Codul civil – art. 998 – 999
Codul de procedură civilă – art. 109 alin. (2)
Şi persoana juridică este îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul adus imaginii sale, fiind, însă, necesar a face dovada întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,
Decizia civilă nr. 348 din 5 aprilie 2011, F.Ş.
Prin decizia civilă nr. 400/5.11.2010, Tribunalul Arad – Secţia Civilă a respins apelurile declarate de reclamanta Universitatea A. şi pârâtul R.E. împotriva sentinţei civile nr. 3384/8.04.2010 pronunţată de Judecătoria Arad.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere faptul că prin sentinţa civilă nr. 3384 din 08 aprilie 2010 pronunţată în dosarul nr. 4709/55/2009, Judecătoria Arad a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Universitatea A. în contradictoriu cu pârâtul R.E., şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că la data de 04.02.2009, pârâtul R.E. a formulat o plângere penală împotriva numitei M.L. – rectorul Universităţii A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 323 C. pen., privind asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni. În cuprinsul acestei plângeri, deşi nu sunt nominalizaţi membrii senatului universităţii, se susţine de către pârât „consider că se întrunesc toate elementele infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni a numitei M.L. cu cei 43 de membri ai senatului UAV, prevăzută de art. 323 C. pen.”.
Prin Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, s-a reţinut că pârâtul a formulat plângere penală împotriva membrilor Senatului Universităţii A., nominalizaţi în cuprinsul acesteia, sub aspectul comiterii infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, reclamând că aceştia s-ar fi asociat în scopul săvârşirii de infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, votând în şedinţa din senat din data de 22.07.2008 hotărârea prin care pârâtul – parte vătămată a fost revocat din funcţia de rector al acestei universităţi, cu încălcarea dispoziţiilor legale în acest sens, însă, din actele premergătoare efectuate în cauză, „nu rezultă că făptuitorii au luat parte la constituirea unei asocieri în vederea săvârşirii vreunei infracţiuni prin manifestarea voinţei de a se constitui asocierea şi de a fi membru al acesteia, întrucât, potrivit laturii obiective a infracţiunii în cauză, asocierea se realizează prin acţiunea fiecăreia dintre persoanele care înţeles să-şi alăture eforturile şi presupune un consens neechivoc, o înţelegere stabilită între acele persoane de a se asocia, de a acţiona potrivit unui plan, pentru comiterea uneia sau mai multor infracţiuni”; or, situaţiei de fapt reclamată – ce reprezintă o înţelegere întâmplătoare şi spontană, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 323 C.p.
Potrivit art. 131 alin. (4) C. pen., fapta reclamată – în speţă, asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni – atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei. Prin urmare, susţinerea pârâtului cum că a formulat plângere doar în ceea ce o priveşte pe numita M.L., şi nicidecum împotriva membrilor senatului, nu poate fi primită, întrucât, dat fiind că fapta încriminată presupune o pluralitate de făptuitori, prin formularea plângerii în discuţie, pârâtul îi încriminează pe toţi aceştia.
Este adevărat că anterior pronunţării rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, respectiv la data de 17.03.2009 pârâtul şi-a retras plângerea penală împotriva membrilor senatului universităţii, însă acest fapt nu are consecinţe juridice în ceea ce priveşte urmărirea penală, dat fiind faptul că infracţiunea reclamată nu face parte din categoria infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
În concluzie, instanţa a reţinut că este lipsit de echivoc faptul că pârâtul a învinuit membrii Senatului Universităţii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, apreciind această faptă a pârâtului este una ilicită.
Că este aşa, rezultă din definiţia dată în literatura juridică noţiunii de faptă ilicită, anume, orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane. Ideea ce rezidă este aceea că, nimănui nu-i este permis a aduce prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane sau drepturilor subiective ale acesteia. În aprecierea caracterului ilicit al unei fapte, urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice ci, deopotrivă, şi normele de convieţuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însăşi conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.
