Prin sentinţa civilă nr. 623/CA din 21 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia comercială şi de administrativ s-a admis în parte acţiunea având ca obiect „anulare act fiscal” formulată şi precizată de contestatoarea SC D.P.G. SRL în contradictoriu cu intimata D.F.Bv. şi în consecinţă, s-a anulat în parte Dispoziţia nr.113/07.06.2007, Decizia de impunere nr.54379/29.03.2007 şi Raportul de inspecţie fiscală nr.10/54374/29.03.2007, emise de intimată, cu privire la obligaţia de plată a sumei de 13.403 lei, reprezentând: 8.467 lei – impozit pe clădiri, 3.238 lei –dobânzi, 936 lei –penalităţi de întârziere şi 762 lei –majorări de întârziere; s-au respins restul pretenţiilor contestatoarei; a fost obligată intimata să plătească contestatoarei suma de 914 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-au respins cererile de chemare în garanţie, formulate de contestatoarea SC D.P.G. SRL în contradictoriu cu SC D.A.SRL, SC A.P.SRL şi SC A.I.SRL ca urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii acestor cereri.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Decizia de impunere nr.54379/29.03.2007, întocmită ca urmare a raportului de inspecţie fiscala nr.10/54374/29.03.2007, pârâta D.F.Bv. a stabilit in sarcina contestatoarei SC D.P.G. SRL obligaţia de plata a impozitului pe clădiri in cuantum de 34.032 lei –impozit aferent perioadei 01.01.2001-31.03.2006, precum şi accesoriile acestora: 9.086,00 lei reprezentând dobânzi calculate pentru perioada 01.01.2001- 01.01.2005, 2.646,00 lei reprezentând penalităţi calculate pentru perioada 01.01.2001- 01.01.2005 şi 2.787,00 lei reprezentând majorări calculate pentru perioada 31.12.2005- 31.03.2006.
Prin Dispoziţia nr.113/07.06.2007 pârâta D.F.Bv.a respins contestaţia administrativa nr.71536/02.05.2007 formulata de contestatoarea SC D.P.G. SRL, ca urmare a constatării autorităţii lucrului judecat, motivat de faptul ca Decizia de impunere nr.54379/29.03.2007 a fost emisa ca urmare a Dispoziţiei nr.1/19.01.2007 prin care s-a admis in parte contestaţia nr.188552/20.12.2006 şi s-a dispus desfiinţarea parţială a Deciziei de impunere nr.176168/30.11.2006, astfel că sunt incidente dispoziţiile art.180 alin.2 din OG nr.92/2003.
Tribunalul nu a putut fi de acord cu motivarea pârâtei din Dispoziţia nr.113/07.06.2007, deoarece, chiar dacă Decizia de impunere nr. 54379/29.03.2007 a fost întocmită ca urmare a admiterii in parte a unei alte contestaţii, aceasta din urma nu a mai făcut obiectul controlului administrativ, astfel că ea putea fi contestată, ceea ce s-a şi întâmplat in cauză. De aceea, tribunalul a analizat motivele de fond ale contestaţiei.
Conform precizărilor contestatoarei in cauza, obiectul contestaţiei vizează doua categorii de sume: 13.403 lei, ce reprezintă dublă impunere, şi suma de 21.542 lei, ce reprezintă impunerea pentru care proprietarii şi-au asumat obligaţia de plată a impozitului concomitent şi odată cu încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Cu privire la dubla impunere, tribunalul a reţinut din Raportul de expertiză contabilă judiciară nr.491372/17.11.2009 întocmit de d-nul expert P.F., completat prin Răspunsul la obiecţiuni din data de 15.02.2010 şi Suplimentul la acesta că o parte din impozitul pretins de intimată, pentru trim. IV 2003 si 2004, în cuantum de 8.767 lei, plus accesoriile la aceasta sumă, au fost deja achitate de către cumpărătorii spaţiilor 1A, 2A, 4A, 1B şi 12B, societăţile D. A. SRL, A.P.SRL, A.I.SRL şi A. SRL.
Pentru această sumă, prin Decizia de impunere nr.54379/29.03.2007 s-a realizat o dublă impunere, astfel că se impune anularea acestei decizii, a raportului de control şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei pentru suma de 13.403 lei (8.467 lei –impozit, 3.238 lei –dobânzi, 936 lei –penalităţi de întârziere, 762 lei –majorări). S-a apreciat că raporturile dintre contestatoare şi persoanele juridice care au plătit acest impozit trebuie să fie reglementate pe cale separată, dar nu se poate impune contestatoarei să plătească din nou aceste sume.
