Dosar nr.13924/303/2010
Sentinţa civilă nr.2951
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 12.07.2010, reclamantul II a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3300 euro, respectiv 1000 euro, lunar, în echivalent lei la data plăţii, începând cu data de 19.10.2007 şi până la data de 08.07.2010, data depunerii prezentei cereri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti, strada X nr.1 B (fostă strada Apei nr.5), sector 2, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă nr.1211/18.12.2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a Civilă în dosarul nr.2902/2003, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti, strada Apei nr.5, sector 2.
Urmare pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, a fost emisă Dispoziţia nr.600/22.05.2007, prin care i-a fost restituit terenul descris mai sus şi a fost pus în posesie prin procesul verbal de punere în posesie din data de 19.10.2007, întocmit de BEJA în dosarul de nr.330/2007.
Reclamantul a menţionat că pentru acest teren plăteşte şi impozite, fiind deschis rolul fiscal la Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 2 Bucureşti, astfel cum rezultă din certificatul fiscal nr.14523834 anexat.
Ulterior, reclamantul a întocmit documentaţia cadastrală pentru teren şi a depus cerere pentru intabularea acestuia în cartea funciară.
Prin încheierea nr.118612/19.02.2008, i-a fost admisă reclamantului cererea, iar terenul proprietatea acestuia a fost înscris în cartea funciară nr.78259 a sectorului 2 Bucureşti.
Reclamantul a arătat că după ce a îndeplinit toate formalităţile legale, respectiv a trecut terenul al cărui unic proprietar este pe rolul de impunere şi l-a intabulat în cartea funciară, a demarat procedurile de împrejmuire a acestuia, scopul reclamantului fiind de a demara realizarea unei construcţii, respectiv a unei locuinţe unifamiliale pentru familia acestuia.
Astfel, a solicitat la Primăria Sectorului 2 Bucureşti eliberarea unui certificat de urbanism, fiindu-i eliberat certificatul de urbanism nr.2775/130 din data de 25.07.2008, prin care i s-a comunicat că terenul său este amplasat în subzona V 1c-Spaţii Plantate Protejate, iar în conformitate cu prevederile art.71 alin.1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr.114/17.10.2007, este interzisă schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora sau strămutarea lor, indiferent de regimul juridic al acestora, astfel încât nu se poate da curs solicitării sale.
De asemenea, reclamantul a arătat că a mai solicitat eliberarea unui certificat de urbanism şi în anul 2009, fiindu-i eliberat certificatul de urbanism nr. 318 din data de 16.11.2009, prin care i s-a confirmat din nou faptul că terenul acestuia este cuprins în zona V1c spaţii plantate protejate şi că, conform PUZ Zone Construite Protejate imobilul face parte din zona protejată nr. 92, parc zona Plumbuita, subzona V1, parc istoric semnificativ “parc Plumbuita”.
Ulterior, prin adresa înregistrată la Primăria Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 69412/18.09.2008, reclamantul a informat această instituţie că este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, strada X nr. 1 B (fosta strada Apei nr. 5) şi că a solicitat eliberarea unui certificat de urbanism, pentru care a primit un răspuns nefavorabil.
Faţă de această adresă, a primit răspunsul nr. 69412/02.10.2008 eliberat de Direcţia de Urbanism şi Gestionare Teritoriu, Serviciul Cadastru, Fond Funciar, prin care i s-au comunicat că „pentru acordarea de despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea terenului sau atribuirea de teren la schimb se impune a se adresa Primăriei Municipiului Bucureşti Direcţia de Patrimoniu cu sediul în Bucureşti, B-dul Regina Elisabeta nr.47, sector 5.”
Astfel, prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 876593/2009 şi la Direcţia Administrare Patrimoniu sub nr. 3906/30.11.2009, reclamantul a solicitat schimbul terenului situat în Bucureşti, strada X nr. 1 B ( fosta Apei nr. 5), sector 2.