În acest context, trebuie menţionată voinţa legiuitorului de a ocroti şi apăra demnitatea/imaginea persoanei (fără a deosebi între persoana fizică şi persoana juridică) – valoare supremă, garantată de legea fundamentală; în acest sens, art. 30 alin. (6) din Constituţie prevede că “Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care “Exercitarea acestor libertăţi (cu referire la libertatea de exprimare) ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru […] protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora (…).”
Aşadar, chiar dacă fapta pârâtului nu constituie o infracţiune de denunţare calomnioasă, instanţa nefiind chemată a analiza acest aspect, în condiţiile în care acesta a avut un rezultat prejudiciabil pentru universitate, aducând atingere credibilităţii publicului în ţinuta morală a cadrelor universităţii, de natură a afecta imaginea acestei instituţii de învăţământ, este evident că nu poate fi calificată decât ca o faptă ilicită.
Condiţia existenţei prejudiciului moral cauzat reclamantei a fost apreciată de instanţă ca fiind îndeplinită. Astfel, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă că de existenţa acestei plângeri s-a aflat în rândul cadrelor didactice, în rândul studenţilor, „ ştirea” fiind colportată, ceea ce a determinat reacţia cadrelor didactice justificată de dreptul la replică, materializată prin publicarea unei scrisori deschise în ziarul local.
Este adevărat că nu pârâtul a fost cel care a dat publicităţii învinuirea ce o aducea membrilor senatului universităţii, însă nu se poate reţine că publicarea acestei scrisori l-ar exonera de răspunderea civilă delictuală, dat fiind că în materie civilă răspunderea se angajează şi pentru culpa cea mai uşoară, sfera vinovăţiei civile fiind mai largă decât cea din materie penală.
Este adevărat că în topul universităţilor din România alcătuit de Coaliţia pentru Universităţi Curate invocat de pârât, dat publicităţii în 13.04.2009, Universitatea A. nu a primit nicio stea din cele 5 posibile, însă nu trebuie neglijat faptul că acest clasament a fost întocmit ulterior faptei pârâtului şi colportării acesteia, respectiv la două luni de la data înregistrării la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi la o lună de la publicarea scrisorii deschise, ceea ce ar putea conduce la concluzia că şi învinuirea adusă membrilor senatului ar fi putut contribui la obţinerea acestui rezultat, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul extrasului de pe internet, depus de pârât la filele 41-45 dosar, rezultă că unul din punctele slabe avut în vedere la evaluarea universităţii în cauză l-a constituit existenţa unor litigii ale acesteia cu foştii angajaţi, procedeele alegerii rectorului şi decanilor, însoţite de contestări.
Concluzionând, instanţa a apreciat a fi dovedit prejudiciul moral produs instituţiei de învăţământ superior prin încriminarea membrilor senatului acesteia de săvârşirea unei infracţiuni, acesta constând în consecinţele negative, rezultatele dăunătoare, în lezarea valorilor cu conţinut neeconomic ce reprezintă tot atâtea atribute ale personalităţii juridice, definind-o.
În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, este de amintit statuarea practicii juridice, în sensul că, este suficientă proba faptului ilicit, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtului şi rezultatul produs este de asemenea, în opinia instanţei, de necontestat, aceasta fiind dovedită prin depoziţiile martorilor audiaţi. De altfel, ţinând seama de faptul că obligaţia generală de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale altora este o obligaţie de rezultat, este evident că atunci când se săvârşeşte o astfel de faptă, vinovăţia există, în lipsa unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral rezultând expres din săvârşirea faptei.
Constatând aşadar că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, raportat la prevederile art. 998, art. 999 C. civ., instanţa a apreciat asupra reparării prejudiciului cauzat.
Repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale, consacrat de dispoziţiile art. 998 C. civ., în termeni precişi şi cuprinzători, ce evocă neîndoielnic ideea reparării daunei în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura intrinsecă a acestuia.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare; în practica judiciară şi în literatura de specialitate s-a statuat că daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daunele morale (CEDO cauza Tolstoy Miloslovsky vs Regatul Unit).
Reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral prin obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei.