Cu privire la impunerea unui impozit pentru spatii comerciale vândute de contestatoare – nr.8A, 3B, 7B, 8B, pentru perioada dintre data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare si data la care cumpărătorii au devenit proprietari, s-a retinut ca contestatoarea SC D.P.G.SRL a încheiat cu fiecare dintre cumpărători acelaşi gen de contract, potrivit căruia taxele şi impozitele legale privind întregul drept de proprietate asupra spaţului comercial vândut revin de la data autentificării contractului in sarcina cumpărătorilor.
Motivat de aceste dispoziţii contractuale contestatoarea susţine că nu datorează impozitul pentru perioada trim. IV 2003 – trim.I 2006.
S-a reţinut însă că prin aceleaşi contracte s-a stipulat că „dreptul de proprietate va fi dobândit de cumpărători … în momentul achitării integrale a preţului contractului de vânzare-cumpărare”.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 249 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, „Orice persoană care în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire”, iar potrivit art.26 din OG nr.92/2003 privind Cod procedură fiscală „plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti … impozite”.
Din aceste dispoziţii legale rezultă că proprietarul imobilului este cel care datorează impozitul anual, iar prin înţelegerea părţilor nu pot fi eludate dispoziţiile legale. Art. 969 arată că „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, deci nu faţă de terţi, aşa cum a susţinut contestatoarea. Aceste dispoziţii nu pot veni peste cele din Codul fiscal şi Cod procedură fiscală descrise mai sus şi nu pot să o exonereze pe contestatoare de plata impozitului pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare si data la care cumpărătorii au devenit proprietari.
Pentru suma de 21.542 lei contestaţia a fost respinsă ca nefondată.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept si in temeiul art.18 din Legea nr.554/2004, tribunalul a apreciat fondată in parte contestaţia, astfel ca a admis-o in parte.
În temeiul art. 274 şi 276 Cod procedură civilă, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată avansate în cauză de contestatoare, proporţional cu pretenţiile admise –30% din totalul cheltuielilor de 2.740,3 lei, respectiv pentru suma de 913,43 lei.
Ca urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii cererilor de chemare în garanţie formulate de contestatoare, prin încheierea din data de 16.03.2010, cererile de chemare în garanţie a SC D.A.SRL, SC A.P.SRL şi SC A. I.SRL formulate de contestatoare au fost respinse.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta SC D.P.G.SRL şi pârâta D.F.Bv criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în ceea ce priveşte partea de acţiune respinsă respectiv admisă.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a arătat că potrivit contractelor încheiate cumpărătorii erau obligaţi ca de la data încheierii contractelor să plătească impozitele legale, deci debitorul obligaţiei nu este SC D.P.G.SRL ci debitori sunt beneficiarii contractelor de vânzare cumpărare. Consideră că se impunea şi obligarea la plata integrală a cheltuielilor de judecată şi nu doar parţial cum s-a dispus.
În drept îşi intemeiază recursul pedispoziţiile art. 304 pct 9 şi 304 indice 1 Cod procedură civilă.
Recurenta pârâtă D.F.Bv. consideră că în mod greşit s-a admis în parte acţiunea deoarece ea corect a stabilit obligaţia de plată în sarcina proprietarului spaţiilor comerciale, conform contractelor dreptul de proprietate de la vânzătoare la cumpărători se transmite doar la momentul achitării integrale a preţului contractului. Consideră că concluziile expertului conţin o dublă eroare pe care se bazează şi sentinţa primei instanţe. Consideră că impozitul datorat/ achitat de cele patru dobânditoare nu poate face obiectul dezbaterii în acest dosar, ea a calculat impozitul pentru spaţiile comerciale cât timp au fost în proprietatea reclamantei.
Analizând actele şi lucrările dosarelor, sentinţa civilă recurată raportat la motivele de recurs invocate, Curtea constată că ambele recursuri sunt nefondate.
Situaţia de fapt dedusă judecăţii a fost corect stabilită de prima instanţă.