Prin adresa nr.49/20.01.2010 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană, Biroul Administrare Spatii, i s-au comunicat următoarele: „conform adresei nr. 876593/16168/ 08.02.2010 a Direcţiei de Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală, direcţia/instituţia acesteia nu deţine până în prezent o situaţie cu terenurile rămase nerevendicate/ neatribuite ce pot constitui domeniul privat al Municipiului Bucureşti, respectiv ce pot intra în patrimoniul municipalităţii şi pot face obiectul unui schimb. “
Urmare situaţiei prezentate, reclamantul consideră că acesta, proprietarul unui teren, este prejudiciat în drepturile recunoscute de lege privind regimul proprietăţii private, respectiv prin îngrădirea atributelor inerente calităţii sale, după cum urmează: folosinţa, alături de posesie şi dispoziţie formează „conţinutul/substanţa” dreptului de proprietate.
Dreptul de folosinţă este un atribut al proprietăţii, iar proprietatea este inviolabilă, ea neputând fi încălcată de nimeni, astfel încât nicio persoană nu poate fi lipsită de folosinţa bunului său, deoarece în caz contrar ar însemna să se încalce însăşi dreptul său de proprietate, în chiar „substanţa sa”.
Dreptul de folosinţă este un atribut al dreptului de proprietate, constând în posibilitatea titularului acestuia de a întrebuinţa în interesul care îi aparţine şi de a dobândi produsele şi veniturile obţinute din utilizarea lui.
În prezenta cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000 de euro/lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, începând cu 19.10.2007 şi până la data de 08.07.2010, în conformitate cu art. 998 Cod civil, potrivit căruia: „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe cel din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Astfel, se consideră că în acest caz sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, prevăzute de art. 998 – 999 Cod civil, respectiv: existenţa prejudiciului, fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtului.
Prin urmare, deşi reclamantul este proprietarul terenului, iar potrivit prevederilor art. 480 şi următoarele din Codul civil este îndreptăţit să exercite toate prerogativele dreptului de proprietate, respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia, în speţă, reclamantul, în afară de dispoziţia juridică, nu poate exercita nici o altă prerogativă, nefiind astfel respectate limitele instituite de legiuitorul român în interesul general, prin norme de drept accesibile şi previzibile.
Mai mult decât atât, după data la care reclamantului i s-a recunoscut calitatea de proprietar asupra terenului în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti, strada X nr. 1 B (fosta strada Apei nr. 5), sector 2, atât prin sentinţa civilă nr. 1211/18.12.2003 pronunţată în dosarul nr.2902/2003 de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a III – a Civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului, cât şi prin Dispoziţia Primarului General nr. 600/22.05.2007, pârâtul a devenit titularul de fapt al posesiei şi folosinţei asupra acestuia.
Pe de altă parte, potrivit art.1 din Protocolul nr. 1 din CEDO „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. “
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile CEDO, privarea de proprietate este admisibilă atunci când sunt respectate trei condiţii: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică şi proporţionalitatea măsurii cu scopul vizat.
Pe lângă atingerile dreptului de proprietate ce pot fi calificate ca fiind privări de proprietate sau reglementarea folosinţei lucrurilor există şi alte ingerinţe în dreptul de proprietate al unei persoane care nu se pot încadra în niciuna dintre cele două categorii. Ele acoperă acele situaţii în care există o măsură a statului care afectează esenţa dreptului de proprietate, fără ca persoana afectată să îşi piardă formal dreptul de proprietate. Spre exemplu, dacă proprietarului unui teren pentru construcţii i se interzice să construiască, urmare a modificărilor de plan urbanistic, acesta este victima unei atingeri a esenţei dreptului său de proprietate, întrucât nici nu poate folosi terenul, nici nu poate folosi terenul, nici nu poate dispune de el, pentru că nu îl cumpăra nimeni în aceste condiţii.
Refuzul eliberării unui permis de construcţie în termenul prevăzut de legea internă constituie o violare a dreptului de proprietate.