Faţă de toate cele ce preced, statuând în echitate (în lipsa unor criterii legale), instanţa a apreciat că suma solicitată de reclamant este disproporţionat de mare şi că prejudiciul moral suferit de reclamantă poate fi reparat cu suma de 10.000 lei, cu atât mai mult cu cât aceasta avea posibilitatea să solicite şi o altă modalitate de reparare a prejudiciului, nepecuniară, cum ar fi spre exemplu publicarea hotărârii judecătoreşti, dată fiind adoptarea în practică a sistemului mixt de reparaţie.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Prin motivele de apel critică hotărârea primei instanţe în ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale acordate, din probele administrate în cauză rezultând că, urmare plângerii penale formulate de pârât împotriva membrilor Senatului, s-a adus o atingere gravă onoarei, demnităţii şi reputaţiei instituţiei de învăţământ superior.
Împotriva soluţiei instanţei de fond pârâtul a declarat recurs solicitând, modificarea în tot a sentinţei recurate ca fiind nelegală şi netemeinică iar pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca neîntemeiată,.
Prin motivele de recurs a arătat că, deşi la termenul din data de 14.01.2010 instanţa de fond a unit excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei cu fondul, a omis să se pronunţe cu privire la această excepţie. Mai arată că reclamanta nu a făcut dovada existenţei prejudiciului nepatrimonial suferit şi nici a dreptului subiectiv nepatrimonial încălcat, prejudiciul fiind un element esenţial al răspunderii civile delictuale.
Prin încheierea din data de 20 octombrie 2010, instanţa a dispus recalificarea căii de atac din recurs în apel, apreciind că apelul este calea legală de atac în cauză.
Tribunalul a reţinut că în faţa primei instanţe a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, (unită cu fondul la termenul din data de 14.01.2010), prin care se susţine excepţia pe motiv că pârâtul nu a formulat plângere penală decât împotriva rectorului universităţii, nu şi împotriva membrilor Senatului Universităţii sau a Universităţii.
Excepţia este neîntemeiată întrucât, după cum rezultă din rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 1119/P/2009, plângerea a fost îndreptată împotriva tuturor membrilor Senatului Universităţii.
Pe de altă parte nu se poate generaliza în sensul că prejudiciul moral nu poate fi încercat decât de o persoană fizică, chiar dacă în marea majoritate a cazurilor doar aceste subiecte de drept sunt predispuse la suferirea unui astfel de prejudiciu.
Existenţa daunelor morale a fost recunoscută pentru a stabili o modalitate de reparare a suferinţelor fizice încercate sau a atingerilor aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, prestigiului unei persoane.
Dacă aceste atribute sunt în general proprii persoanelor fizice, unele dintre ele por fi atribuite şi persoanelor juridice. Astfel, în cazul de faţă fiind vorba despre o instituţie de învăţământ superior, o universitate, reputaţia şi prestigiul sunt valori morale inerente acesteia şi care, împreună cu calitatea actului de învăţământ pe cate îl oferă, îi conferă acesteia o anumită poziţie în ierarhia universitară.
Angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei persoane se poate realiza în condiţiile art. 998-999 C. civ.dacă se dovedeşte săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite ce a cauzat un prejudiciu unei persoane, între fapta ilicită şi prejudiciu existând un raport de cauzalitate, prima instanţă reţinând în mod legal îndeplinirea acestor condiţii şi făcând o corectă apreciere a despăgubirilor cuvenite reclamantei.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri în termen legal, atât instituţia reclamantă, cât şi pârâtul.
Universitatea reclamantă a solicitat modificarea deciziei şi a sentinţei şi, în consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe disp.art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar, în fapt, pe aceea că, deşi instanţa de fond şi cea din apel au constatat în mod corect că pârâtul se face vinovat de producerea unui prejudiciu moral instituţiei reclamante prin denunţul penal formulat nejustificat împotriva membrilor Senatului instituţiei şi că, în aceste condiţii, răspunderea sa civilă delictuală este antrenată, ar fi trebuit să admită acţiunea acesteia în integralitatea sa prin obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei solicitată cu titlu de despăgubire pentru acest prejudiciu datorită consecinţelor nefaste pe plan intern şi internaţional pe cele două paliere, respectiv cel al relaţiei universitate – studenţi şi cel al relaţiilor intrauniversitare pe care le-a avut demersul pârâtului.
