Prin Sentinţa civilă nr. 1357 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Mureş, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E.U.L.B. Sibiu şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu această pârâtă.
Totodată s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului C.D. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei U.L.B. Sibiu şi s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâţii U.L.B. Sibiu, F.A.M. şi C.M., obligând pârâta F.A.M. să înceteze orice tipărire, difuzare şi comercializare a lucrării „Proiectarea, construirea şi exploatarea conductelor magistrale de transport naturale”, autori S.N. şi C.D., E.U.L.B. Sibiu.
S-a dispus obligarea pârâtei Fundaţia A.M. la plata către reclamantul C.D. a sumei de 917, 6 lei reprezentând prejudiciul material produs prin neachitarea drepturilor de coautor.
S-a dispus obligarea în solidar a pârâţilor U.L.B. Sibiu, F..M. Sibiu şi C.M. la plata către reclamant a sumei de 75.000 lei cu titlul de prejudiciu moral produs prin editarea lucrării, fără acordul autorilor şi obligarea în solidar a acestora la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9982 lei, fiind respinse celelalte petite formulate de reclamant.
Instanţa a avut în vedere actele dosarului şi dispoziţiile legale aplicabile în materie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen legal pârâţii F.U.A.M. din Sibiu şi U.L.B. Sibiu.
Pârâta F.U.A.M. din Sibiu a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii în întregime, ca nefondată a acţiunii civile formulată de reclamantul C.D., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că instanţa de fond a respins greşit excepţiile ridicate pentru următoarele motive:
a) lipsa calitaţii procesuale active a reclamantului C.D.
Într-adevăr, din menţiunea expresă inserată pe contrapagina de titlu a lucrării: “Proiectarea, construirea şi exploatarea conductelor magistrale de transport gaze naturale”, aparţinând autorilor S.N. şi C.D., rezultă, neechivoc, că toate drepturile aparţin E.U.L.B.din Sibiu.
Acest fapt rezultă şi din declaraţia autorului S.N. (fila 286 verso, din dosarul instanţei de fond), potrivit căruia el a fost cel care a predat manuscrisul lucrării – pe suport magnetic (dischetă) – la U. „L.B.” din Sibiu, care i-a şi solicitat elaborarea lucrării.
Din aceasta, rezultă, implicit, că autorul S.N. este cel care a cesionat E.U. „L.B.” din Sibiu „toate drepturile” asupra lucrării respective. Declaraţia acestui autor, făcută explicit, este mijlocul de probă esenţial, care, în absenţa unui contract scris de cesiune, face, pe deplin, dovada certă a existenţei acestuia. În acest sens, s-a exprimat şi literatura de specialitate: „Terţii interesaţi [în speţă, Fundaţia Universitară „A.M.” din Sibiu, n.n.] pot dovedi existenţa şi conţinutul contractului [de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, n.n] prin orice mijloc de probă, deoarece contractul este faţă de ei un fapt juridic” (Viorel Roş, Dragoş Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de şi drepturile conexe. Tratat, Bucureşti, Editura „AII Beck”, 2005, p. 367).
În consecinţă, numai E.U. „L.B.” din Sibiu ar fi putut, legalmente, ca – în baza acestei cesionări a tuturor drepturilor patrimoniale de autor, făcute în favoarea ei – să formuleze, în Justiţie, orice eventuală pretenţie relativă la aceste drepturi, ce i-au fost rezervate, în exclusivitate, prin dreptul de copyright, menţionat textual pe contrapagina de titlu a lucrării respective, iar nu şi vreunul dintre cei doi coautori ai acesteia.
Această interpretare este împărtăşită şi de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), care, prin Adresa nr. 8149 din 26 ianuarie 2005, a comunicat, între altele, reclamantului C.D. (pagina 2, primul paragraf), referindu-se la contractul de cesiune, că: „In cazul cesiunii exclusive [cum este şi cea din speţă], însuşi titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în alte modalităţi, pe termenul şi pentru teritoriul convenite cu cesionarul şi nici nu se mai poate transmite dreptul respectiv unei alte persoane”.
b). LIPSA CALITĂŢII NOASTRE PROCESUALE PASIVE.
F.U. “A.M.” din Sibiu nu a avut niciodată calitatea de editor al lucrării respective, ci doar a asigurat multiplicarea ei, la solicitarea U.„L.B.” din Sibiu, pentru studenţii săi de la forma de învăţământ la distanţă, conform obligaţiilor sale legale faţă de aceştia.
