Dispoziţiile art. 144 alin. (4) C. fam., potrivit cărora incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data transcrierii hotărârii judecătoreşti ce a decis punerea sub interdicţie, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut interdicţia pe altă cale, instituie două situaţii limitative în care poate produce efecte în contra altor persoane punerea sub interdictie.
Declaraţiile martorilor, din care reiese aspectul că reclamanta a fost internată într-un spital de psihiatrie la o dată apropiată de aceea a vânzării, relevă doar existenţa stării de fapt a bolii, însă nu sunt de natură a determina opozabilitatea stării de drept a punerii sub interdicţie faţă de terţi.
C.A. Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 1788 din 7 septembrie 2001, in C.P.J.C.A. Cluj 2001, p. 7
Prin sentinţa civilă nr. 7030 din 29 septembrie 2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. 6412/1999, s-a admis acţiunea civilă înaintată de reclamantul R.I., în calitate de reprezentant al pusei sub interdicţie R.V. împotriva pârâţilor L.I., A.N., L.S.A. şi M.N. şi, în consecinţă: a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 522 din 17 iunie 1997 de Notarul Public F.P., încheiat între R.V. şi pârâtul L.I., având ca obiect imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 122965 Cluj-Napoca, nr. top. 24159/C/2; au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare subsecvente încheiate cu privire la acelaşi imobil, astfel: contractul autentificat sub nr. 673 din 27 iunie 1997 de Notarul Public R.M., încheiat între L.I. şi D.N., contractul de vânzare-cumpărare încheiat între D.N. şi L.S.A., contractul autentificat sub nr. 890 din 14 august 1997 de notarul public F.P. încheiat între L.S.A. şi M.N.; s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii către reclamantă a imobilului în litigiu şi rectificării înscrierilor efectuate în C.F. nr. 122965 Cluj-Napoca, sub B2-5, prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor şi re-înscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor; a fost obligat pârâtul L.I. să plătească reclamantei suma de 7.985.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 2007 din 5 aprilie 1995 a Tribunalului Cluj, s-a dispus punerea sub interdicţie a reclamantei R.V., avându-se în vedere că suferea de alcoolism cronic, cu degradare psihică şi episoade psihotice, fiind în imposibilitate de a-şi administra bunurile şi de a-şi apăra interesele.
Prin urmare, în data de 14 iulie 1997, Primăria municipiului Cluj-Napoca a dispus instituirea tutelei interzisei, tutore fiind numit reclamantul R.I.
La data de 17 iunie 1997, R.V. vinde pârâtului L.I. imobilul sus-arătat, pentru preţul de 10 milioane lei, plătit în totalitate.
In data de 27 iunie 1997, pârâtul L.I. îi vinde pârâtei D.N. imobilul pentru preţul de 10 milioane lei, pentru ca, ulterior, D.N. să-i vândă imobilul pârâtei L.S.A., aceasta intabulându-şi dreptul de proprietate în data de 29 iulie 1997.
In data de 14 august 1997, pârâta L.S.A. îi vinde imobilul pârâtei M.N., aceasta procedând, de asemenea, la intabularea dreptului său de proprietate.
Pârâţii susţin nefondat că sentinţa de punere sub interdicţie a reclamantei nu le este opozabilă, căci, deşi aceasta nu a fost transcrisă în registrul special destinat, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă că starea de boală a reclamantei era uşor perceptibilă, după cum pârâtul, la rândul lui, cunoştea starea reclamantei încă dinaintea încheierii contractului.
Interzisa fusese, de altfel, internată la o secţie de psihiatrie cu circa o lună înaintea încheierii contractului, existând şi alte internări anterioare datorate tulburărilor delirante cronice, dependenţei cronice alcoolice, halucinaţiilor auditive complexe, ideilor delirante de urmărire, de persecuţie şi vagabondajului.
Cum pârâtul L.I. a refuzat să se prezinte la interogatoriu, s-a făcut şi aplicarea art. 225 C. proc. civ., concluzia fiind că îi este opozabilă punerea sub interdicţie.
Faţă de anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâtul L.I., s-a dispus şi anularea înstrăinărilor subsecvente, căci interesul ocrotirii celui fără discernământ trebuie să primeze celui de securitate a circuitului civil şi al apărării terţilor dobânditori de bună-credinţă.
