Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. de mai sus, reclamanta S.C. E.D.T.N.S.A. – S.B., a chemat în judecată pe pârâta SC U.A. SA prin S.Z.C. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză, în contradictoriu cu intervenientul forţat L.V.R., să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.805,44 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului pe care intervenientul forţat la cauzat societăţii reclamante în urma accidentului de circulaţie din data de 02.03.2009; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că în data de 02.03.2009, intervenientul forţat conducând autotrenul format din autotractorul cu nr. de înmatriculare CJ… şi semiremorca marca Schmitz cu nr. de înmatriculare CJ …, astfel cum rezultă din procesul-verbal seria CC nr. 0367364/02.03.2009 întocmit de Poliţia Comunei D., a fost implicat într-un accident de circulaţie în loc. D., în urma căruia a fost avariat branşamentul monofazic din cadrul liniei electrice aeriene (LEA) 0,4 KV D. de la imobilul nr. 46, din aceeaşi localitate, pentru care a fost necesară executarea unei lucrări în valoare de 1.805,44 lei, fără TVA. A mai arătat că după efectuarea lucrărilor, societatea specializată în întreţinerea şi reparaţia reţelelor electrice E.S.SA B. – S.I.S.E. E.T.N.– AISE Bistriţa, cu care reclamanta are contract de prestări servicii, a înaintat reclamantei factura fiscală seria TNBN0309 nr. 00059/31.03.2009, în valoare de 1.805,44 lei, fiind anexate centralizatorul de materiale şi devizul de lucrări, factură ce a fost achitată prin Ordinul de plată nr. 569/12.05.2009.
La data de 12.05.2009, reclamanta a înaintat pârâtei o cerere de despăgubire, înregistrată sub nr. 11324, prin care a solicitat achitarea sumei de 1.805,44 lei, fără TVA, reprezentând prejudiciul cauzat în urma accidentului de circulaţie din data de 02.03.2009, însă pârâtă, prin adresa nr. 485/24.09.2009, a comunicat reclamantei că despăgubirile solicitate nu pot fi acordate întrucât din cercetările efectuate rezultă că avariile nu s-au putut produce din culpa asiguratului pârâtei, care circula regulamentar pe drumul respectiv, ci din cauza exclusivă a reclamantei întrucât branşamentul nu se afla la înălţimea de 6 m prevăzută de reglementările în vigoare, ci se afla la o înălţime mai mică de cât înălţimea semiremorcii de 4,1 m. De asemenea, reclamanta a precizat că branşamentul avariat a fost pus în funcţiune din anul 1994, perioadă în care, dacă nu ar fi fost realizat la înălţimea corespunzătoare, s-ar fi confruntat cu multe astfel de accidente.
Totodată, a arătat că pârâta a fost convocată la conciliere directă pentru data de 09.11.2009, ora 11,00, însă nu s-a prezentat.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 22 şi ale art. 54 din Legea nr. 136/1995 actualizată, art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
În probaţiune, s-au depus la dosarul cauzei, în copie, înscrisuri (f.5-21).
Pârâta, legal citată, a depus la dosar întâmpinare (f. 31-32), prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamantă întrucât nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în sarcina intervenientului forţat şi, prin urmare, nu datorează despăgubiri în baza contractului de asigurare.
În motivare, a arătat că reclamanta nu a indicat în cuprinsul acţiunii în ce constă fapta ilicită a intervenientului şi care e mecanismul în care firele au fost rupte, în ipoteza în care acestea erau la o înălţime de 6 m faţă de sol, faptul că intervenientul a circulat cu autotrenul pe un drum, nu implică în mod necesar angajarea răspunderii acestuia pentru ruperea firelor şi distrugerea branşamentului. A mai arătat că singura explicaţie plauzibilă este poziţionarea mult mai joasă a firelor de transport energie electrică decât înălţimea minimă admisă, reclamanta fiind în culpă pentru că nu este permis ca firele/cablurile susţinute de stâlpi să atârne la distanţă mică de sol, cum s-a întâmplat în speţă.
Pârâta a precizat că, întrucât nu există legătură de cauzalitate între ruperea firelor, distrugerea branşamentului şi fapta intervenientului de a conduce regulamentar autotrenul care nu depăşea gabaritul standard, nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în sarcina intervenientului şi acesta nici nu datorează despăgubiri reclamantei. Astfel, obligaţia de a acorda despăgubiri în baza contractului de obligatorie, fiind una subsidiară obligaţiei asiguratului/persoanei cuprinse în asigurare de a repara prejudiciul cauzat din culpă, prin faptă proprie. Totodată, pârâta a arătat că, întrucât intervenientul nu răspunde pentru repararea prejudiciului, nici aceasta nu datorează despăgubiri reclamantei, care trebuie să identifice în mod corect cauzele care au dus la coborârea firelor sub limita admisă şi la ruperea acestora.
