Prin sentinţa nr. 198 din 27 martie 2006 a Tribunalului Comercial Mureş s-a respins excepţia de fond şi peremptorie a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în promovarea pedintei acţiuni comerciale în contra pârâtei SC A. T. SRL Borş, invocată de aceasta din urmă; s-a respins excepţie de fond şi peremptorie a lipsei interesului legitim al reclamantei în promovarea acţiunii comerciale în contra pârâtei SC A. T. SRL Borş, invocată de aceasta din urmă; admite în parte acţiunea comercială promovată de reclamanta SC E. SRL Braşov, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL Borş, şi în consecinţă: obligă pârâta la plata sumei de 28.500 lei noi pe seama reclamantei, reprezentând prejudiciul cauzat acesteia din urmă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate; obligă pârâta la plata sumei de 2.095,58 lei noi pe seama reclamantei reprezentând cheltuieli de judecată avansate şi dovedite de aceasta din urmă, în măsura în care au fost determinate de cea dintâi; respinge acţiunea comercială promovată de reclamanta SC A. SRL Braşov, în contradictoriu cu pârâta SC W. T. SRL Târgu Mureş, admite cererea accesorie promovată de pârâta SC W. T. SRL Târgu Mureş în contra reclamantei SC E. SRL Braşov şi în consecinţă: obligă reclamanta la plata sumei de 1.000 lei noi pe seama pârâtei, reprezentând cheltuieli de judecată avansate şi dovedite de aceasta din urmă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a avut în vedere următoarele:
Prin acţiunea introductivă SC E. SRL Braşov a chemat în judecată pârâtele SC W. T. SRL Târgu Mureş şi SC A. T. SRL Borş, solicitând instanţei obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 52.387,50 Euro cu titlu de despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal, reclamanta, criticând hotărârea atacată, ca nelegală, susţinând că pârâta SC A. T. SRL avea cunoştinţă, de sosirea transportului în regim grupat, caz în care nu poate di reţinută culpa şi a reclamantei, care a probat existenţa faptului că pârâta cunoştea natura transportului.
Curtea a calificat însă această cale de atac drept recurs, la termenul de judecată din 22.01.2007, ca urmare a precizării acţiunii introductive, potrivit art. 282 ind. 1 Cod procedură civilă, şi potrivit opiniei recurentei SC E. SRL.
De asemenea, hotărârea primei instanţe a fost apelată pentru motiv de nelegalitate de către pârâta SC A. T. SRL care a reiterat excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei, în raport de dispoziţiile Capitolului VIII pct. 2 din contractul nr. 755/2003, şi că, pe fond, se impune respingerea acţiunii faţă de această parte care ar f lipsită de calitate procesuală pasivă, dat fiind faptul că reclamanta este în culpă contractuală, aceasta nedovedind faptul că ar fi remis documentele justificative pentru întocmirea declaraţiei vamale.
Prin întâmpinare, pârâta SC W. T. SRL a solicitat respingerea apelului, declarat de reclamantă, arătând că în cauza nu a fost dovedită existenţa vreunui prejudiciu al reclamantei. Mai mult, în cauză nu a fost lămurită natura sumei de 15.000 Euro achitaţi partenerului extern, şi că abuzul autorităţilor vamale a constat în întocmirea nelegală a procesului verbal de sancţionare a celei căreia i-a fost încredinţat transportul, abuz sancţionat ulterior prin anularea procesului verbal de către instanţa de judecată.
Examinând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum şi în raport de disp. art. 294, 295 Cod procedură civilă, Curtea a constaat următoarele:
Potrivit art. 137, instanţa de judecată este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În mod legal, a procedat şi prima instanţă, apreciind asupra excepţiei de necompetenţă teritorială invocată de pârâta SC A. T. SRL, la termenul din 14.10.2005.
Încă, în opinia curţii, soluţia împărtăşită de judecătorul pricinii este nelegală, pentru următoarele considerente:
Cauza prezentului litigiu dedus judecăţii rezidă în răspunderea contractuală ce revine (în opinia reclamantei) pârâte SC A. T. SRL care a întocmit necorespunzător documentele vamale prezentate organului vamal; în cauză fiind introduşi, potrivit voinţei reclamantei şi principiului disponibilităţii procesuale, şi transportatorul mărfii, respectiv pârâta SC W. T. SRL.