Este întemeiată şi cererea ca repunerea interzisei în situaţia anterioară să se facă fără a fi obligată la restituirea preţului, căci, în speţă, plata preţului a fost făcută unui incapabil, după cum ea nici nu i-a profitat interzisei, suma fiind cheltuită pentru a-şi procura băuturi alcoolice.
împotriva sentinţei au declarat apel pârâtele L.S.A. şi M.N., respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 483/A din 26 martie 2001 a Tribunalului Cluj, cu obligarea apelantelor la plata sumei de 2.000.000 lei, cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor R.I. şi V.
Motivând decizia, tribunalul a confirmat în totul starea de fapt şi drept avută în vedere la prima instanţă.
în contra acestei decizii, pârâta C.S.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea ei, cu admiterea apelului şi schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii faţă de recurentă.
împotriva deciziei a declarat recurs şi pârâta M.N., criticând-o pe temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea ei, în sensul respingerii acţiunii cu privire la recurentă.
Cu privire la aceste recursuri, Curtea reţine după cum urmează. Aşa cum s-a observat în cauză, art. 144 alin. ultim C. fam. dispune că incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data transcrierii hotărârii judecătoreşti ce a decis punerea sub interdicţie, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut interdicţia pe altă cale.
Se desprinde din aceste dispoziţii ale legii că opozabilitatea faţă de terţi a stării de incapacitate – cu consecinţele ce decurg din aceasta -rezultată din punerea unei persoane sub interdicţie este condiţionată fie de transcrierea hotărârii judecătoreşti ce dispune interdicţia în registrul anume destinat, fie de cunoaşterea, pe orice altă cale, a existenţei stării de punere sub interdicţie.
Numai în aceste condiţii le poate fi opusă terţilor şi poate produce efecte în contra lor punerea altuia sub interdicţie, ele apărând ca limitative, deci cu consecinţa că în nicio altă circumstanţă de fapt nu s-ar putea reţine că terţilor le poate fi opusă o asemenea stare.
în speţă, atât prima instanţă, cât şi cea de apel au conchis că pârâtului L.I. îi poate fi opusă incapacitatea rezultată din punerea reclamantei sub interdicţie, întemeindu-se pe constatarea că atât declaraţiile martorilor, cât şi împrejurarea că reclamanta a fost internată la psihiatrie la o dată apropiată de aceea a vânzării evidenţiază că starea de boală a interzisei era uşor perceptibilă.
Concluzia instanţelor este însă greşită, căci, plecându-se de la împrejurări de fapt precum cele sus-evocate, se conchide în sensul opozabilităţii, deşi art. 144 alin. ultim C. fam. condiţionează aceasta, aşa cum s-a arătat, fie de transcrierea în registrul special, fie de cunoaşterea neechivocă pe altă cale a punerii sub interdicţie.
Or, aceste cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite faţă de pârâtul L.I., fiind, pe de o parte, necontestat că, la data încheierii contractului, sentinţa civilă nr. 2007 din 5 aprilie 1995 a Tribunalului Cluj nu se afla transcrisă în registru, iar, pe de altă parte, fiind de văzut că nu s-a dovedit că pârâtul L.I. ar fi cunoscut în alt mod faptul punerii sub interdicţie.
Ceea ce s-a dovedit prin probe este că acest pârât a cunoscut starea de alcoolism cronic a reclamantei, fără a se putea face confuzie între cunoaşterea unor asemenea elemente de fapt şi cunoaşterea a înseşi punerii sub interdicţie, căci doar aceasta face incapacitatea opozabilă terţilor, în înţelesul art. 144 alin. ultim C. fam.
Pe de altă parte, probele testimoniale administrate în cauză şi adeverinţa medicală arată că, atât în perioada ce corespunde încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu pârâtul L.I., cât şi anterior, reclamanta suferea de tulburări delirante pe fond de dependenţă cronică etilică, însoţită de degradarea globală a personalităţii. Mai mult, încă în anul 1995, când s-a decis punerea sub interdicţie, aceasta prezenta impregnare alcoolică cronică, cu halucinaţii vizuale, auditive şi dezorientare temporo-spaţială, ceea ce permite, în afara oricărui echivoc, concluzia că, la data de 17 iunie 1997, când i-a vândut pârâtului L.I., reclamanta nu avea reprezentarea corectă a faptelor sale, fiind lipsită de discernământ.