Calitatea de editor a aparţinut, în speţă, exclusiv E.U. “Lucian Blaga” din Sibiu, fiind inserată, cum s-a arătat mai sus, chiar pe contrapagina de titlu a lucrării.
În legătură cu acest fapt, chiar U. „L.B.” din Sibiu a recunoscut (pagina 2, paragraful penultim din întâmpinarea sa, depusă în dosarul de fond iniţial, sub nr. 656 din 29 martie 2005) că: „Pe coperta lucrării este trecută E.U. „L.B.” din Sibiu, în calitate de editură ce a acordat ISBN-ul, respectându-se, astfel, obligaţia cerută de lege: editura ce acordă numărul de identificare – ISBN – este obligată să apară pe copertă, indiferent dacă aceasta a făcut sau nu tipărirea”.
Acelaşi fapt rezultă şi din menţionarea, în acelaşi loc (pe contrapagina de titlu), a adresei E.U. din Sibiu (B-dul Victoriei), făcută tocmai în scopul ca orice eventuală problemă, relativă la drepturile de autor vizând această lucrare, să fie semnalată numai acelei edituri, aspect cu privire la care coautorul S.N. (care a predat lucrarea la U. „L.B.” din Sibiu) nu s-a opus şi nu a formulat obiecţiuni sau comentarii nici înainte şi nici după editare.
Tot astfel, nici după obţinerea numărului de identificare a lucrării (ISBN) – acordat exclusiv de către U. „L.B.” din Sibiu, în calitate de unic editor – precum şi după editarea celor 9 exemplare obligatorii, coautorul S.N. nu a formulat nici o obiecţiune cu privire la rezervarea tuturor drepturilor de autor de către E.U. „L.B.” din Sibiu, deşi, dacă ar fi dorit, ar fi avut posibilitatea legală să solicite menţinerea acestor drepturi exclusiv în favoarea autorilor şi multiplicarea lucrării cu această menţiune.
De asemenea, faptul că lucrarea respectivă a fost editată sub egida exclusivă a E.U. „L.B.” din Sibiu rezultă şi din menţiunea făcută tot pe contrapagina de titlu, la rubrica: „Referent ştiinţific”, unde s-a trecut numele d-lui prof. univ. dr. ing. L.B. din cadrul U. „L.B.” din Sibiu.
Deci, în calitate de editor, U. „L.B.” din Sibiu a asigurat şi supervizarea ştiinţifică a conţinutului acelei lucrări, iar nu F.U. „A.M.” din Sibiu.
F.U. „A.M.” nu a efectuat decât multiplicarea acelei lucrări, la solicitarea U. „L.B.” din Sibiu, pentru studenţii acesteia din urmă, înscrişi la forma de învăţământ la distanţă, conform obligaţiei legale ce îi revenea universităţii în baza H.G. nr. 1011/2001, iar nu şi editarea ei, fapt ce nu poate antrena, deci, răspunderea juridică – pecuniară sau morală – a fundaţiei relativă la drepturile de autor, care, potrivit legii, revine exclusiv editorului.
Într-adevăr, în astfel de cazuri, raportul juridic obligaţional, privind, în special, drepturile patrimoniale ce se cuvin autorilor, se stabileşte exclusiv între autor şi editorul sub egida căruia a apărut lucrarea, iar nu între autor şi persoana care a multiplicat-o.
Într-adevăr, legea marchează explicit diferenţa esenţială între: „editare” şi „multiplicare”.
Astfel, „editarea” presupune efectuarea unor activităţi specifice, cum ar fi: stabilirea conţinutului şi titlului lucrării; elaborarea formei grafice a coperţii; prezentarea referatelor ştiinţifice aferente, de apreciere a lucrării, cu propunerea de editare, din partea a cel puţin două cadre didactice cu reputaţie în materie sau a două personalităţi de excelenţă în domeniu, recunoscute pe plan naţional şi internaţional etc.
În schimb, „multiplicarea” xerox a lucrării (în speţă, de către F.U. „A.M.”) – în forma, structura şi conţinutul convenite de autor cu editorul (în speţă, de S.N. cu U. „L.B.” din Sibiu) – reprezintă o operaţiune strict tehnică, de fotocopiere a materialului predat de autorul lucrării (în speţă, de S.N.), fără dreptul multiplicatorului de a interveni sau a opera vreo modificare asupra materialului respectiv.
