Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instanţe la data de 18.07.2006, sub nr. 11180/300/2006, reclamanta A.M.V a chemat în judecată pe pârâţii L:A., N.A., L.E. şi N.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 5000 Euro prin echivalent la cursul BNR de la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale pentru atingerea deosebit de gravă adusă onoarei, reputaţiei, demnităţii şi prestigiului acesteia prin abuzul de drept ca urmare a formulării plângerii penale împotriva reclamantei pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 246 Cod penal şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin plângerea penală formulata la data de 21.03.2005 în completarea plângerii iniţiale, pârâtele, prin mandatarul lor, L.A., au învinuit reclamanta de săvârşirea infracţiunii prev. de art. 246 Cod penal, in sensul că aceasta ar fi emis un certificat de moştenitor cu nr. 6/18.02.2004 fără respectarea prevederilor Legii 36/199, iar prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov emisa la data de 25.07.2005 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de reclamanta pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 246 Cod penal. Reclamanta a mai arătat că împotriva rezoluţiei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, pârâtele, prin mandatarul lor au formulat plângere, iar la data de 15.09.2005, prin rezoluţia data de Procurorul şef al aceluiaşi Parchet, s-a menţinut soluţia de neîncepere a urmării penale. Împotriva acestei soluţii, pârâţii au formulat plângere la instanţa competentă, aceasta plângere fiind respinsă prin sentinţa penală nr. 39/F din 10.11.2005 pronunţata în dosarul nr. 1073/P/F/2005 al Curţii de Apel Braşov. De asemenea, pârâţii au formulat recurs împotriva sentinţei mai sus menţionate, recursul fiind respins de către I.C.C.J., menţinându-se sentinţa penală atacata.
În continuare, reclamanta a subliniat că sunt incidente dispoziţiile art. 998 – 999 Cod civil, în sensul ca pârâţii prin actele şi faptele lor, respectiv prin promovarea plângerii penale au săvârşit un abuz de drept pentru următoarele motive: prin sentinţa civilă nr. 129/16.11.1992 s-a stabilit de către Tribunalul Braşov, sentinţa fiind definitiva şi irevocabilă, că S.E. are un drept indiviz asupra unei suprafeţe de teren de 748,80 mp situat in Oraşul Predeal, aceasta procedând la intabularea dreptului sau de proprietate în Cartea Funciara la data de 06.09.1993. Pârâţii şi mandatarul acestora au efectuat o serie de demersuri, la data deschiderii succesiunii autorului lor au prezentat la dezbaterea succesorală acte din care ar fi rezultat ca autorul lor era singurul proprietar al suprafeţei de teren de 748,80 mp, prin aceste demersuri nedorindu-se decât a contrazice o hotărâre definitiva şi irevocabilă. Începând cu anul 2000 pârâtele prin mandatarul lor au încercat sa confere o aparentă legalitate afirmaţiilor nereale din conţinutul certificatului de moştenitor nr. 694/1995 în sensul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti care sa constate calitatea de unic moştenitor şi unic proprietar al numitului N.V. şi, pe cale de consecinţă, calitatea pârâtelor de unice proprietare ale suprafeţei de teren de 748,80 mp. Aceste demersuri au fost soluţionate definitiv şi irevocabil de către Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel în anul 2003 în sensul respingerii acţiunii şi a respingerii recursului promovat. Reclamanta a mai arătat ca abuzul de drept reprezintă o forma de manifestare a faptei ilicite atunci când dreptul nu este utilizat in vederea realizării finalităţii sale, ci in intenţia de a păgubi o alta persoană.Reclamanta a mai precizat că prin plângerea penală promovată de pârâte şi mandatarul acestora, aceştia i-au că prejudiciat drepturile şi interesele, deoarece pârâţii au acuzat atât legalitatea actului emis de reclamantă în calitate de public, cât şi competenţa şi probitatea profesională in raport de justiţiabili şi în rândul specialiştilor.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998 – 999 şi art. 723 C.pr.civ.
Cererea a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în suma de 1.129 lei şi timbru judiciar în valoare de 5 lei.
În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, astfel că au fost depuse în copii certificate pentru conformitate cu originalul: sentinţa penală nr. 39/F pronunţată de Curtea de Apel Braşov in dosarul nr. 1073/P/F/2005 la data de 10.11.2005, sentinţa civilă nr. 129 pronunţata de Tribunalul Judeţean Braşov la data de 16.11.1992 in dosarul 178, sentinţa civilă nr. 3031 /12.03.2001 pronunţata de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în dosarul 12678/2000, decizia civilă nr. 2862 A/16.10.2001 pronunţata de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV – a Civilă în dosarul nr. 2954/2001, decizia civilă nr. 948/26.03.2002 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 46/2002, proba cu interogatoriul pârâţilor, precum şi proba testimonială, fiind audiaţi martorii B. A. şi S.C.Ghe..