Cu alte cuvinte, există o atingere a dreptului de proprietate şi în cazul în care, deşi dreptul de proprietate a unei persoane este intact din punct de vedere juridic, însă a devenit precar din cauza limitărilor care l-au afectat şi a fost, într-un fel, golit de conţinut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situaţiei juridice a bunului.
Aceleaşi principii guvernează şi dispoziţiile art.44 alin.1 teza a II-a din României, care prevăd că atât conţinutul, cât şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege – „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege, iar art. 136 alin.5 din Constituţie consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private „în condiţiile legii organice” – „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.”
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil, art.480 şi urm. Cod civil, art.1 din Protocolul nr.1 din CEDO, art. 44 alin. 1 teza a II-a şi art. 136 alin. 5 din Constituţia României.
La data de 25.11.2010, pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, având în vedere că la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură, acesta nu mai deţinea prerogativele dreptului de proprietate, astfel că nu mai avea nici folosinţa şi nici posesia imobilului, acest fapt rezultând din demersurile efectuate de reclamant către Primăria Sectorului 2.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
Pârâtul a arătat că datorită legilor speciale prin care s-au constituit comisiile speciale de retrocedare, în curs de derulare, municipalitatea nu deţine până în prezent o situaţie a terenurilor rămase nerevendicate/neatribuite ce pot fi acordate în compensare şi nu se deţine o evidenţă cu terenurile pentru atribuire în compensare.
Ca atare, prin răspunsul emis nu se poate reţine un refuz al autorităţii de a se atribui reclamantului un teren în compensare.
Ori, în lipsa unui inventar al terenurilor aflate în patrimoniul Municipiului Bucureşti, ce ar putea fi atribuite în compensare persoanelor care au formulat notificări, nu echivalează cu dispariţia bunului, avută în vedere de legiuitor atunci când permite creditorului obligaţia de predare să ceară echivalentul valoric al acestui bun. Lipsa inventarului terenurilor aflate în patrimoniul Municipiului Bucureşti, ce ar putea fi atribuite prin compensare nu echivalează cu dispariţia bunului, avută în vedere de legiuitor atunci când permite creditorului obligaţia de predare să ceară echivalentul valoric al bunului.
În speţă, nu se pot solicita daune pentru lipsa de folosinţă, dezdăunări în temeiul răspunderii delictuale civile art.998-999 şi art.1073 Cod civil.
Aplicarea efectelor răspunderii juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune, în prealabil, dovedirea întrunirii condiţiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate de art.998-999 Cod civil şi anume existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între primele două şi a vinovăţiei celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege.
Prejudiciul creat nu constă în lipsirea reclamantului de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă al unui teren, întrucât pârâtul nu se află în situaţia unei preluări abuzive de către stat.
Astfel, ar fi vorba de o faptă ilicită dacă ar deţine în continuare un teren, preluat abuziv, şi în exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv al folosinţei.
În speţă, nu este vorba de încălcarea art.26 din Legea nr.10/2001, ci de dispoziţiile unui titlu executoriu, ce nu au putut fi puse în executare datorită lipsei inventarierii bunurilor aflate în patrimoniul municipalităţii.
Ca atare, pârâtul nu deţine în proprietate un imobil preluat abuziv de la reclamant, ci este obligat de a-i atribui în compensare un alt bun conform unei hotărâri judecătoreşti.
Mai mult, pentru terenul care trebuie dat în compensare, prejudiciul se analizează numai în momentul în care bunul va fi predat conform titlului executoriu.
În ceea ce priveşte acordarea de daune prin lipsa de folosinţă, aceasta se analizează la momentul în care bunul va fi predat deoarece până atunci nu se poate cunoaşte valoarea acestuia, de care de altfel şi municipalitatea este lipsită în mod concret, întrucât nu îl deţine într-un mod individualizat.
Pârâtul apreciază că art.1 din Protocolul nr.1 şi jurisprudenţa CEDO nu pot reţinute în speţă pentru a determina temeinicia acţiunii, întrucât reclamantul nu a justificat existenţa unui bun actual în sensul art.1 din Protocolul nr.1 pentru a se pune problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidenţa textului din convenţie.