În cauză, materialul elaborat, în coautorat, de cei doi a fost doar multiplicat, în sistem xerox, de către F.U. „A.M.” din Sibiu, la cererea expresă a U. „L.B.” din Sibiu.
Multiplicarea lucrării respective a fost solicitată de universitate, deoarece, pe de-o parte, fundaţia fiind una nonprofit, nu practica nici un adaos comercial la costul de producţie, ci percepea doar contravaloarea materialelor şi manoperei aferente multiplicării, având, deci, cel mai redus cost posibil, iar pe de altă parte, universitatea era obligată, prin lege, să pună la dispoziţia studenţilor săi, care urmau forma de învăţământ la distanţă, materialul didactic scris, necesar pregătirii lor.
În plus, multiplicarea a fost efectuată de către F. „A.M.” din Sibiu în baza Protocolului de Colaborare nr. 973 din 20 aprilie 1999, încheiat de ea cu U. „L.B.” din Sibiu, pentru studenţii de la forma de învăţământ la distanţă ai acestei din urmă universităţi, cărora, fiind înscrişi la o formă de învăţământ fără frecvenţă, organizatorul de studii (în speţă, universitatea) era obligat, potrivit legii, să le pună la dispoziţie materialele de studiu necesare pentru pregătirea examenelor.
Totodată, această obligaţie revenea U. „L.B.” din Sibiu, conform Hotărârii Guvernului României nr. 1011/2001, privind organizarea şi funcţionarea învăţământului la distanţă şi a învăţământului cu frecvenţă redusă în instituţiile de învăţământ superior (publicată în: “Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 678 din 26 octombrie 2001, pp. 1-3), care, în art. 12 alin. (1), prevedea expres că: “Instituţiile de învăţământ superior organizatoare de programe în sistem de învăţământ la distanţă sau de învăţământ cu frecvenţă redusă utilizează tehnologii specifice pentru pregătirea studenţilor, în care sunt incluse: SUPORTURI DE CURS SCRIS, casete audio, casete video, dischete, CD, culegeri tematice şi materiale/tehnologii, care să permită autoinstruirea şi autoevaluarea”.
În acelaşi scop, şi art. 13 stabilea că: “Baza materială a departamentelor de învăţământ la distanţă sau de învăţământ cu frecvenţă redusă este asigurată de către instituţiile de învăţământ superior organizatoare şi cuprinde: spaţii de învăţământ destinate cursurilor de sinteză şi examenelor, spaţii pentru sistemul de tutoriat, spaţii administrative, laboratoare, spaţii pentru comunicare multimedia, reţele de calculatoare cu acces la Internet, RESURSE TEHNICE PENTRU MULTIPLICAREA MATERIALELOR DIDACTICE PE SUPORT DE HÂRTIE SAU PE SUPORT ELECTRONIC”.
Aceasta şi în conformitate cu prevederile art. 9 din H.G. nr. 1011/2001, potrivit cărora: „Studenţii înscrişi la forma de învăţământ la distanţă sau de învăţământ cu frecvenţă redusă încheie un contract de şcolarizare cu instituţiile de învăţământ superior organizatoare, în care se specifică drepturile, obligaţiile şi răspunderile părţilor”, ale art. 14 din acelaşi act normativ, care stabileşte că: „Diplomele şi certificatele de studii sunt eliberate absolvenţilor care au parcurs programe în sistem de învăţământ la distanţă sau de învăţământ cu frecvenţă redusă de către instituţiile de învăţământ superior acreditate, în conformitate cu Regulamentul actelor de studii”, precum şi ale art. 3 din aceeaşi hotărâre, potrivit căreia: “Sunt abilitate să organizeze învăţământ la distanţă şi învăţământ cu frecvenţă redusă instituţiile de învăţământ superior acreditate”.