La data de 17.01.2007, pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii formulata de reclamantă ca neîntemeiată. În motivare, pârâţii au arătat că prevederile art. 76 din Legea 35/1995 sunt clare în sensul că notarul public stabileşte calitatea moştenitorilor şi legatarilor, întinderea drepturilor acestora, iar art. 81 din acelaşi act normativ prevede că încheierea finala va cuprinde întinderea drepturilor tuturor moştenitorilor şi legatarilor, însă în certificatul de moştenitor emis de reclamantă în calitate de notar public nu s-a făcut nicio referire la cota de proprietate şi la întinderea dreptului. Conform art. 58 din Decretul lege 115/1938, au mai arătat pârâţii, mai mulţi nu pot fi înscrişi in aceeaşi carte funciara daca se găsesc in indiviziune, trebuind sa se arate partea indiviza a fiecăruia. Reclamanta nu a solicitat să i se prezinte actul juridic care a dus la înscrierea în C.F. a lui S.E., care este autoarea numitului S.C.Ghe., deşi pretinde că avea cunoştinţă de conţinutul sentinţei civile nr. 129/1992, fapt care nu corespunde realităţii, pentru că, dacă ar fi cunoscut, ar fi putut afla ca autorul pârâţilor, N.V., nu a fost parte in acel dosar astfel că nu-i este opozabilă acea sentinţă. Pârâţii mai susţin că reclamanta nu a făcut dovada existentei prejudiciului şi au solicitat ca reclamanta sa prezinte situaţia contabilă pe ultimii 5 ani, chiar dacă rezoluţia Parchetului a fost data in sensul ca reclamanta a efectuat faptele, dar acestea nu constituie infracţiune, neîntrunind elementele constitutive ale acesteia, fapta totuşi exista, deşi nu a fost apreciată ca faptă penală.
Întâmpinarea nu a fost întemeiată în drept.
În apărare, pârâţii au solicitat proba cu înscrisuri, în cadrul căreia au fost depuse în fotocopii: adresa nr. 941 emisa de Prefectura Judeţului Braşov, rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov cu nr. 61/P/2005 din data de 25.07.2005, rezoluţia nr. 757/II/2/2005 din data de 15.09.2005 a procurorului general, decizia civilă nr. 548/A/14.03.2003 a Tribunalului Bucureşti Secţia a IV – a Civilă , extras de carte funciara nr. 14101, certificat de moştenitor nr. 694/05.04.1995, cererea formulata de S.C. şi înregistrata la Primăria Oraşului Predeal la data de 18.01.2005 sub nr. 385, certificat de deces al defunctei S.E.a, împuternicire avocaţială, în copii certificate sentinţa penală nr. 39F/10.11.2005,decizia penală nr. 1653/14.03.2006 pronunţata de ICCJ Secţia Penală , decizia civilă nr. 701/R/1.11.2006 pronunţata de Tribunalul Braşov Secţia Civilă, sentinţa civilă nr. 4576/30.05.2006 pronunţată de Judecătoria Braşov investita cu formula executorie, certificat de deces al defunctei N.A., certificat de moştenitor nr. 6 emis la data de 18.02.2004, sentinţa civilă nr. 4136/23.04.2004 a Judecătoriei Braşov, in original procura autentificata sub nr. 1428/28.03.2007 de BNP Lepădatu Eugenia şi proba cu interogatoriul reclamantei.
La termenul din data de 19.11.2007, instanţa a luat act de precizarea că pârâta N.A. a decedat la data de 22.10.2007, şi că succesoarele acesteia sunt pârâtele N.M.şi L.E..
Din analiza ansamblului materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:
Terenul în suprafaţă de 748, 8 mp situat în localitatea Predeal a aparţinut numitului B.D., până în anul 1960, când a fost preluat de stat. Prin sentinţa civilă nr. 129/1992, pronunţată de Tribunalul Braşov – rămasă irevocabilă, cu privire la terenul menţionat a fost recunoscut dreptul de proprietate al numitei Stoicescu Eugenia, alături de numitul N.V., ca succesori al autorului B.D.. Ambii moştenitori au fost înscrişi cu drept de proprietate în cartea funciară deschisă imobilului.
La data de 16.02.2004, ca urmare a cererii formulate de numitul S.C., a fost deschisă procedura succesorală de pe urma numitei S.E. la biroul notarului public al reclamantei, stabilindu-se în certificatul de moştenitor nr. 6/18.02.2004, calitatea de moştenitor a numitului S.C. şi componenţa masei succesorale ca fiind un drept indiviz pentru terenul în suprafaţă de 748, 8 mp situat în localitatea Predeal şi dreptul de concesiune asupra unui loc de veci. Dezbaterea succesiunii de pe urma numitului N.V. s-a realizat la Notariatul de Stat Popper Constantin, care a emis certificatul de moştenitor nr. 694/05.04.1995, prin care a stabilit calitatea de succesori a pârâtelor L.E., N.M. şi N.A. a, precum şi masa succesorală ca fiind compusă din întregul drept de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 748, 8 mp situat în localitatea Predeal.