În drept, s-au invocat disp. art. 115 Cod pr.civ.
Intervenientul, legal citat, a depus la dosar întâmpinare (f. 66-68), prin care a solicitat respingerea acţiunii promovată de reclamantă deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, astfel că este exonerat de a suporta plata acestora.
În motivare, intervenientul a arătat că în data de 02.03.2009, a fost anunţat că a agăţat un branşament de curent electric în momentul în care manevra autotractorul cu nr. de înmatriculare CJ… şi semiremorca marca Schmitz cu nr. de înmatriculare CJ… în loc. D. Astfel, din procesul-verbal de constatare a contravenţiei reiese că intervenientul a fost sancţionat cu „avertisment”, iar afectată de branşamentul dărâmat a fost locuinţa numitului B.G. din loc. D., nr. 325, jud. Bistriţa-Năsăud. De asemenea, din cuprinsul aceluiaşi proces-verbal reiese faptul că intervenientul ar fi semnat procesul-verbal, dar semnătura nu este a acestuia. Mai mult, actul sancţionator nu i-a fost comunicat niciodată şi nici nu rezultă o altă modalitate din care să reiasă modul de comunicare a acestuia.
Intervenientul a mai arătat că firma la care era încadrat de muncă acea contract de asigurare pentru producerea unor eventuale pagube, respectiv o poliţă RCA, sens în care reclamanta se putea adresa direct societăţii de asigurare pentru recuperarea prejudiciului, asigurarea încheiată de firma la care a fost salariat reprezentând o asigurare de răspundere civilă delictuală, sens în care s-au şi achitat primele de asigurare. De asemenea, intervenientul a menţionat că, în momentul în care s-a produs accidentul de circulaţie, nu a ştiut că a agăţat branşamentul monofazic şi a dărâmat consola, fiind anunţat ulterior, când a constatat şi el acelaşi lucru. Totodată, a precizat că semiremorca poate fi ridicată pe perne de aer cel mult 30 cm, aşadar înălţimea maximă a semiremorcii putând atinge 4,40 m, astfel că dacă branşamentul ar fi fost poziţionat la înălţimea legală, atunci ar fi fost imposibil să fie agăţat.
Intervenientul a mai precizat că pentru a fi promovată a asemenea acţiune este necesară îndeplinirea condiţiilor pentru răspunderea civilă delictuală, prevăzute de art. 998 Cod civil, or atâta timp cât nu se poate constata culpa sa, nu se poate solicita nici tragerea acestuia la răspundere, reclamantei revenindu-i obligaţia prevăzută de art. 1169 Cod civil,
În drept, s-au invocat disp. art. 115 şi urm. Cod pr.civ.
În probaţiune, s-au depus la dosarul cauzei, în copie, înscrisuri (f.669-73).
Prin concluziile scrise depuse la dosar (filele 110-112), reclamanta a reiterat motivele invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată.
Prin concluziile scrise depuse la dosar (filele 113-115), intervenientul a reiterat motivele invocate în susţinerea poziţiei sale exprimate în întâmpinarea formulată în cauză.
Prin concluziile scrise depuse la dosar (filele 117-118), pârâta a reiterat motivele invocate în susţinerea poziţiei sale exprimate în întâmpinarea formulată în cauză.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele :
În data de 01.03.2009, ora 1400, pe drumul comunal V.M. D., pe raza localităţii D., jud. Bistriţa-Năsăud, a avut loc un accident de circulaţie în care a fost implicat intervenientul forţat L.V.R.. În urma acestui eveniment rutier reclamanta a plătit contravaloarea avariilor provocate branşamentului monofazic din dreptul imobilului cu nr. 46 din localitatea D.. Valoarea prejudiciului suportat de reclamantă a fost de 1.805,44 lei, dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei (filele 5-17). Ulterior, reclamanta s-a întors cu acţiune în regres împotriva pârâtei SC U., care avea calitatea de asigurător pentru răspundere civilă auto a conducătorului auto implicat în accident, intervenientul forţat. Pârâta a refuzat plata sumelor plătite cu titlul de despăgubiri de către reclamantă, susţinând că nu s-a dovedit culpa conducătorului auto care avea poliţă de răspundere civilă auto emisă de pârâtă (vezi răspunsul pârâtei de la fila 18).