Astfel, CEDO garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Prin bun, în sensul articolului menţionat, se presupune ca reclamantul să aibă o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Ori, în speţă, reclamantul nu are o asemenea speranţă, menţionând în acest sens cauza Poenaru vs România.
Aplicarea efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune, în prealabil, dovedirea întrunirii condiţiilor generale ale acesteia, elementele constitutive, astfel cum sunt reglementate de art.998-999 Cod civil şi anume anume existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între primele două şi a vinovăţiei celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege.
Prin fapta ilicită se înţelege acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Pentru a fi considerată ilicită fapta trebuie să fie contrară legii şi regulilor de convieţuire socială sau a bunelor moravuri.
Pârâtul consideră că reclamantul nu a făcut dovada existenţei faptei ilicite, a vinovăţiei şi a raportului dintre fapta şi consecinţa ei, pentru a fi angajată răspunderea delictuală civilă.
În drept, pârâtul a invocat dispoziţiile art.115-118 Cod procedură civilă.
La termenul de judecată din data de 29.11.2010, reclamantul a formulat cerere de ajutor public judiciar, însoţită de certificatul său de căsătorie, în copie, şi cupoane plată aferente lunilor iulie şi noiembrie 2010, certificat de atestare fiscală nr.157934/02.12.2010 emis de Direcţia Venituri Buget Local Sector 2, adeverinţe de pe anul 2010 eliberată de Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 2, pe numele său şi al soţiei sale, în original, cererea fiind admisă de instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 20.12.2010-filele 59, 60.
La data de 31.11.2010, pârâtul a depus la dosarul cauzei o altă întâmpinare, similară cu cea depusă la data de 25.11.2010, însoţită de nota nr.3310/06.10.2010 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin încheierea de şedinţă din data de 10.01.2011, instanţa a încuviinţat pentru reclamant proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, cu obiectivele stabilite la acelaşi termen de judecată, iar pentru pârât proba cu înscrisuri.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar în copie următoarele înscrisuri: sentinţa civilă nr. 1211/18.12.2003 pronunţată în dosarul nr.2902/2003 de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a III – a Civilă, dispoziţia nr. 600/22.05.2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, proces – verbal de punere în posesie din data de 19.10.2007 întocmit de către judecătoresc X certificat de urbanism nr. 2775/130 din 25.07.2008 eliberat de Primăria Sector 2, schiţe şi planuri topografice, certificat de urbanism nr.318 din data de 16.11.2009 eliberat de primăria Municipiului Bucureşti, încheierea OCPI Sector 2 nr.118612 din 19.02.2008 extras Carte funciară nr.78259, adresa nr. 69412/02.10.2008 emisă de Primăria Sector 3, adresa nr. 49/20.01.2010emisă de PMB, chitanţă privind achitarea impozitului pe teren, adresa nr.678908/19327/2008 emisă de PMB, cartea de identitate.
În cadrul probei cu înscrisuri pârâtul a depus la dosar nota nr.3310/06.10.2010 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti.
Raportul de expertiză tehnică în specialitatea evaluare proprietăţi imobiliare a fost efectuat în cauză de expert tehnic construcţii X şi depus la dosar la data de 09.03.2011 prin serviciul registratură-filele 77-95, fiind comunicat părţilor la data de 14.03.2011.
Părţile nu au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză.
La termenul de judecată din data de 04.04.2011, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare, în sensul că solicită ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 37.671 euro, respectiv 160.240 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti, strada X nr. 1 B ( fosta strada Apei nr. 5), sector 2, pentru perioada 19.10.2007-08.07.2010, conform raportului de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic construcţii evaluator X
De asemenea, reclamantul a depus la dosar şi concluzii scrise.