Prin plângerea penală adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov la data de 28.11.2004, pârâtul L.A., a solicitat, pentru pârâtele L.E., N.M. şi N.E., efectuarea de cercetări şi trimiterea în judecată faţă de reclamantă pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C.pen. Conform rezoluţiei din data de 25.07.2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, a fost dispusă neînceperea urmăririi penale faţă de reclamantă, întrucât fapta nu a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii. Prin rezoluţia din data de 15.09.2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, a fost respinsă plângerea formulată de pârâtul L.A. împotriva rezoluţiei menţionate mai sus. Prin sentinţa penală nr. 39/10.11.2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost respinsă plângerea formulată de pârâţi împotriva rezoluţiilor din data de 25.07.2005 şi din data de 15.09.2005 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, fiind menţinută această soluţie prin decizia nr. 1653/14.03.2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.
În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, aceasta a fost definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.
Prin raportare la circumstanţele particulare ale cauzei de faţă, instanţa constată că pârâţii au săvârşit o faptă ilicită. Astfel, din analiza tuturor considerentelor expuse în rezoluţiile penale şi sentinţele civile pronunţate cu privire la obiectul litigiului, rezultă faptul că instanţele care au analizat plângerile penale formulate de către pârâte împotriva reclamantei au stabilit faptul că aceasta a respectat dispoziţiile legale în materie şi nu au fost identificate împrejurări care să probeze o altă situaţie de fapt. Instanţa mai constată că pârâţii nu au demarat acţiuni civile prin care să încerce valorificarea drepturilor lor, ci au iniţiat demersurile lor în justiţie formulând plângere penală împotriva reclamantei, fără a analiza temeinicia certificatului de moştenitor, care fusese emis în baza unor înscrisuri, respectiv acte de stare, civilă sentinţa civilă nr. 129/1992, pronunţată de Tribunalul Braşov şi extras de carte funciară, necontestate de către pârâţi.
Mai mult, instanţa constată că, în mod judicios, reclamanta a stabilit menţiunile certificatului de moştenitor de pe urma numitei Stoicescu Eugenia, întrucât a avut în vedere considerentele sentinţei civile nr. 129/1992, pronunţate de Tribunalul Braşov care au recunoscut dreptul de proprietate şi acestei defuncte cu privire la terenul în suprafaţă de 748, 8 mp situat în localitatea Predeal. Nemulţumirile pârâţilor cu privire la faptul că a fost recunoscut un drept de proprietate şi numitei S.E., alături de autorul lor, numitul N.V., nu erau de natură să aibă o relevanţă din punctul de vedere al reclamantei sub aspectul emiterii certificatului de moştenitor respectiv, atât timp cât acesta a fost eliberat în baza unor înscrisuri a căror validitate juridică nu a fost contestată.
Sub aspectul prejudiciului, instanţa constată că încălcarea unui drept subiectiv nu se reflectă întotdeauna într-un prejudiciu patrimonial.
Din coroborarea declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, instanţa reţine faptul că reclamanta a suferit un prejudiciu de ordin moral prin derularea procedurilor penale declanşate de către pârâţi, prin faptul că a fost afectată atât sub aspectul imaginii pe care a avut-o faţă de alte persoane care nu mai doreau colaborarea cu aceasta după promovarea plângerii penale, precum şi faţă de alţi colegi de-ai reclamantei din domeniu, dar şi în privinţa stării psihice a reclamantei care a refuzat de la acel moment să mai întocmească certificate de moştenitor. Cu privire la cuantumul prejudiciului, instanţa apreciază că reclamanta este îndreptăţită la repararea prejudiciului pricinuit, echivalentul sumei de 5000 de euro reprezentând o despăgubire rezonabilă în raport de toate circumstanţele reţinute în speţă.
Referitor la poziţia subiectivă a pârâţilor, se reţine faptul că în materia răspunderii civile delictuale, aceasta va fi angajată şi pentru cea mai uşoară culpă, pornind de la intenţie care îmbracă două forme: intenţia directă – când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui, şi intenţie indirectă – când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Aprecierea intenţiei se realizează în funcţie de elementele sale intrinseci, fără a fi necesară referirea la un criteriu exterior. În ceea ce-i priveşte pe pârâţi, instanţa apreciază că aceştia au săvârşit fapta ilicită cu forma de vinovăţie a intenţiei indirecte, aceştia având reprezentarea faptului că prin acţiunile întreprinse, chiar dacă recurg la calea justiţiei, însă prin deturnarea drepturilor procedurale de la scopul pentru care au fost recunoscute de lege, se va produce reclamantei un prejudiciu, faţă de poziţia acesteia de persoană publică şi a cărei profesie se circumscrie întocmirii de înscrisuri oficiale asupra cărora nu trebuie să planeze nicio suspiciune.
Prin urmare, constatând îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, faţă de împrejurarea că în această materie angajarea răspunderii se realizează în mod solidar, instanţa îi va obliga pe pârâţi la plata către reclamantă a sumei de 5000 de euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. la data plăţii efective, cu titlu de daune morale.
Reţinând culpa procesuală a pârâţilor în declanşarea prezentului litigiu, faţă de art. 274 C.proc.civ., instanţa îi va obliga pe pârâţi la plata către reclamantă a sumei în cuantum de 1134 lei, cheltuieli de judecată.