Cadrul normativ evocat mai sus a fost recunoscut integral şi de către U. “L.B.” din Sibiu, care, referindu-se în întâmpinarea sa (pagina 3, pct. 3, paragraful 2) la chestiunea ridicată eronat de către reclamantul C.D., şi anume că F.U. “A.M.” din Sibiu ar fi folosit lucrarea în litigiu pentru “acreditarea” Centrului de învăţământ la Distanţă, a arătat, textual că: “F.U. “A.M.” nu putea întocmi dosar de autorizare/acreditare, fiind o fundaţie nonprofit, neacreditată să desfăşoare activitate de învăţământ superior, forma ID. U. “L.B.” din Sibiu, instituţie de învăţământ superior de stat, este singura abilitată să desfăşoare învăţământ la distanţă, în conformitate cu H.G. nr. 1011/2001. Ca urmare, universitatea a întocmit, în anul 2002, dosarul pentru autorizarea specializării E.V.G.N., forma învăţământ la distanţă. La filele 282 – 286 din dosarul de autoevaluare sunt enumerate materialele didactice pentru disciplina E.V.G.N., editate de personalul didactic al specializării. Se poate observa că nu apare lucrarea “Proiectarea, construirea şi exploatarea conductelor magistrale de transport gaze naturale”, autori S.N., C.D. Instituţia nu a folosit lucrarea amintită pentru obţinerea autorizării specializării, forma ID, ca urmare, nu poate fi vorba de îmbogăţire fără just temei a instituţiei, pe seama autorilor”.
Deci, Centrul pentru învăţământ la Distanţă – “C.M.” – autorizat de către U. “L.B.” din Sibiu, pentru specializarea E.V.G.N. – care a vândut (prin intermediul cadrului său didactic, intimatul pârât C.M., şi a secretarei sale, martora T.M.) lucrarea respectivă – aparţine U. “L.B.” din Sibiu, iar nu F.U. “A.M.” din Sibiu, cum greşit a reţinut prima instanţă. Acest fapt, rezultă, cu claritatei din declaraţia martorilor: M.R. (fila 284 din dosarul Tribunalului Sibiu, nr. 1198/2005) şi B.I. (fila 285 din acelaşi dosar), care au declarat că au cumpărat cursul (lucrarea) respectiv(ă) de la secretariatul Centrului pentru învăţământ la Distanţă din M. al Universităţii “L.B.” din Sibiu, precum şi a martorei T.M. (filele: 290-292 din acelaşi dosar), aceasta din urmă fiind chiar secretara Centrului ID din M., care a vândut lucrarea în litigiu, în numele, pe seama şi în contul U.”L.B.” din Sibiu, pentru studenţii şi masteranzii acesteia.
F.U. “A.M.” din Sibiu nu a avut niciodată, în Municipiul M., nici sediu şi nici vreun “secretariat” sau punct de vânzare a cursurilor tipărite sub egida U. “L.B.” din S.
În concluzie, Fundaţia Universitară „A.M.” din Sibiu nu a vândut niciodată, nimănui, nici un exemplar din lucrarea respectivă, a cărei multiplicare, într-un număr de exemplare egal cu numărul studenţilor săi la ID, ne-a fost comandată de către U. „L.B.” din Sibiu.
Se mai arată că F.U. „A.M.” din Sibiu nici nu a încasat vreodată bani rezultaţi din vânzarea acelei lucrări. Dimpotrivă, fundaţiei i s-a plătit de către universitate doar contravaloarea materialelor şi manoperei aferente multiplicării, aspect ce a fost confirmat şi de expertiza judiciară contabilă, care, verificând chitanţele aflate în casieria fundaţiei, a constatat că în ele se regăsesc doar costurile de multiplicare, iar nu şi preţurile de vânzare cu amănuntul.
De altfel, în scrisoarea din 27 aprilie 2004, adresată U. “L.B.” din Sibiu şi respectiv, F.U. „A.M.” din Sibiu, de către autorii acelei lucrări, aceştia menţionează, fără dubiu, că: “multiplicarea” ei a fost “realizată de către C.C. E.V.G.N. M., începând cu anul 2000, în lipsa oricărui accept din partea autorilor”, iar “utilizarea celor patru lucrări, în scop didactic” [între care, şi cea în litigiu, n.n.] s-a făcut, de asemenea, „în cadrul C. E.V.G.N.” [M., n.n], „colegiu” care, fiind o structură componentă doar a U. „L.B.” din Sibiu, nu are nici o legătură cu F.U. „A.M.” din Sibiu, care nu are (şi nici nu poate avea, prin lege) în componenţa sa „colegii” sau „centre pentru învăţământ la distanţă” proprii şi nici activitate didactică proprie.
Mai mult decât atât, din probele administrate în cauză, rezultă, indubitabil, că intimatul pârât C.M., cadru didactic universitar, încadrat cu Contract individual de muncă la U. „L.B.” din Sibiu, pentru Centrul său de învăţământ la Distanţă din Mediaş, s-a oferit să transporte el însuşi, cu autoturismul proprietate personală, lucrarea în litigiu („caiet de laborator”, iar nu „curs”, cum eronat s-a reţinut de către prima instanţă).