Analizând probele administrate în cauză, instanţa reţine următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă, instanţa o va respinge ca neîntemeiată, având în vedere temeiul juridic al acţiunii reclamantului. Analiza condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale presupune analiza pe fond a temeiniciei cererii şi implicit stabilirea calităţii procesual pasive din perspectiva persoanei în sarcina căreia se va dovedi săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr.12111/2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a Civilă în dosarul nr.2902/2003, definitivă şi irevocabilă, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti, strada Apei nr.5, (în prezent X nr.1B) sector 2-fila 10 dosar.
Urmare pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, a fost emisă Dispoziţia Primarului General nr.600/22.05.2007, s-a dispus restituirea terenului menţionat mai sus-fila 11 dosar, ulterior reclamantul fiind pus în posesie prin procesul verbal de punere în posesie din data de 19.10.2007, întocmit de BEJA în dosarul de executare nr.330/2007-fila 12 dosar.
Cu toate acestea, instanţa reţine că reclamantul nu are posesia efectivă şi folosinţa terenului restituit.
Astfel, atunci când a solicitat certificatul de urbanism necesar pentru împrejmuirea terenului cererea reclamantului a fost respinsă, întrucât terenul este situat în subzona V1c-spaţii plantate protejate, iar în conformitate cu OUG 114/2007 art.71, este interzisă schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor, indiferent de regimul juridic al acestora – fila 15 dosar .
Aceeaşi situaţie este menţionată şi în certificatul de urbanism nr.318/2009 eliberat de Primăria Municipiului Bucureşti-fila 24 dosar.
Instanţa reţine de asemenea că reclamantul a formulat cererea cu nr.3906/2009 privind schimbului terenului în litigiu cu un al teren proprietatea pârâtului, cerere care nu a primit un răspuns favorabil-fila 31 dosar.
În consecinţă, instanţa reţine că deşi reclamantul deţine un bun în sensul art.1 al Protocolului 1 la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul său de proprietate fiind recunoscut prin sentinţă judecătorească definitivă şi irevocabilă, totuşi, în fapt reclamantul nu poate folosi imobilul, faţă de faptul că acesta se circumscrie dispoziţiilor art.71 alin.1 din OUG 195/2005.
În aceste condiţii, instanţa reţine că în speţă există o restrângere a dreptului de proprietate, sau mai precis a unuia dintre prerogativele sale, potrivit Convenţiei, art.1 paragraful 2, respectiv exercitarea folosinţei bunurilor în conformitate cu interesul general. În cazul exercitării folosinţei bunurilor în conformitate cu interesul general, nu suntem în prezenţa unui transfer de proprietate de la un titular la altul, ci doar in prezenta unei limitări a unuia dintre atributele dreptului de proprietate, folosinţa, în strânsă legătura cu existenta unui interes general care trebuie satisfăcut şi cu respectarea măsurii proporţionalităţii. Instanţa reţine că în jurisprudenţa constantă Curţii Europene s-a reţinut că marja de apreciere a statului este mult mai largă decât în cazul privării de proprietate, ea rezultând din însăşi textul legal „dreptul statelor de a adopta măsurile legale necesare”, însă nu este absolută ci supusă controlului de proporţionalitate. Altfel spus, în principiu statele sunt libere să adopte orice măsuri prin care să poată fi controlată folosinţa dreptului de proprietate cu condiţia ca acestea sa fie proporţionale cu scopul urmărit şi să nu fie lipsite de o bază rezonabilă.
Instanţa constată că raportat la speţa de faţă există o ingerinţă legală în exercitarea dreptului de proprietate al reclamantului şi un scop legitim, în raport de prevederile OUG 195/2005.
Cu toate acestea, îngrădirile suferite de reclamant în privinţa dreptului de folosire a bunului său, care nu au fost însoţite de un mecanism care să-i permită să compenseze această sarcină, nu au păstrat un echilibru just între protejarea dreptului reclamantului de a folosi bunul şi cerinţele interesului general. În acest sens Curtea Europeană în practica sa constantă a apreciat că instanţele trebuie să analizeze în concret şi în funcţie de circumstanţele cauzei justul echilibru care trebuie respectat între dreptul la respectarea proprietăţii şi interesul general care a stat la baza adoptării legislaţiei restrictive (în acest sens cauza Spânoche contra României, cauza Vânătoru contra României).
