucât în dreptul român o persoană nu este obligată să asigure cu titlu de întreţinere nici în favoarea copilului o sumă egală cu cea afectată propriului interes, raportul fiind de 1:3, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 94 alin. 3 Codul familiei, cu atât mai mult aceasta nu poate fi obligată să asigure fostului soţ un nivel de trai asemănător cu cel propriu. Tocmai de aceea se admite constant în practica judiciară şi în literatura de specialitate că aprecierea stării de nevoie se face şi în raport de nivelul de trai al fostului soţ, avut în timpul căsătoriei, fără a fi obligatorie asigurarea unui asemenea nivel de trai. Or, mai aproape de acest final s-ar ajunge prin obligarea reclamantului – pârât la plata unei pensii în cuantum de 133,1 lei (debitorul întreţinerii ar dispune de 933,4 lei lunar, iar creditorul ei de 661,6 lei), sau chiar la plata unei pensii în cuantum de 50 lei (debitorul întreţinerii ar dispune de 1016,5 lei, iar creditorul ei de 533,5 lei), cum s-a solicitat prin cererea de recurs,
Din această perspectivă, situaţia menţinută de tribunal, prin soluţia pronunţată, cu privire la patrimoniile celor două părţi realizează un just echilibru între interesul pârâtei – reclamante (nevoia celui care o cere, stabilită în raport şi de mijloacele de care aceasta dispune) şi cel al reclamantului – pârât (mijloacele celui ce urmează a o plăti), instanţa de apel folosindu-şi puterea de apreciere de o manieră raţională, argumentele prezentate în susţinerea soluţiei fiind pertinente şi suficiente.
II. Cel de-al şaptelea motiv de recurs se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Contrar susţinerilor recurentului pârât, instanţa de apel a prezentat argumentele care au stat la baza hotărârii pronunţate, respectiv nivelul veniturilor de care dispun lunar cele două părţi, faptul că reclamantul – pârât suferă de anumite afecţiuni cronice şi împrejurarea că minorul rezultat din căsătorie i-a fost încredinţat acestuia.
În acest context, nu se poate susţine că instanţa de apel ar fi restrâns aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 2 şi 3 Codul familiei la situaţia în care creditorul potenţial al întreţinerii se află într-o stare de nevoie absolută (mai exact, totală), adică lipsit complet de mijloace de întreţinere, ci, reţinând că pârâta – reclamantă nu se află într-o asemenea stare de nevoie absolută, a exprimat ideea că aceasta dispune de anumite venituri (mijloace de întreţinere), deci fie se află într-o stare de nevoie parţială, fie nu se află într-o asemenea stare.
Contrar susţinerilor recurentei pârâte – reclamante, tribunalul nu avea şi obligaţia de a analiza în mod distinct dacă venitul de 528 lei poate fi apreciat drept unul suficient pentru asigurarea traiului său zilnic, întrucât acest criteriu legat de starea de nevoie a creditorului întreţinerii nu este unic, fiind suficient, conform celor expuse anterior, să se constate că dacă s-ar proceda într-o manieră diferită ar fi nesocotit echilibrul care trebuie să existe între interesele celor două părţi legate de posibilitatea procurării celor necesare întreţinerii. Acest aspect ar putea fi luat în considerare însă în raporturile cu persoanele care datorează întreţinere în ordinea următoare stabilită de legiuitor prin art. 86 Cod familiei.
Faţă de acest considerente, reţinând legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