Acelaşi intimat pârât s-a oferit să şi distribuie personal lucrarea respectivă studenţilor săi, angajându-se ca, imediat după aceasta, să remită centrului de multiplicare al fundaţiei noastre contravaloarea costului de producţie (manoperă şi materiale), fără adaos comercial, care, oricum, nu ar fi putut fi pretins şi încasat de noi, întrucât, cum am arătat mai sus, potrivit legii şi statutului de organizare şi funcţionare, am fost şi suntem o fundaţie nonprofit.
Finalmente, cum a constatat şi expertiza contabilă, fundaţiei i s-a achitat exclusiv contravaloarea de multiplicare a lucrării respective, la cost de producţie, iar nu şi preţul de vânzare cu amănuntul aferent acesteia.
Oricum, fundaţia nu a avut nici obligaţia legală şi nici posibilitatea reală de a urmări şi verifica: în ce condiţii, când, unde, de către cine şi la ce preţ a fost vândută lucrarea în litigiu, şi nici cine şi în numele cui a încasat preţul de vânzare, şi nici ce s-a întâmplat cu sumele de bani rezultate din comercializare.
Pe fond, apelanta arată că hotărârea apelată este contrară legii, deoarece: singura persoană răspunzătoare pentru pretenţiile reprezentând drepturile de autor cuvenite reclamantului C.D., împotriva căreia acesta s-ar fi putut, eventual, îndrepta era şi este S.N., în calitate de coautor al lucrării în litigiu, care a cesionat „toate drepturile” asupra acesteia E.U. „L.B.” din Sibiu, în măsura în care acesta din urmă a procedat astfel fără ştirea sau acordul reclamantului.
Această opinie este susţinută, chiar dacă indirect, şi de către U. „L.B.” din Sibiu, care, în obiecţiunile sale scrise (nr. 2477 din 12 octombrie 2007), la raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea: „proprietate intelectuală”, întocmit de prof. univ. dr. D.I., arată explicit că: „Standardele privind desfăşurarea învăţământului la distanţă prevăd expres obligaţia cadrului didactic ce predă la această formă de învăţământ [în speţă, prof. S.N., n.n] de a edita, la începutul anului universitar, suportul de curs, realizat într-un mod diferit de cursul de la zi, adaptat specificului învăţământului la distanţă. Profesorul S., în baza raportului de muncă pe care l-a avut cu U. “L.B.” din Sibiu [iar nu cu Fundaţia A.M., cum eronat a menţionat aceasta din urmă], a predat tipografiei” doar suportul electronic (CD) al respectivului „caiet de laborator”, şi doar pentru a fi multiplicat.
„Profesorul titular [în speţă, S.N.] poartă întreaga responsabilitate asupra materialului dat spre a fi pus la dispoziţia studenţilor”.
Acest aspect, a fost reţinut şi în concluziile la raportul de expertiză judiciară contabilă, întocmit de expertul oficial ec. C.A. şi contrasemnat de expertul consultant ec. T.C. (pagina 12, răspunsul la obiectivul 5, paragraful penultim), în care s-a însuşit poziţia U. „L.B.” din Sibiu, potrivit căreia: „Cadrele didactice ce predau la forma de învăţământ deschis la distanţă sunt obligate să editeze suportul de curs, în conformitate cu Standardele de Aplicare a H.G. nr. 1011/2001, privind organizarea şi funcţionarea învăţământului la distantă şi a învăţământului cu frecventă redusă în instituţiile de învăţământ superior”.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă din aceeaşi expertiză contabilă (pagina 12, răspunsul la obiectivul 5, paragraful final, şi anexa 14 la raport), între autorii lucrării în litigiu şi U. „L.B.” din Sibiu s-a încheiat, la data de 24 martie 2003, o „Convenţie privind retribuţia suplimentară pentru predarea suportului de curs” al autorilor, în baza căreia, celor doi li s-a plătit suma de 9.000.000 lei vechi (ROL), sumă ridicată de către profesorul S.N., care a recunoscut acest lucru.
Pârâta U. „L.B.” din Sibiu a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei civile atacate şi respingerea acţiunii formulate de reclamant,pentru următoarele motive:
1. U. «L.B.» Sibiu a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia, nefiind în situaţia încălcării dreptului nepatrimonial de autor, excepţie respinsă, în mod nelegal, de instanţa de fond.