Pârâtul la rândul său, a solicitat modificarea celor două hotărâri anterioare însă în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii instituţiei reclamante, motivat de faptul că în cauză nu sunt întrunite condiţiile obligatorii şi cumulative ale antrenării răspunderii sale civile delictuale şi ale obligării sale la plata despăgubirilor solicitate, nici măcar parţial astfel cum au procedat Judecătoria Arad şi apoi Tribunalul Arad.
In concret, s-a susţinut, în primul rând, că instituţia reclamantă nu are calitate procesuală activă în cauză, întrucât pretinsul fapt prejudiciabil – plângerea penală formulată de pârât – nu a vizat tragerea la răspundere penală a acestei persoane juridice ci doar a membrilor Senatului şi rectorului Universităţii A., astfel încât ea nu legitimează calitatea de a se pretinde victima vreunui prejudiciu.
S-a susţinut că nu s-a făcut dovada niciunui prejudiciu de ordin moral sau material, afirmaţia că din cauza denunţului penal al pârâtului scăzând numărul studenţilor înscrişi la facultăţile Universităţii A. sau retrăgându-se unii din cei deja înscrişi, nefiind susţinute de probele dosarului, ci, dimpotrivă, dovedindu-se că numărul acestora a crescut în anul universitar următor.
Acest pretins prejudiciu – în opinia recurentului pârât – în ipoteza în care ar fi dovedit, nu este, oricum, consecinţa directă a comportamentului său ci a celui al instituţiei reclamante care a dat publicităţii informaţii legate de plângerea penală formulată de pârât împotriva membrilor Senatului Universităţii A..
In ceea ce priveşte fapta ilicită, pârâtul a menţionat că plângerea sa penală nu a urmărit un scop şicanator ci a dorit să conducă la verificarea legalităţii procedurilor prin care a fost revocat din funcţia de rector al Universităţii A..
nedorită care a urmat demersului său, în primul rând, nu i s-a datorat pârâtului care, datorită educaţiei sale şi trecutului său universitar prestigios, nu şi-a dorit şi nici nu a urmărit acest lucru şi, în al doilea rând, nu avea cum să conducă la afectarea imaginii Universităţii A. care, din evaluările anterioare acestui moment făcute de instituţiile abilitate ale statului sau de organisme private specializate, se dovedise a avea rezultate modeste, astfel cum rezultă, de altfel, şi din relatările de presă.
Examinând decizia atacată, Curtea a constatat că recursul instituţiei reclamante este nefondat iar cel al pârâtului este fondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, acţiunea de faţă formulată de reclamanta Universitatea A. are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului şi obligarea lui la 200.000 lei despăgubiri pentru daune morale potrivit acestui temei.
Din explicaţiile succinte ale acţiunii rezultă că pârâtului i s-a imputat comiterea unui delict civil constând în formularea unui denunţ penal împotriva membrilor Senatului Universităţii A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 323 alin. (3) Cod penal, pentru aceea că prin decizia votată de ei ar fi fost abuziv revocat din funcţia de rector al acestei universităţi.
Aceste acuzaţii nu s-au dovedit a fi infracţiuni, motiv pentru care, prin Rezoluţia nr. 119/P/2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, s-a dispus neînceperea urmăririi penale însă, prin ajungerea la cunoştinţa opiniei publice a existenţei denunţului penal în cauză, se susţine că Universităţii A. i s-a creat un prejudiciu nepatrimonial prin atingerea adusă onoarei, demnităţii, reputaţiei acesteia care are un rol precumpănitor în formarea şi dezvoltarea tinerei generaţii.
