Instanţa a constatat că prin sentinţa civilă nr. 1625/2010 a Tribunalului Covasna s-a admis contestaţia formulată de contestatoarea F.A.M. în contradictoriu cu intimata C.J.P. CV şi s-a a dispus anularea deciziei nr. 105533 emisă de intimată la 3 septembrie 2010 privind recalcularea pensiei de serviciu.
Pentru a pronunţa această hotărâre Tribunalul Braşov a reţinut următoarele :
Prin decizia nr. 105533 din 3.02.2010(f.13), emisă de C.J.P. Cv., contestatoarei i s-a stabilit dreptul de serviciu la suma de 3.250 lei, începând cu 1.03.2007, raportat la un stagiu de cotizare realizat de 34 ani şi 9 luni, în temeiul art. 68 alin.1 din L. 567/2004.
Ulterior prin Decizia cu acelaşi număr din 3.09.2010 s-a procedat la recalcularea cuantumului pensiei de serviciu la valoarea de 1.195 lei(f.12).
Conform, art. 1 lit. c) din L. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea devin pensii în sensul L. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale cu modificările şi completările ulterioare.
Deci, practic prin acest act normativ s-a impus desfiinţarea pensiei de serviciu reglementată de L. 567/2004.
Autoritatea intimată, în aplicarea acestor prevederi legale a recalculat drepturile de pensie ale contestatoarei prin decizia criticată, amintită anterior.
La recalculare s-au luat în considerare, potrivit art. 5 alin.2 din HG nr. 737/2010, anexa nr. 3 din L. 19/2000, actualizată stagiul complet de cotizare în funcţie de data naşterii, cum este detaliat în anexa nr. 9 din Ordinul 340/2001 de aprobare a normelor de aplicare a legii.
După recalcularea dreptului de pensie, contestatoarei s-a redus semnificativ suma care i se va plăti în continuare, respectiv cu peste 50%, cea ce reprezintă o ignorare a principiilor şi regulilor statornicite de CEDO şi jurisprudenţa sa în această materie
Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la art. 1 consacră respectarea dreptului de proprietate a bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege cu respectarea principiilor generale ale dreptului internaţional.
În aliniatul 2 a aceluiaşi articol este specificat dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a asigura folosinţa bunurilor, conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor, a altor contribuţii sau a amenzilor.
Jurisprudenţa CEDO este consecventă pe linia dată definiţiei date noţiunii de „ bun „ şi anume că acesta înglobează orce interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică. Dreptul la pensie poate fi asimilat, fără nici un dubiu dreptului de proprietate iar pensia unui bun aparţinând dreptului de proprietate privată.
În speţă contestatoarea invocă legitimitatea unei valori patrimoniale cu semnificaţie de drept câştigat, recunoscut, executat în temeiul legii speciale nr. 567/2004, clară, fără nici o posibilitate de interpretare care i-a permis pe termen scurt sau lung să-şi planifice modul de viaţă pentru sine şi familia sa.
Or, în cauză la data intervenţiei intempestive a L. 119/2010 contestatoarea deţinea un bun actual în accepţiunea convenţiei ce i-a fost înlăturat prin efectele negative asupra substanţei dreptului său.
Adevărat că, desfiinţarea pensiei de serviciu trebuie analizată şi prin prisma limitărilor prevăzute de Convenţie, respectiv ingerinţa să fie prevăzută de lege.
Cerinţa aceasta este realizată în cauză întrucât înlăturarea pensiei de serviciu s-a finalizat prin act normativ cu putere de lege.
La această condiţie trebuie însumată şi componenta caracterului clar, previzibil a unei legi, mai ales în situaţia în care înregistrează consecinţe negative în planul drepturilor pecuniare subiective ale persoanelor.
Pornind de la acest raţionament, în anul 2007 când s-a pensionat, contestatoarea nu a prevăzut şi nu avea cum să prevadă problema schimbării legii care i-a adus diminuarea substanţială a veniturilor obţinute din pensie.
Un alt element esenţial este că, trebuie să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de desfiinţare a dreptului examinat.
Acest aspect lasă de dorit deoarece, cum se poate observa prin expunerea de motive a L. 119/2010 s-a justificat că” se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare şi în anul 2010” datorită evoluţiei crizei economice în anul 2009, a extinderii acesteia şi în 2010 precum şi acordurile de împrumut cu organismele financiare internaţionale”.
Măsurile concrete pentru atingerea acestor deziderate rămân însă la discreţia Statului.
Desfiinţarea pensiilor de serviciu pentru anumite categorii de foşti salariaţi bugetari în sensul diminuării cu mult a drepturilor cuvenite, calificate ca având natura juridică a unor măsuri cu caracter excepţional vine în contradicţie cu art. 53 din Constituţie, întrucât lipseşte una din caracteristicile esenţiale şi anume caracterul temporar, limitat în timp din moment ce recalcularea pensiilor de serviciu prin desfiinţarea acestora este definitiv şi nu temporar.