Suntem aşadar în prezenţa unui liticonsorţiu, sau de „tovărăşie procesuală”, după cum este definit de art. 47 Cod procedură civilă, mai precis un litisconsorţiu pasiv, pentru că reclamanta a alegat un drept care reprezintă pentru pârâte o obligaţie comună, pe care sunt ţinute să o execute în temeiul unui contract. Acest litisconsorţiu „originar” care a fost năsut odată cu depunerea cererii de chemare în judecată, a situat ab initio ambele pârâte pe aceeaşi poziţie procesuală, reclamanta creeînd această „comunitate procesuală” prin voinţă proprie.
Pe de altă parte nu se poate nega legătura de interese între pârâte, la a cărei bază reclamanta a pus un temei juridic comun, şi anume răspunderea contractuală.
Independent de împrejurarea că reclamanta a înţeles să stabilească limitele litigiului iniţiat de aceasta, stabilind şi părţile cărora le-a conferit legitimitate procesuală pasivă, nu este mai puţin adevărat că una dintre pârâte, respectiv SC A. T. SRL s-a prevalat de disp. din Capitolul VIII pct. 2 din contractul încheiat cu reclamanta, prin care aceste părţi au convenit să supună orice litigiu nesoluţionat amiabil, instanţei competente de la sediul comisionarei.
Instanţa a reţinut că aceste dispoziţii contractuale, cu putere de lege între părţi, conform art. 969 Cod procedură civilă, pot fi înlăturate de disp. art. 5 Cod procedură civilă şi art. 12 Cod procedură civilă, apreciind că alegerea instanţei competente revine reclamantei, chiar cu nesocotirea clauzei de atribuire de competenţă din contractul asumat de reclamantă.
Curtea a constatat însă că nu se poate trece peste voinţa iniţială a, părţilor (una din acestea fiind chiar reclamanta), aşa cum au fost cuprinse în convenţia bilaterală, astfel că, în mod inevitabil, instanţa de la sediul pârâtei SC A. T. SRL a fost investită imediat după ivirea litigiului dintre părţi, fără posibilitatea de a se schimba instanţa competentă, în mod unilateral de către reclamantă.
Pe cale de consecinţă, în speţă devine incidentă una din condiţiile – premisă ale existenţe litisconsorţiului, şi anume prorogarea competenţei instanţei, ca urmare a constituirii litisconsorţiului, ceea ce presupune, stabilirea drept instanţă competentă a aceleia de la sediul pârâtei de rd II. Suntem de altfel în prezenţa prorogării voluntare de competenţă, întrucât legea permiţând acest lucru, părţile au ales ca judecata să se facă la o cu totul altă instanţă decât cea care, potrivit legii (art. 5 şi 12 Cod procedură civilă – în opinia judecătorului de fond, ar fi fost competentă.
Revenind la cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că în mod nelegal judecătorul pricinii a trecut peste convenţia de prorogare a competenţei, care se impune părţilor cu forţa legii, nici una dintre acestea neputând să se sustragă prin voinţa unilaterală. Tocmai ignorarea acestei convenţii de către reclamantă – în alte cuvinte neîndeplinirea întocmai a obligaţiei contractual asumate – justifică pentru cealaltă parte invocarea cu succes a excepţiei relative de necompetenţă.
Şi nu în ultimul rând, nelegalitatea hotărârii atacate, ca urmare a respingerii acestei excepţii, rezidă în faptul că instanţa desemnată prin convenţie este obligată să soluţioneze cauza nu în virtutea convenţiei părţilor, ci pentru faptul că legea a admis tocmai această convenţie.
Acestea sunt aşadar motivele pentru care Curtea a constatat temeinicia recursului dedus judecăţii de pârâta SC A. T. SRL Borş, stabilind drept instanţă competentă potrivit acţiunii introductive, aşa cum a fost precizată de reclamantă, şi potrivit convenţiei de prorogare, Judecătoria Oradea; astfel că recursul promovat se impune a fi admis, potrivit art. 312 alin. 1, 2 Cod procedură civilă, iar în urma casării hotărârii atacate, cauza va fi trimisă spre rejudecare în primă instanţă, potrivit art. 312 alin. 6 Cod procedură civilă, instanţei competente material şi teritorial, mai sus desemnată.
Având în vedere că acest recurs a fost admis, Curtea a apreciat că având în vedere poziţia opusă a celeilalte recurente, reclamantă în cauză, şi admiterea recursului pârâtei, recursul promovat de această parte urmează a fi respins, potrivit art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, fără a vătăma vreunul din drepturile procesuale ale recurentei – reclamante, pentru că aceasta se va bucura de soluţionarea cererii sale, de către instanţa competentă, desemnată prin convenţia de prorogare.