Instanţa a reţinut în mod corect că « din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu reiese că între reclamant şi această pârâtă (U.L.B.S.) ar fi fost încheiat un contract de editură, de asemenea reclamantul a recunoscut la interogatoriu că nu a comandat tipărirea cursului şi că nu a predat cursul în acest sens către U.(E.)L.B., manuscrisul fiind în continuare în posesia reclamantului».
Cu toate acestea, instanţa a reţinut eronat că, prin inserarea menţiunii (pe coperta lucrării) referitoare la faptul că „Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii”, pârâta Universitatea „L.B.” Sibiu şi-a asumat răspunderea pentru editarea lucrării, această menţiune nefiind impusă de acordarea ISBN-ului prin intermediul Editurii Universităţii.
Instanţa se contrazice în afirmaţii. Recunoaşte că lucrarea nu a fost editată, tipărită la Editura U.L.B.S. În acest caz, cum putea să insereze Editura U.L.B.S., pe coperta lucrării, menţiunea «Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii».
Se poate observa că menţiunea «Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii», precum şi adresa editurii sunt trecute în partea de sus a paginii (copertă), urmând:
-o descriere a lucrării;
-menţiunile referitoare la referentul ştiinţific, prof. univ. dr. ing. L.B.;
-caseta cu descrierea C.I.P. acordată de B.N. prin intermediul E.U. « L.B. » Sibiu ;
-tehnoredactarea computerizată: C.D.;
-coperta: C.D.
Este clar că aceste menţiuni aparţin celui care a elaborat coperta şi tehnoredactat, fiind şi coautor al lucrării, respectiv reclamantul C.D. Menţiunea «Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii» a fost trecută abuziv în condiţiile în care singurul rol al U.L.B.S. a fost acela de a obţine ISBN-ul pentru lucrare din partea B.N.; tipărirea şi editarea lucrării s-au efectuat la tipografia F. „A.M.” Sibiu. În nici o altă lucrare tipărită la F. „A.M.” şi pentru care s-a acordat ISBN-ul prin intermediul Editurii U.L.B.S. nu apare nici o astfel de menţiune referitoare la drepturile editurii.
U. „L.B.” Sibiu nu şi-a asumat răspunderea pentru editarea lucrării, ea necunoscând, până la data intentării procesului, de menţiunea făcută pe coperta lucrării de către reclamant. Instanţa trebuia să coroboreze toate probele administrate şi, pe baza rolului activ, să stabilească soluţia corectă. I-a fost mult mai uşor să arate că U. „L.B.” Sibiu se face răspunzătoare de editarea lucrării decât să verifice realitatea.
De confuzia creată prin faptul că pe coperta lucrării apare exclusiv E.U. „L.B.” se face vinovată şi tipografia F.U.A.M.S. care, tipărind lucrarea, nu a menţionat cine a efectuat tipărirea, aşa cum se procedează în mod normal. Având în vedere că s-a demonstrat, prin mijloacele de probă utilizate, că tipografia F.U. „A.M.” Sibiu a efectuat tipărirea, instanţa nu putea reţine vinovăţia U. „L.B.” Sibiu, respectiv a Editurii acesteia, pentru editarea cursului.
Lucrarea a fost tipărită la tipografia F.U.A.M.S., difuzată de persoane angajate ale F.U .„A.M.” Sibiu cu contract individual de muncă şi atribuţii specifice, iar sumele obţinute din vânzarea exemplarelor au fost încasate tot de F.A.M. Sibiu, conform evidenţei contabile a acesteia.
U. „L.B.” Sibiu nu i-a adus reclamantului nici o atingere dreptului nepatrimonial de autor, netipărind, nedifuzând sau valorificând în perioada 2001-2005 cartea „Proiectarea, construirea şi exploatarea conductelor de transport gaze naturale” şi nici nu se face răspunzătoare pentru menţiunea trecută în numele şi pe seama ei pe copertă.
Dacă ar fi fost aşa, adică toate drepturile privind editarea lucrării să aparţină editurii U. „L.B.” Sibiu, numai U. „L.B.” Sibiu, prin Editura proprie, ar fi putut să editeze lucrarea sau să-şi dea acordul expres, printr-un contract de cesiune, asupra editării de către un terţ. Din probele administrate rezultă fără nici un dubiu că Editura U.L.B.S. nu a tipărit/editat lucrarea. De asemenea, nu a încheiat niciodată cu Fundaţia „A.M.” contract de cesionare a drepturilor de editare. Alegerea pentru tipărirea/editarea cursului la tipografia F.A.M. Sibiu aparţine în exclusivitate autorului S.N. (aşa cum rezultă din probele administrate) ce poartă răspunderea în acest sens. U. „L.B.” Sibiu nu poate să răspundă pentru fapte ce nu-i aparţin.
