Ar fi de un formalism excesiv, aşa cum s-a mai arătat în altă abordare, aplicarea sancţiunii nulităţii actelor de executare efectuate de un de drept comun cât timp organul de executare fiscală a achiesat la procedura de executare începută de executorul menţionat mai sus şi cât timp s-a respectat ordinea de preferinţă prevăzută de Codul de procedură fiscală în realizarea creanţelor prin distribuirea preţului.
(Decizia nr. 118/R din 23 aprilie 2010)
Prin sentinţa civilă nr. 2447/2010 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. 9567/190/2009 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei Administraţia Finanţelor Publice Bistriţa; excepţia lipsei de interes invocată de intimatul FOV; admisă contestaţia la executare formulată de contestatoarea S.C. Ţ S.R.L. în contradictoriu cu intimaţii FOV, S.C. T S.R.L. şi Administraţia Finanţelor Publice Bistriţa, şi, în consecinţă: s-a dispus anularea tuturor actelor de executare ulterioare somaţiei întocmite în dosarul execuţional nr. 215/2009 al Biroului executorului judecătoresc AVD.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intimatul FOV.
Analizând hotărârea prin prisma criticilor aduse prin motivele de recurs, tribunalul reţine că recursul este fondat pentru motivele ce se succed.
Este întemeiată critica referitoare la reţinerea de către prima instanţă a nulităţii actelor de executare efectuate de BEJ AV pe motiv că fiind pornită o executare pentru o creanţă fiscală de către executorul fiscal, aceasta avea prioritate şi că astfel pentru creanţa fiscală doar organul de executare fiscală putea să facă executare, şi că procedându-se altfel executarea fiind făcută de un organ de executare necompetent, actele de executare întocmite de acesta sunt nule.
Reţinerea primei instanţe este greşită întrucât chiar dacă au existat două executări începute, una pe baza unui titlu executor în condiţiile Codului de procedură civilă şi una pe baza unui titlu executor în baza Codului de procedură fiscală, sechestrul a fost aplicat numai de organul de executare potrivit Codului de procedură civilă, dar de care a luat la cunoştinţă organul de executare fiscală.
Acest din urmă organ de executare a renunţat la continuarea procedurii începute pe Codul de procedură fiscală, a comunicat titlu executor fiscal organului de executare de drept comun, care cu ocazia distribuirii preţului vânzării bunurilor sechestrate a respectat ordinea de prioritate în distribuţia preţului, acordând întreaga sumă încasată, după scăderea cheltuielilor de executare, în contul creanţei fiscale.
În aceste condiţii şi în lipsa unor norme care să sancţioneze cu nulitatea absolută realizarea prin executare silită a unei creanţe fiscale de către executorul de drept comun, nu se poate reţine nulitatea actelor de executare efectuate în dosarul nr. 215/2009 al BEJ AV.
Existenţa unor norme derogatorii în materie de competenţă în materia executării silite pentru creanţe fiscale nu aduce în discuţie un conflict de norme de ordine publică care să se excludă.
Ar fi un formalism excesiv, ce nu a fost în atenţia legiuitorului, respectiv de a crea un raport de excludere între cele două forme de executare, ci de a stabili o competenţă specială pentru o recuperare în condiţii de celeritate a creanţelor fiscale şi cu prioritate.
Existenţa punerii în discuţie a raportului dintre special şi general nu trebuie privit întotdeauna de excludere în favoarea specialului, întrucât trebuie avut în vedere şi intenţia legiuitorului care în speţă este apreciată în sensul susmenţionat. Formalismul rezolvării cunoscute a raportului arătat ar fi în speţă excesiv, în condiţiile arătate ale derulării executării.
În cauză raţiunile arătate ale legiuitorului au fost respectate, întrucât recuperarea creanţei fiscale a fost realizată cu prioritate, de altfel singura în limita sumei încasate din vânzarea bunurilor sechestrate.
În sensul celor arătate sunt şi dispoziţiile art. 373/4 din potrivit cărora în cazul mai multor executări silite, acestea se vor putea reuni, efectuându-se o singură executare de către executorul care a împlinit actul de executare, cel mai înaintat, iar dacă executările sunt în acelaşi stadiu, de către executorul care a început cel dintâi executarea, chiar dacă ele au fost pornite de organe de executare diferite, în afară de cazul în care legea prevede altfel.
Dispoziţiile art. 136 alin. 9 din Codul de procedură fiscală care prevăd competenţa de executare a organului de executare fiscală în situaţia pornirii executării silite asupra bunurilor debitorului, atât pentru realizarea titlurilor executorii primei creanţe fiscale, cât şi pentru titluri ce se execută în condiţiile prevăzute de alte dispoziţii legale nu sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii în caz de nerespectare.
Pe de altă parte, ar fi de un formalism excesiv, aşa cum s-a mai arătat în altă abordare, aplicarea sancţiunii nulităţii actelor de executare efectuate de un executor de drept comun cât timp organul de executare fiscală a achiesat la procedura de executare începută de executorul menţionat mai sus şi cât timp s-a respectat ordinea de preferinţă prevăzută de Codul de procedură fiscală în realizarea creanţelor prin distribuirea preţului.
Faţă de cele expuse, nu se regăseşte în cadrul argumentelor primei instanţe vătămarea suferită de contestatoare prin executarea silită contestată, ca şi condiţie prevăzută de art. 399 Cod procedură civilă.
Nici critica privitoare la vătămarea suferită ca urmare a diminuării sumei rezultate din vânzarea bunurilor, cu suma reprezentând cheltuieli de executare, nu este întemeiată întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 371/7 alin. 4 din Codul de procedură fiscală constituie titlu executoriu. Pe de altă parte, organul de executare fiscală, interesat în recuperarea creanţei fiscale, nu a făcut nicio opoziţie la recuperarea acestor cheltuieli.
În acelaşi timp, contestatoarea aflându-se în culpă pentru neexecutarea obligaţiei faţă de creditorul intimat FO, nu poate imputa creditorului arătat pornirea executării silite cu consecinţa avansării de către acesta a cheltuielilor de executare.
Împrejurarea pornirii executării silite şi de către organul fiscal, necunoscută de creditorul persoană fizică FO, nu este imputabilă acestuia ci contestatoarei, care în atare situaţie trebuie să suporte consecinţele.