Scopul urmărit a fost, adevărat diminuarea cheltuielilor bugetare dar şi realizarea unei „ dreptăţi sociale” instituind pe această cale un regim de pensii bazat pe principiul contributivităţii.
O altă cerinţă care nu trebuie trecută cu vederea este cea a raportului rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru utilizarea lui.
În speţă, această condiţie a fost nesocotită, diminuarea cu peste 50% a pensiei contestatoarei nu poate fi socotită ca fiind rezonabilă, proporţională.
Pe de altă parte, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează un anumit cuantum al pensiei însă dacă autorităţile statului îl micşorează semnificativ prin măsuri legislative se aduce atingere însăşi substanţei dreptului însuşi.
În cauza Muller versus Austria, CEDO a decis că „ o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a însuşi dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurări de bătrâneţe”.
Din raţiuni de echitate, pentru asigurarea unui nivel de trai decent, legiuitorul în anul 2004 a înţeles că este necesar să asigure un sistem de pensie diferit în privinţa unor categorii profesionale care pe timpul desfăşurării raporturilor juridice de muncă au fost supuse unor interdicţii şi incompatibilităţi severe aflându-se în imposibilitatea de a apela la obţinerea unor venituri suplimentare din alte surse, cum este şi cazul contestatoarei care un număr mare de ani a exercitat o funcţie auxiliară de specialitate în sistemul justiţiei.
Faţă de aceste considerente tribunalul a apreciat că, contestatoarei i s-au încălcat drepturi ocrotite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului iar în raport cu art. 11 din României, Statul Român este dator să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce decurg din tratatele la care este parte şi care sânt componente ale dreptului intern.
Art. 20 din legea fundamentală statuează că, drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, prioritate au reglementările internaţionale cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În altă ordine de idei, în cauză a fost ignorat şi principiul neretroactivităţii legii civile statornicit de art. 15 alin.(2) din Constituţia României” legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, cea ce înseamnă că legea se aplică numai faptelor, situaţiilor petrecute în intervalul de timp de la intrarea în vigoare şi până la ieşirea sa din vigoare, nu faptelor generate anterior intrării ei în vigoare.
De asemenea, acestui principiu se poate adăuga şi regula „ tempus regit actum”, conform căreia o situaţie juridică produce efectele prevăzute de legea civilă aflată în vigoare la data apariţiei sale sau orice act juridic este guvernat de legea timpului în care s-a născut.
Ca atare, dreptul la pensie a reclamantei s-a deschis sub imperiul L.567/2004, act normativ care în prezent este în vigoare, nefiind abrogat expres şi sub incidenţa căruia se află proteguit dreptul contestatoarei, deci reglementările L. 119/2010 nu pot fi aplicate cu efecte retroactive.
În consecinţă, instanţa a dat eficienţă juridică dispoziţiilor CEDO, Constituţie României găsind contestaţia întemeiată drept .
Împotriva hotărârii de mai sus a formulat recurs intimata C.J.P. Cv., iar prin motivele de recurs hotărârea a fost criticată pentru încălcarea prevederilor art. 3 din Legea nr. 119/2010 şi a art. 2 din HG nr. 737/2010 care stipulează clar că pensiile de serviciu ale personalului auxiliar al instanţelor „cuvenite sau aflate în plată” se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea 19/2000.
Din punctul de vedere al nerespectării principiului neretroactivităţii legii civile, prin motivele de recurs se arată că recalcularea pensiei contestatoarei nu s-a realizat cu data deschiderii dreptului la pensie, retroactiv, ci de la data intrării în vigoare a actului normativ care stabileşte obligativitatea recalculării pensiilor de serviciu.
Analizând soluţia primei instanţe prin prisma motivelor de recurs, dar şi sub toate aspectele invocate de contestatoare conform art. 304 indice 1 cod procedură civilă, curtea a reţinut că recursul intimatei este fondat pentru următoarele considerente:
Comparând cuantumul pensiei de serviciu de care reclamanta a beneficiat în temeiul legii nr. 567/2004 cu drepturile de pensie rezultate în urma aplicării legii nr.19/2000 rezultă o diferenţă de 2055 lei, ceea ce înseamnă o micşorare cu 63,23%.
Comparând cuantumul pensiei de serviciu de care reclamanta a beneficiat în temeiul legii nr. 567/2004 cu drepturile de pensie rezultate în urma aplicării legii nr.19/2000 rezultă o diferenţă de 2055 lei, ceea ce înseamnă o micşorare cu 63,23%.