2. Instanţa de fond, în mod eronat, nu a reţinut aspectele referitoare la obligaţiile pe care le au cadrele didactice ce predau la forma de învăţământ la distanţă. Se reţine în sentinţă că reclamantul C.D. nu a avut niciodată calitatea de cadru didactic în cadrul F.A.M. Sibiu sau U. „L.B.” Sibiu şi, chiar dacă ar fi avut această calitate, potrivit art. 44 alin. 1 din Legea 8/1996, în lipsa unei clauze contractuale contrare, pentru operele create în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu precizate în contractul individual de muncă, drepturile patrimoniale aparţin autorului operei create.
Este adevărat că reclamantul nu a fost angajat, cu contract individual de muncă, nici al Universităţii „L.B.” Sibiu, nici al F.„A.M.”. Referitor la aspectul reţinut de instanţă că «chiar dacă coautorul S.N. şi-ar fi dat acordul în vederea editării şi difuzării lucrării nu se putea proceda la tipărirea lucrării în lipsa acordului celuilalt coautor», fiind încălcate prevederile art. 12 şi art. 13 (1) lit.a şi b din Legea nr. 8/1996.
Profesorul N.S., coautor al lucrării, a fost angajat al F.„A.M.”, pe lângă funcţia de bază, având contract individual de muncă cu drepturi şi obligaţii specifice pentru activitatea desfăşurată pentru învăţământul la distanţă. Potrivit Standardelor privind desfăşurarea învăţământului la distanţă, în calitate de cadru didactic ce preda la această forma de învăţământ, domnul S.N. era obligat, potrivit atribuţiilor de serviciu, să pună Ia dispoziţia studenţilor, la începutul anului universitar, suportul de curs realizat într-o formă sintetică, adecvat acestei forme de învăţământ.
În baza contactului de muncă încheiat cu F.U.A.M.S., domnul S.N. a predat tipografiei F.U.A.M.S. cursul „Proiectarea, construirea si exploatarea conductelor de transport gaze naturale” pentru a fi tipărit si multiplicat.
Profesorul S.N. este singurul vinovat de încălcarea vreunui drept invocat de reclamant prin darea spre multiplicare tipografiei F.U.A.M.S. a cursului la care era autor şi reclamantul, fără acordul expres al acestuia, şi nu a elaborat o lucrare distinctă, adaptată specificului învăţământului la distanţă, cu prezentarea informaţiilor într-o formă concisă, accesibilă. Fiind o obligaţie de serviciu, rezultată dintr-un contract de muncă, aşa cum este reglementat de art.44(l) din Legea nr.8/1996, între profesorul S. şi tipografia F.U.A.M.S. nu era firesc să se încheie nici un contract de editare pentru realizarea suportului de curs. Astfel, nu suntem în situaţia încălcării prevederilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 8/1996.
3. Obligarea U. „L.B.” Sibiu la plata contravalorii prejudiciului moral este, de asemenea nelegală. Instanţa reţine că pârâţii U. „L.B.” S., F. „A.M.” Sibiu – Centrul pentru învăţământ deschis la distanţă şi C.M., prin editarea lucrării în lipsa acordului reclamantului, au produs un prejudiciu de natură morală acestuia, prejudiciu care se impune a fi reparat. Din probele administrate în cauză rezultă că U. „L.B.” Sibiu nu a editat/ reeditat niciodată cursul, acesta fiind tipărit şi reeditat de către tipografia F.U.A.M.S. în perioada 2001-2005. Menţiunea „toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii” a fost trecută abuziv de către reclamant în lucrare, ea neputând produce efecte juridice în sensul antrenării răspunderii U. „L.B.”, fiind contrazisă de probele administrate în cauză.
4. De asemenea, apelanta arată că a demonstrat faptul că opera reclamantului nu este originală în condiţiile în care aproximativ 95 de pagini din lucrare sunt copiate integral din alte lucrări de specialitate, fără a se folosi ghilimelele sau a se face trimitere la sursa bibliografică.