Deşi instanţa de fond a admis acţiunea, obligând pârâtul la plata unei părţi din despăgubirile solicitate , soluţie confirmată de instanţa de apel – ceea ce a presupus constatarea îndeplinirii în cauză a condiţiilor răspunderii sale delictuale civile, – Curtea a apreciat că o atare constatare nu este confirmată de probele dosarului şi că acţiunea reclamantei trebuia respinsă pentru următoarele considerente de fond:
În primul rând, se impune observaţia că apărarea pârâtului potrivit căreia Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad nu are calitate procesuală activă în a solicita obligarea sa la despăgubiri este lipsită de fundament întrucât, deşi plângerea sa penală a fost îndreptată împotriva persoanelor fizice care alcătuiesc Senatul Universităţii „Aurel Vlaicu” Arad şi împotriva rectorului acesteia pentru acuzaţia de a fi decis, în mod nelegal, revocarea lui din funcţia de rector, este evident că prestaţia de care au fost acuzate aceste persoane vizează în mod neechivoc şi exclusiv atribuţiile lor de reprezentanţi ai conducerii colegiale a Universităţii A. în numele căreia au şi acţionat, iar nu atitudinile lor din viaţa privată.
Prin urmare, plângerea vizând această calitate specială a lor, Universitatea A. se califică în a se pretinde reclamantă în cauză, dat fiind faptul că faptele ce li se impută au fost comise în numele şi în interesul acesteia ca persoană juridică.
Cum aspectul penal al acestor fapte a fost infirmat printr-o rezoluţie a Parchetului, în mod firesc Universitatea A. s-a pretins, (în ipostaza derivată din calitatea sa de persoană juridică reprezentată de persoanele fizice învinuite) victimă a denunţului făcut de pârât.
Concluzionând, în mod corect ambele instanţe anterioare au respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a universităţii reclamante invocate de pârât.
Pentru ca răspunderea delictuală să fi existat trebuiau dovedite, fără echivoc, cele patru condiţii obligatorii şi cumulative ale acesteia, respectiv existenţa unui fapt prejudiciabil comis de pârât, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între cele două elemente precum şi a culpei lui în producerea acestui rezultat.
In cauză, despre fapta prejudiciabilă s-a afirmat că ea este nu numai formularea unei plângeri penale abuzive împotriva membrilor Senatului şi rectorului Universităţii A. pentru săvârşirea mai multor infracţiuni care au condus la revocarea pârâtului din funcţia de rector ci şi aducerea acestui fapt dezonorant la cunoştinţa opiniei publice.
In ceea ce priveşte nelegalitatea procedurilor de revocare a pârâtului din funcţia deţinută este adevărat faptul că prin Rezoluţia din 19.03.2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad s-a constatat că nu se poate vorbi de aspectul penal al faptelor menţionate în denunţ însă, ca urmare a atacării în administrativ a hotărârii de revocare, s-a confirmat aspectul de nelegalitate al acesteia printr-o hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat relativă (sentinţa civilă nr. 597/1.03.2011 a Tribunalului Arad – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal), ea fiind anulată iar pârâtul fiind repus în această funcţie cu toate drepturile materiale cuvenite precum şi cu beneficiul de 50.000 Euro despăgubiri pentru daune morale.
Faptul pretins a fi prejudiciabil nu poate fi disjuns de atitudinea subiectivă a celui care l-a comis, motiv pentru care cele două condiţii se analizează împreună – astfel cum s-a şi procedat anterior -, analiză care în cauză conduce la concluzia că, deşi a existat o manifestare activă a pârâtului prin denunţarea nelegalităţii procedurii de revocare la care a fost supus, prin invocarea acesteia el nu a acţionat cu intenţia directă sau indirectă de a comite abuzuri sau şicane ci doar în scopul verificării legalităţii acestei proceduri, care, în final, i-a dat dreptate în procesul despre care s-a făcut vorbire.
Lipsa intenţiei pârâtului de a-şi denigra colegii din Senatul Universităţii A. pentru votarea actului care a condus la revocarea sa (pe care el a considerat-o ca fiind nelegală) s-a manifestat şi în privinţa celuilalt aspect al faptei ce i se impută (cel al oferirii către opinia publică a conţinutului demersului său) întrucât pentru clarificarea acestei probleme el a declanşat doar o procedură legală şi constituţională (sesizarea organelor de anchetă penală) care, prin natura sa, presupune discreţie şi confidenţialitate.