În acelaşi sens în cauza Sporrong si Lonnroth c. Suediei, moştenitorii domnului Sporrong şi doamna Lonnroth au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocând încălcarea mai multor articole din Convenţie. Referitor la violarea art. 1 din Protocolul nr.1, Curtea a observat că autorităţile suedeze nu au trecut la exproprierea imobilelor reclamanţilor: aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, din punct de vedere formal, reclamanţii nu au fost nici o clipa lipsiţi de proprietatea lor. De asemenea, Curtea a observat că situaţia dedusă judecăţii nu se asimilează nici cu o de fapt întrucât, deşi a pierdut din substanţa sa, dreptul de proprietate al reclamanţilor nu a dispărut. Cu toate acestea, Curtea a stabilit că a existat o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate al reclamanţilor deoarece, deşi permisele de expropriere lăsau intact din punct de vedere juridic dreptul reclamanţilor de a se folosi şi de a dispune de bunurile lor, ele reduceau într-o largă măsură posibilitatea practică de exercitare a acestui drept. În acelaşi timp, interdicţiile de construire limitau dreptul reclamanţilor de a se folosi de bunurile lor. Curtea a mai stabilit că această ingerinţă în dreptul de proprietate nu era justificată prin prisma alin. 2 al art. 1 şi nici nu respecta cerinţa unui echilibru just între interesul general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Aceasta, deoarece legislaţia în vigoare în perioada respectivă se caracteriza prin rigiditate: în afară de retragerea pur şi simplu a permiselor, care necesita acordul municipalităţii, ea nu oferea nici un fel de mijloc de modificare ulterioară a situaţiei proprietarilor în cauză. În concluzie, Curtea a reţinut că reclamanţii au rămas o perioadă lungă de timp într-o incertitudine completă în ceea ce privea soarta proprietăţii lor şi au suportat astfel o povară specială şi excesivă pe care ar fi putut-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei de valabilitate a permiselor sau aceea de a putea cere reparaţii.
Instanţa constată astfel că, deşi pârâtul a fost obligat să restituie bunul reclamantului, în fapt folosinţa terenului aparţine tot Municipiului Bucureşti, fără plata vreunei despăgubiri pentru reclamant, acestuia din urmă fiindu-i refuzată şi efectuarea unui schimb de terenuri.
În aceste condiţii, instanţa apreciază că sunt îndeplinite condiţiile art.998, 999 Cod civil, respectiv există un prejudiciu cauzat reclamantului care nu poate exercita acte de folosinţă în fapt a terenului în calitate de proprietar al acestuia, fiindu-i refuzată chiar şi îngrădirea terenului, după cum există şi fapta ilicită a Municipiului Bucureşti, vinovăţia acestuia şi legătura de cauzalitate, întrucât pârâtul, deşi a fost obligat prin sentinţă irevocabilă să restituie bunul reclamantului, are în fapt folosinţa bunului acestuia fără a plăti reclamantului nici o sumă ca echivalent al folosirii terenului cu destinaţia de spaţiu verde şi fără a accepta propunerea reclamantului în sensul unui schimb de terenuri.
Astfel fiind, instanţa va obliga pârâtul să plătească reclamantului suma de 37671 euro în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti, strada X nr. 1 B ( fosta strada Apei nr. 5), sector 2, pentru perioada cuprinsă între 19.10.2007 (data punerii în formale în posesie) şi 08.07.2010, conform raportului de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic construcţii evaluator X. Instanţa reţine astfel că pârâtul nu a formulat obiecţiuni la valoarea stabilită prin raportul de expertiză şi că în mod just la calculul efectuat expertul s-a raportat la chiria percepută la rândul său de pârât pentru terenurile proprietatea sa conform HCGMB 32/2007 şi 75/2010.
Având în vedere principiul disponibilităţii, va lua act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.