Arătând că opera reclamantului nu este originală, potrivit literaturii de l specialitate, nu poate fi invocat dreptul de autor pentru protecţia ei.
Nu este relevant aspectul reţinut de instanţă că U. „L.B.” nu a intentat acţiune împotriva reclamantului pentru constatarea plagiatului. Instanţa investită cu soluţionarea dreptului de autor este obligată să verifice din oficiu originalitatea lucrării, condiţie esenţială pentru recunoaşterea dreptului de autor. Cu diligenta minimă se poate observa că lucrarea nu este originală.
Prin întâmpinarea depusă la data de 22.02.2010, reclamantul C.D. a solicitat respingerea apelurilor, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamantul este coautor al operei din litigiu şi cu încălcarea dreptului lor de autor,pârâţii au editat, multiplicat, difuzat şi comercializat lucrarea fără acordul reclamantului.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate, instanţa constată că apelurile declarate sunt nefondate, din următoarele considerente:
Potrivit art. 3 din Legea nr. 8/1996 este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera.
Articolul 5 din acelaşi act normativ prevede că este operă comună opera creată de mai mulţi coautori iar dreptul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor acesteia.
Lucrarea în litigiu „Proiectarea, construirea si exploatarea conductelor de transport gaze naturale” este o operă originală de creaţie intelectuală în domeniul ştiinţific şi constituie obiectul dreptului de autor în sensul art.7 din actul normativ mai sus arătat.
Lucrarea a fost realizată de S.N. şi reclamantul C.D. care şi-au asumat responsabilitatea asupra autenticităţii ei prin semnătura ce au depus-o pe lucrare.
Realizarea acestei creaţii intelectuale nu este legată de nici un contract de creaţie de operă intelectuală, reclamantul nu a avut niciodată calitatea de angajat al U. „L.B.” din Sibiu.
Subiect al dreptului de autor este reclamantul şi acesta îi conferă calitatea procesuală activă.
Conform art.10 din aceeaşi lege autorul unei opere are dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică.
Pârâtele U.„L.B.” Sibiu şi F.U. ”A.M.” din Sibiu au procedat la reproducerea şi distribuirea operei, iar utilizarea acesteia dă naştere la drepturi patrimoniale, conform art. 13 din lege.
Lucrarea a apărut şi are obţinut cadrul I.S.B.N. prin E.U. Sibiu iar între coautori şi editura care a girat apariţia cărţii nu a existat nici un fel de contract care să reglementeze valoarea care revine autorilor sau valoarea de vânzare a cărţii.
Între U. „L.B.” din Sibiu şi F.U. „A.M.” există un acord de colaborare încheiat la data de 20 aprilie 1999 şi au utilizat prin studenţii lor şi terţe persoane creaţia intelectuală a reclamantului, astfel încât calitatea procesuală pasivă a pârâtelor este pe deplin întemeiată. Acest aspect rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză (filele 284 -291, 312 – 354 din dosarul 83/85/2005 a Tribunalului Sibiu).
În absenţa oricărui document scris prin care relaţia dintre autori şi editura instituţiilor universitare care o gestionează în mod direct sau indirect să fie definită, pârâtele au încălcat dreptul de autor al reclamantului.
Coautorul N.S. a avut calitatea de angajat al Universităţii, însă autorii nu au creat această operă la comandă ci din proprie iniţiativă.
Materialele de îndrumare ale M.E. privind obligativitatea existenţei suportului de curs nu fac referire la opere de creaţie intelectuală iar drepturile de autor ale reclamantului nu au legătură cu poziţia de angajat.
Editările din anii 2001, 2002, 2003, 2004 constituie publicare fără acordul autorilor a unei lucrări scrise, iar instituţiile au fost notificate de reclamant că sunt în situaţia de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală.
Deşi pârâtele formulează o acuzaţie de plagiat, această împrejurare nu este dovedită în cauză.
La stabilitatea prejudiciului material şi moral instanţa în mod întemeiat a ţinut seama de concluziile raportului de expertiză contabilă (filele 404 – 454 dosarul nr. 83/85/2005 al Tribunalului Sibiu) şi raportul de expertiză tehnică în proprietate intelectuală (filele 52 -71, 135 – 148 dosarul nr.83/85/2005 al Tribunalului Mureş).
Faţă de cele ce preced, ţinând seama şi de prevederile art. 296 Cod procedură civilă, urmează să se respingă apelurile declarate ca nefondate.
