„bun” prev. de art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în contextul în care dreptul a fost clar prevăzut în legislaţie, iar Curtea Constituţională s-a pronunţat de nenumărate rânduri cu privire la faptul că o lege nouă în materie de pentru a nu retroactiva trebuie să se aplice doar celor ce vor ieşi la sub imperiul acestei legi şi nu şi a celor deja cu drepturile stabilite.
Deciziile civile nr. 563/17.03.2011 , 562/17.03.2011 şi 564/17.03.2011 ale Curţii de Apel Galaţi
Tribunalul Vrancea prin sentinţa civilă nr.887/14.12.2010 a admis contestaţia, a anulat decizia nr.100339/19.08.2010 şi a obligat intimata să acorde contestatoarei pensia stabilită prin decizia nr.100339/10.02.2010.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs CJP considerând-o ca fiind netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:
Pensia reclamantei s-a recalculat în conf. cu disp.art.2 al.4 din Legea 119/2010 coroborate cu cele ale art.12 din HG 737/21.07.2010, prin emiterea Deciziei nr.100339/19.08.2010 şi astfel pensia de serviciu a devenit pensie pentru limită de vârstă în interesul Legii nr.19/2000.
Că instanţa de fond a dispus prin încălcarea dispoziţiilor Legii nr.119/2010, dispoziţii ce au fost constatate ca fiind constituţionale prin Decizia nr.871/25.06.2010 a , decizie obligatorie pentru instanţe.
Că prin decizie Curtea Constituţională statuează că Legea 119/2010 nu încalcă dispoz.art.14 al.2 din Constituţie, prevederile legii afectează pensiile speciale doar pe viitor, şi numai în ceea ce priveşte cuantumul acestora.
Că suprimarea pensiei pentru viitor nu are semnificaţia unei exproprieri reţinând că prevederile art.1-5 şi art.12 din Legea nr.119/2010 nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi internaţionale la dreptul de proprietate.
Că prin recalcularea pensiilor de serviciu în baza Legii nr.119/2010, nu s-au încălcat dispoziţiile constituţionale care consacră dreptul la pensie.
Intimata G.A., solicită respingerea recursului considerând că măsura luată contravine dispoz.art.68 din Legea 567/2004 şi art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care se aplică prioritar faţă de dreptul intern.
Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate prin prisma motivelor de recurs invocate şi ale disp.art.3041 C.pr.civ. constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Contestatoarea a fost pensionată în iunie 2005 sub imperiul aplicării Legii 567/2004 prin care s-a legiferat dreptul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor la pensie de serviciu.
Prin decizia nr.100339/14.06.2005 (fila 52 dosar fond) actualizată la 1.02.2010 (fila 4 dosar fond) contestatoarei i se stabilesc următoarele drepturi:
-o pensie de serviciu de 3875 lei şi o pensie de asigurări sociale de stat
de 530 lei.
Ulterior, prin decizia nr.100339/19.08.2010 (fila 51 dosar fond), din oficiu, intimata recurentă C.J.P., ca efect al aplicării Legii nr.119/2010, recalculează pensia stabilită iniţial şi schimbă tipul pensiei în pensie pentru limită de vârstă.
Prin decizia ce face obiectul contestaţiei contestatoarei i s-a redus pensia de 3875 lei la 1607 lei şi totodată dreptul la pensie de serviciu a fost eliminat în totalitate.
Contestatoarea prin cererea sa a solicitat să se constate că decizia este nelegală întrucât contravine prevederilor art.15 din României, cât şi prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O.
Instanţa de fond, a analizat, în mod corect cauza prin prisma respectării sau nu a reglementărilor internaţionale care potrivit art.20 al.2 din Constituţia României au prioritate în situaţia existenţei unor neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne.
Recurenta prin motivele de recurs invocă obligativitatea respectării Deciziei nr.871/25.06.2010 prin care Curtea Constituţională a statuat că prevederile Legii nr.119/2010 sunt constituţionale şi nu încalcă prevederile şi reglementările internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Astfel, un prim aspect ce trebuie analizat constă în lămurirea faptului dacă instanţa de judecată se mai poate pronunţa asupra controlului de convenţionalitate solicitat de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
Având în vedere că prevederile Convenţiei fac parte integrantă din ordinea juridică internă a Statelor semnatare, judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor( cauza Vermeire vs.Belgia 1991).
Instanţele judecătoreşti sunt obligate, în temeiul art.20 din Constituţia României şi a obligaţiilor pe care România şi le-a sumat în urma ratificării pactelor, convenţiilor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne care contravin reglementărilor internaţionale şi interpretările date acestora de organele abilitate.
Interpretarea instanţei, în sensul că poate proceda la o proprie analiză a concordanţei normelor dreptului intern cu cele convenţionale, fără a fi ţinute de interpretarea dată acestora de Curtea Constituţională prin deciziile de respingere a excepţiilor, este susţinută şi de împrejurarea că au existat situaţii în care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a unui text legal, reţinând că acesta nu contravine Convenţiei şi ulterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea prevederilor convenţionale prin aplicarea Legii interne (cauza Dumitrescu Popescu contra României).
Chiar Curtea Constituţională prin Decizia nr.1344/9.12.2008 a reţinut faptul că ea nu are atribuţia de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislaţia supranaţională, aceasta revenind instanţelor judecătoreşti, arătând că:
”de altfel, instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu aceasta”.
În concluzie, apreciază că este obligaţia instanţei să realizeze un control de convenţionalitate, la cererea părţii, prin prisma şi altor hotărâri din jurisprudenţa CEDO.