Prin Decizia de impunere nr.54379/29.03.2007, întocmită ca urmare a raportului de inspecţie fiscala nr.10/54374/29.03.2007, pârâta D.F.Bv a stabilit in sarcina contestatoarei SC D.P.G.SRL obligaţia de plata a impozitului pe clădiri in cuantum de 34.032 lei –impozit aferent perioadei 01.01.2001-31.03.2006, precum şi accesoriile acestora: 9.086,00 lei reprezentând dobânzi calculate pentru perioada 01.01.2001- 01.01.2005, 2.646,00 lei reprezentând penalităţi calculate pentru perioada 01.01.2001- 01.01.2005 şi 2.787,00 lei reprezentând majorări calculate pentru perioada 31.12.2005- 31.03.2006. Prin Dispoziţia nr.113/07.06.2007 pârâta D.F.Bv. a respins contestaţia administrativa nr.71536/02.05.2007 formulata de contestatoarea SC D.P.G.SRL. Contestatoarea s-a adresat instanţei de judecată cu prezenta cerere solicitând anularea actelor administrativ fiscale contestate.
Reclamanta a arătat că potrivit contractelor de vânzare cumpărare a spaţiilor comerciale , obiect al impozitării, cumpărătorii erau obligaţi ca de la data încheierii contractelor să plătească impozitele legale, deci debitorul obligaţiei nu este SC D.P.G. SRL, vânzătorul spaţiilor ci debitori sunt beneficiarii contractelor de vânzare cumpărare.
Prin expertiza tehnică efectuată în cauză s-a reţinut că o parte din impozitele datorate de reclamantă şi stabilite ca fiind restante la plată prin actele administrativ fiscale contestate au fost deja achitate de către cumpărătorii spaţiilor 1A, 2A, 4A, 1B şi 12B, societăţile D. A.SRL, A.P.SRL, A.I.SRL şi A. SRL. Sumele plătite (cuantumul lor) nu au fost contestate.
Temeiul de drept aplicabil în cauză a fost corect indicat de prima instanţă şi de pârâtă. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 249 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, „Orice persoană care în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire”, iar potrivit art.26 din OG nr.92/2003 privind Cod procedură fiscală „plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti … impozite”.
În speţă obligaţia de plată a impozitului pe clădiri revine proprietarului imobilului care era la datele respective reclamanta. Conform contractelor invocate, dreptul de proprietate de la vânzătoare la cumpărători se transmite doar la momentul achitării integrale a preţului contractului, preţ ce s-a stabilit a fi plătit în rate. Acest aspect a fost corect reţinut de pârâtă faţă de care clauzele din contractele de vânzare – cumpărare nu produc efecte.
Dar legea nu interzice ca plăţile reprezentând impozite pe imobile să se facă de o altă persoană decât titularul dreptului de proprietate în baza unor relaţii contractuale cu proprietarul. Plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti. Contractul legal făcut are putere de lege între părţile contractante şi în baza acestei „legi” a părţilor societăţile D.A. SRL, A.P.SRL, A. I.SRL şi A.SRL. au achitat impozitul. În speţă, respectând clauzele contractuale, o parte din cumpărătorii spaţiilor comerciale au achitat sumele datorate ca impozit pentru acestea. Corect a reţinut prima instanţă că prin actele administrativ fiscale contestate s-a realizat în cazul acestor spaţii comerciale o dublă impunere.
Ceilalţi cumpărători nu au plătit impozitele, organul fiscal nu are posibilitatea de a-i obliga pe aceştia la plată, el impozitează proprietarul.
Pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către ceilalţi cumpărători, care au condus la emiterea deciziei de impunere şi calcularea de dobânzi şi penalităţi, reclamanta are posibilitatea să se îndrepte pe calea dreptului comun împotriva acestora cu acţiune în răspundere contractuală.
Nici critica reclamantei privind acordarea parţială a cheltuielilor de judecată nu este întemeiată. Corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 276 Cod procedură civilă care prevede „ Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”.Modul de soluţionare al cererilor de chemare în garanţie nu a fost criticat de către reclamantă în consecinţă nu va fi analizat prin hotărârea de faţă.
Faţă de toate considerentele arătate, Curtea în baza art. 312 alin 1 raportat la art. 304 pct. 9 şi 304 indice 1 Cod procedură civilă a respins ambele recursuri formulate ca neîntemeiate şi a menţinut sentinţa civilă recurată cu completarea motivării din prezenta decizie.
Văzând şi prevederile art. 274 Cod procedură civilă.
Decizia nr. 1158/R /9.11.2010- red. M.C. Dosar nr. 5403/62/2007