Faptul că un astfel de demers a ajuns la cunoştinţa publicului – ceea ce conform afirmaţiilor instituţiei reclamante a fost în măsură să-i lezeze imaginea publică şi să-i scadă şansele de promovare în rândul studenţilor şi al sistemului de învăţământ naţional şi transfrontalier – nu este imputabil pârâtului (care nu a înţeles să-şi tranşeze prin mass-media o astfel de dispută) ci însăşi conducerii Universităţii A. care, printr-o scrisoare deschisă adresată pârâtului, a făcut public conţinutul denunţului lui penal şi, în mod nefericit pentru toţi protagoniştii, circumstanţele neplăcute care l-au precedat.
Acest incident a declanşat ulterior o replică, în acelaşi mod, a pârâtului precum şi apariţia în presa locală a unor articole care au luat în discuţie calitatea învăţământului universitar arădean, profitându-se şi de faptul că în aceeaşi perioadă a fost dat publicităţii „Topul integrităţii universităţilor din România” întocmit de Coaliţia pentru Universităţi Curate, în care analizele făcute nu au fost în măsură să satisfacă aşteptările Universităţii A..
Teoretic, se poate afirma că prezentarea repetată a unor astfel de probleme ale universităţii a fost în măsură să-i producă un prejudiciu de imagine însă, în cauza de faţă trebuie reţinut, în primul rând, că oferirea către public a unei astfel de teme de interes general a fost generată de demersul iniţial al instituţiei reclamante şi, în al doilea rând, că prezumţia producerii unui prejudiciu concret a fost infirmată.
In acest sens, tot prin intermediul presei locale care a publicat interviuri sau comunicate ale conducerii universităţii, opinia publică a putut afla că în iulie 2009 (moment ulterior publicării articolelor invocate) cifra celor înscrişi la facultăţile Universităţii A. crescuse faţă de anul anterior, fenomen de altfel menţionat şi în apariţiile scrise din luna mai 2009.
In condiţiile date, depoziţiile martorilor audiaţi la propunerea instituţiei reclamante la instanţa de fond (potrivit cărora a scăzut dramatic numărul de studenţi nou înscrişi şi a crescut numărul celor care au renunţat la studii) nu pot fi credibile, pe de o parte, pentru că ele au fost făcute de cadre didactice ale universităţii a căror relaţie de subordonare faţă de conducerea Universităţii A. presupune o apreciere subiectivă iar, pe de altă parte, pentru că însăşi conducerea Universităţii A. le-a contrazis prin declaraţiile publice făcute.
Concluzionând, rezultă că în fapt nu s-a dovedit un prejudiciu moral sau material ca urmare a expunerii mediatice a imaginii instituţiei reclamante şi, chiar dacă un atare prejudiciu minimal ar fi existat, el nu s-ar fi datorat în primul rând pârâtului, ci reclamantei însăşi, astfel cum s-a arătat în cuprinsul prezentei.
Prezentarea acestor date este în măsură să demonstreze că în persoana pârâtului R.E. nu sunt reunite condiţiile obligatorii şi cumulative ale răspunderii civile delictuale, astfel că nu se putea dispune obligarea lui la plata de despăgubiri faţă de instituţia reclamantă.
Este evident, în atare condiţii, că admiterea acţiunii acesteia din urmă – în loc de respingerea ei cum, în mod justificat, s-ar fi impus – este rezultatul greşitei interpretări şi aplicării a legii la cauza dedusă judecăţii motiv pentru care, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost admis recursul pârâtului R.E. şi au fost modificate în tot cele două hotărâri anterioare, cu consecinţa respingerii integrale a pretenţiilor reclamantei.
Pentru aceleaşi argumente, Curtea a respins recursul reclamantei prin care s-a solicitat majorarea despăgubirilor stabilite de instanţa de fond.