Analiza instanţei a noţiunii de bun prin prisma art. 1 din Protocolul nr.1 şi a jurisprudenţei CEDO are ca punct de plecare principiul potrivit cu care art.1 din Protocolul nr.1 garantează dreptul de proprietate ce se regăseşte, practic, în multe dintre hotărârile Curţii consacrate aplicării dispoziţiilor acestui text. Cercetarea acestei jurisprudenţe, pune în evidenţă faptul că problema definirii obiectului reglementărilor cuprinse în art.1 este mult mai complexă.
Organele Convenţiei au extins protecţia instituită de art.1 şi la alte drepturi reale, la drepturi de creanţă, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale.
În materie de prestări sociale, Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuţii la sistemul de securitate socială, poate, în anumite condiţii, să ducă la naşterea unui drept protejat de art.1, adică dreptul de a beneficia la un moment de avantajele conferite de acest sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască şi deci să fie recunoscut, trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiţii prevăzute de legislaţia naţională în materie.
Contestatoarei prin Legea 567/2004 i s-a recunoscut îndeplinirea condiţiilor pentru a primi dreptul la pensie, drept ce are două componente, două surse de finanţare, una contributivă şi una necontributivă pentru care statul s-a obligat să o suporte de la bugetul de stat.
Ca efect al aplicării Legii 119/2010 contestatoarei i s-a redus substanţial cuantumul pensiei, prin eliminarea dreptului la pensia specială ce urma să fie suportată de la bugetul statului.
Ingerinţa statului s-a produs prin intrarea în vigoare a Legii nr. 119/2010, prin care au fost abrogate dispoziţiile Legii nr. 567/2004 ce consacrau pensii speciale. Ingerinţa statului a survenit după ce reclamantul avea deja stabilită pensia specială, avea emisă decizie de pensie şi încasa cu regularitate, lună de lună, pensie specială.
Pensia reclamantului a fost stabilită pe baza legislaţiei existente la momentul ieşirii la pensie, ocazie cu care i s-a stabilit un mod de calcul, un algoritm, nişte drepturi la care are dreptul pe toată viaţa, de la momentul ieşirii la pensie, pentru viitor.
Orice lege ulterioară care vine şi repune în discuţie modul de calcul al pensiei reclamantului reprezintă o ingerinţă în dreptul stabilit în favoarea reclamantului şi intră pe terenul protejat de art.1 din Protocolul 1 la Convenţie. Reclamanta, la momentul producerii ingerinţei, avea stabilite drepturile sale prin decizia emisă de Casa Judeţeană de Pensii la momentul ieşirii la pensie, dreptul său fiind recunoscut de Statul Român.
Contrar celor reţinute de Curtea Constituţională, Curtea Europeană a statuat că pensia specială, ce nu s-ar fi format prin contribuţiile persoanelor trebuie văzută ca un interes patrimonial ce se încadrează în limitele Art.1 din protocolul adiţional nr.1.
Prin Hotărârea pronunţată în cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea Europenă a Drepturilor Omului a preluat argumentele pronunţate anterior de către Marea Cameră prin Decizia de admisibilitate (a se vedea par. 53 din Hotărâre ce face referire la par. $$ 54-55 din Decizia de admisibilitate, ECHR 2005-X) prin care s-au statuat următoarele:
Par. 54: “Trebuie totuşi să fie subliniat că principiile, cel mai recent sumarizate în cauza Kopecky împotriva Solvaciei (GC), ECHR 2004-IX, ce se aplică în general în cazurile ce se află sub incidenţa Articolului 1 din Protocolul nr. 1, sunt în mod egal relevante când vine vorba de sistemul de prestaţii sociale. În mod particular, Articolul 1 Protocol 1 nu crează un drept de a dobândi proprietate. Nu se plasează nicio restricţie asupra libertăţii Statelor Contractante de a decide dacă sau nu să aibă orice formă de sistem de pensii, or să aleagă tipul ori cuantumul prestaţiilor sociale care să fie asigurate de asemenea sisteme. Dacă, totuşi, un Stat Contractant a introdus legislaţie ce asigură plata unor asemenea drepturi de prestaţii sociale – chiar condiţionat ori nu de plata anterioară a contribuţiilor – acea legislaţie trebuie să fie văzută ca generând un interes patrimonial ce se încadrează în limitele Articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru persoanele ce satisfac cerinţele.”
– Or, Curtea Constituţională a arătat că restrângerile aduse dreptului se datorează faptului că acest drept nu ar fi fost prevăzut prin Constituţie. Chiar şi în cazul în care am aprecia că dreptul la pensia specială nu s-ar încadra în dreptul la pensie prevăzut în Constituţia României, acest drept este suficient că a fost prevăzut în legislaţie, aşa cum arată Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi nu neapărat prin Constituţie.
– Instanţa de judecată învestită cu soluţionarea prezentei cauze reţine că, prin Legea nr. 119/2010, dreptul la pensie specială a devenit drept la pensie (ordinară, obişnuită), în înţelesul Legii nr. 19/2000, aceasta însemnând, în concret, dispariţia definitivă a dreptului la pensie specială . Legea nr. 119/2010, prin recalcularea pensiilor speciale, acordă pensii contributive, dispărând astfel acest supliment, acordat “nu ca privilegiu, ci ca justificare obiectivă şi raţională“, pentru regimul special suferit de diverse categorii socio-profesionale.
– Dreptul la pensie specială intră în categoria de bun, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Art. 1 din primul Protocol adiţional al Convenţiei, aşa cum acceptă şi Curtea Constituţională în decizia amintită, nr. 871/2010.
Faţă de considerentele expuse mai sus reţine că instanţa de fond aplicând cu prioritate prevederile Convenţiei şi analizând legalitatea deciziei de recalculare a pensiei prin prisma jurisprudenţei CEDO a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică situaţiune în care va respinge ca nefondat recursul.