Procesul-verbal seria CC nr. 0367364 întocmit de IPJ Bistriţa-Năsăud – Poliţia comunală D. consemnează culpa conducătorului auto L.V.R., reţinându-se la starea de fapt că acesta a agăţat cu semiremorca branşamentul reclamantei din dreptul imobilului numitului B.G.. Împotriva procesului-verbal menţionat nu s-a formulat plângere contravenţională de către conducătorul auto sancţionat contravenţional. Această manifestare de voinţă a intervenientului forţat L.V.R. echivalează cu o achiesare la cele consemnate de organul constatator şi o recunoaştere a vinovăţiei sale, nemaifiind necesară audierea acestuia. De altfel, potrivit art. 119 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă s-ar fi formulat plângere împotriva procesului-verbal de contravenţie întocmit în cauză ar fi fost chemate toate persoanele implicate în accident, cât şi societatea care avea calitate de asigurător pentru răspundere civilă auto al celui în culpă, în speţă pârâta.
Pe cale de consecinţă, la acest moment este stabilită culpa pentru producerea accidentului rutier, cel găsit culpabil fiind responsabil atât contravenţional, cât şi civil, orice cerere prin care s-ar tinde în cauză la exonerarea de vinovăţie a numitului L.V.R. fiind inadmisibilă, întrucât nu este posibil ca acesta să răspundă contravenţional în mod irevocabil, procesul-verbal de contravenţie fiind temeinic şi legal întocmit, dar să nu răspundă civil.
În altă ordine de idei, instanţa remarcă că potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul va plăti indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute de contractul de asigurare, iar prevederile art. 49-50 din acelaşi act normativ, obligă asigurătorii RCA să acorde despăgubiri pentru terţele persoane păgubite prin accidente de vehicule, instanţa apreciind că incidentul rutier din speţă îndeplineşte condiţiile art. 75 din OUG nr. 195/2002 pentru a fi calificat ca un accident de circulaţie, context în care se impune dezdăunarea reclamantei.
Susţinerile pârâtei şi ale intervenientului forţat în sensul că producerea accidentului rutier nu s-a datorat culpei intervenientului, culpa fiind a reclamantei ce nu a respectat înălţimea la care trebuiau înălţate firele reţelei electrice la traversarea unui drum public (6 m), chiar reale de-ar fi, nu sunt de natură a-l exonera de răspundere contravenţională şi civilă pe intervenient. În acest sens, precizăm că potrivit art. 150 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin HG nr. 1391/2006, cu modificările şi completările ulterioare, lanţurile, cablurile, prelatele şi alte accesorii ce servesc la asigurarea sau protecţia încărcăturii trebuie să o fixeze cât mai bine de vehicul şi să nu constituie ele însele un pericol pentru siguranţa circulaţiei. Mai mult, potrivit art. 35 din OUG nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private. Textul de lege menţionat anterior impune obligaţia conducătorului auto de a nu prejudicia proprietatea publică sau privată, fără a distinge după cum conduita părţii vătămate a fost sau nu conformă altor prevederi legale, astfel că în considerarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, intervenientul este în culpă pentru nerespectarea obligaţiei legale prevăzută de art. 35 din OUG 195/2002. De altfel, dacă s-ar admite aserţiunile pârâtei şi intervenientului forţat în sensul că acesta din urmă nu ar fi vinovat de accidentul rutier, întrucât partea prejudiciată nu a respectat o normă legală, s-ar ajunge la situaţii de-a dreptul ilare în care, mergând pe acelaşi raţionament, un conducător auto ar putea lovi un alt vehicul ce staţiona neregulamentar, fără să se poată reţină culpa sa, întrucât conducătorul auto al autovehiculului ce staţiona nu a respectat normele prescrise de lege cu privire la staţionarea unui autovehicul, fapt ce nu poate fi admis.
În concluzie, răspunderea contravenţională a fost în mod corect stabilită de organul constatator în sarcina intervenientului, iar obligaţia pârâtei în calitatea de asigurator RCA este aceea de a despăgubi terţii prejudiciaţi de conduita intervenientului în trafic, fiind cunoscut că culpa cea mai mică (culpa levissima) este de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a intervenientului.
Faţă de cele expuse, instanţa apreciază că cererea reclamantei este întemeiată şi o va admite ca atare.