Prin urmare, ceea ce viciază contractul de vânzare-cumpărarc (autentificat sub nr. 522) încheiat între reclamantă şi pârâtul de rândul 1 nu este lipsa capacităţii de exerciţiu a vânzătoarei, înţeleasă ca stare de drept opozabilă cumpărătorului, ci lipsa discernământului, ca situaţie de fapt.
Instanţele au reţinut, deci, o stare de fapt greşită, însă soluţia de anulare a acestui contract este legală, căci atât lipsa capacităţii de exerciţiu, cât şi lipsa discernământului — acesta din urmă apărând ca viciu de consimţământ — provoacă acelaşi tip de sancţionare, anume anulabilitatea actului viciat.
Deşi recurentele afirmă că instanţele au reţinut şi în contra lor incapacitatea reclamantei, rezultată din punerea ei sub interdicţie, instanţele l-au avut în vedere doar pe pârâtul de rândul 1. Oricum, chiar şi reală fiind, susţinerea lor rămânea, în raport cu cele deja arătate, ca neproducătoarc de efecte.
Este fără relevanţă şi că interzisa a fost internată în spital pentru tulburări psihiatrice doar după încheierea vânzării, iar nu anterior, căci esenţială rămâne, în speţă, dovedita boală cronică a interzisei, cu efecte degradante de personalitate întinse în timp inclusiv până la momentul vânzării.
Fără consecinţe este şi constatarea, într-adevăr, greşită, a tribunalului că, în speţă, s-a efectuat o expertiză medico-legală, celelalte probe administrate fiind însă suficiente pentru a susţine soluţiile pronunţate.
Corect au hotărât instanţele şi că anularea actului de vânzare-cumpărare primordial (cel încheiat între interzisă şi pârâtul L.I.) atrage, în circumstanţele prezentei speţe, şi anularea celor subsecvente, căci, deşi este admis, cu valoare de principiu, că dobânditorul de bună-credinţă, cu titlu oneros, al unui imobil trebuie protejat prin păstrarea actului juridic la care a participat, tot de principiu este şi că cel pus sub interdicţie trebuie protejat.
Mai mult, faţă şi de lipsa unei ierarhizări legale a acestor principii, este mai just a prevala ocrotirea celui incapabil decât a aceluia care, capabil fiind, a fost de bună-credinţă şi a dobândit cu titlu oneros, acestuia din urmă rămânându-i posibilitatea de a-şi restabili cantitativ patrimoniul prin repunerea lui în situaţia anterioară încheierii contractului anulat.
în speţă este însă de constatat şi că însăşi buna-credinţă a pârâţilor-subdobânditori (printre care şi recurentele) poate fi negată, căci între prima vânzare şi cea din urmă s-au scurs mai puţin de două luni ca interval de timp în care s-au succedat patru vânzări-cumpărări.
Această rapidă era de natură a le trezi pârâtelor-recu-rente, ca ultime achizitoare, suspiciuni cu privire la cauza ce o animă, inclusiv în sensul de a se interesa cu privire la persoana tuturor vânzătorilor şi cu privire la existenţa unor eventuale impedimente la vânzare. O atare pasivitate a subdobânditorilor tinde la a evoca o gravă culpă a lor, susceptibilă de asimilare relei-credinţe, astfel că, şi din acest punct de vedere, menţinerea contractelor subdobânditorilor nu apare ca justificată.
Faţă de toate cele ce preced, văzându-se că soluţia la care instanţa de apel şi, mai înainte, prima instanţă s-a oprit apare ca fiind corectă (fiind de corectat, cum s-a văzut, doar unele motive de fapt şi de drept), recursurile au fost respinse.
Notă: Apreciem contradictorie motivarea instanţei de recurs; astfel, prima instanţă a apreciat că este întemeiată cererea ca repunerea interzisei în situaţia anterioară să se facă fără a fi obligată la restituirea preţului, căci, în speţă, plata preţului a fost făcută unui incapabil, după cum ea nici nu i-a profitat interzisei, suma fiind cheltuită pentru a-şi procura băuturi alcoolice. Instanţa de recurs, respingând calea de atac exercitată, a reţinut că este mai just a prevala ocrotirea celui incapabil decât a aceluia care, capabil fiind, a fost dc bună-credinţă şi a dobândit cu titlu oneros, acestuia din urmă rămânându-i posibilitatea de a-şi restabili cantitativ patrimoniul prin repunerea lui în situaţia anterioară încheierii contractului anulat.