Soluţia primei instanţe este fundamentată pe aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare Convenţia) şi înlăturarea normelor de drept intern cuprinse în Legea nr. 119/2010 prin care se recalculează pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate pe mai multe considerent: că aceste norme interne aduc atingere noţiunii de „bun” astfel cum aceasta a fost conturată în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) dar şi teoriei drepturilor câştigate fără ca ingerinţa statului pe tărâmul unui drept de proprietate câştigate să fi fost prevăzută de lege , fără să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de radicală a unor pensii speciale şi fără să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru utilizarea lui.
De asemenea, prima instanţă a constatat că norma internă aplicabilă în cauză încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile.
O primă problemă care se pune este aceea de a stabili dacă o instanţă de drept comun se poate pronunţa cu privire la respectarea Convenţiei ca efect al aplicării unei legi într-un caz concret în condiţiile în care Curtea Constituţională a declarat deja că legea este constituţională .
Prin această decizie C.C. a analizat constituţionalitatea legii si în raport cu dispoziţiile art. 15 alin 2 din Constituţie, abordând şi respectarea principiului neretroactivităţii legii civile.
Curtea a reţinut ca textele legale criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor, si numai în ceea ce priveşte cuantumul acestora nu si stagiul efectiv de activitate, vârsta eligibila.
Aceste statuari ale CC nu pot fi modificate de o instanţa de drept comun in interpretarea aceluiaşi principiu, acela al neretroactivităţii legii civile.
În practica CEDO s-a statuat că instanţele naţionale pot şi chiar au obligaţia de a da prioritate convenţiei atunci când standardul fixat de legea constituţională internă este mai mic decât cel fixat de CEDO, astfel încât, deşi legea este declarată constituţională, ea poate, în circumstanţe concrete şi particulare, să încalce Convenţia.
Constituţia României consacră şi garantează atât inviolabilitatea dreptului de proprietate privată (art. 44 şi 136 al. 5), dreptul cetăţenilor la pensie şi la un nivel de trai decent (art. 47) , condiţiile privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi (art. 53), egalitatea de drepturi a cetăţenilor art. 16 al. 1), dar şi neretroactivitatea legii civile (art. 15 al. 2) , iar nivelul de protecţie constituţională al acestor drepturi este cel puţin la nivelul normelor internaţionale în domeniul drepturilor omului .
Verificând conformitatea Legii nr. 119/2010 cu principiile şi drepturile constituţionale mai sus arătate, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 871/25.06.2010 a constatat că legea este constituţională. Este adevărat că prin deciziile de neconstituţionalitate Curtea Constituţională verifică doar conformitatea în abstract a legii cu Constituţia, în timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului se pronunţă asupra interpretării şi aplicării în concret a legii, verificând efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită stare de fapt.
Acest lucru înseamnă că instanţele de drept comun au obligaţia de a respecta statuările şi doar în mod cu totul şi cu totul excepţional poate constata că o anumită normă, declarată constituţională, produce efecte contrare Convenţiei într-un caz concret, în funcţie de circumstanţele speţei, iar nu în general, în abstract.
În stabilitatea efectelor contrare Convenţiei într-un caz dat, instanţele naţionale trebuie să aibă în vedere şi jurisprudenţa CEDO cu privire la definirea principiului ori dreptului pretins încălcat , iar hotărârea dată trebuie să se circumscrie limitelor stabilite în situaţii similare, nefiind admisibil ca instanţele naţionale să lărgească sfera definirii unui drept sau principiu , acest atribut aparţinând în exclusivitate Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, este adevărat că prin jurisprudenţa CEDO s-a stabilit că noţiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel că dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia unui bun proprietate privată. Cu toate acestea, jurisprudenţa CEDO a precizat că acest lucru nu înseamnă o garantare a dreptului de a primi o pensie într-un anumit cuantum . Dreptul ocrotit prin art. 1 din protocol nr. 1 la Convenţie nu este un drept absolut, el comportând limitări aduse de către stat, care sub acest aspect are o largă marjă de apreciere.
În acest sens, CEDO a acceptat reduceri substanţiale ale cuantumului unor pensii sau altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării art. 1 al Protocolului nr. 1.
Astfel, în cauza Callejas contra Spaniei din 18.06.2002 s-a constatat că reducerea cu 66% a pensiei principale nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate. De asemenea în cauza Hasani contra Croaţiei (30.09.2010) reclamanta a invocat o încălcare a dreptului de proprietate deoarece la data naşterii copilului legea prevedea o indemnizaţie de maternitate până la împlinirea vârstei de 3 ani, iar după 1 an legea a fost modificată în sensul că indemnizaţia se acordă doar până la împlinirea vârstei de 1 an, situaţie în care reclamantei i-a încetat plata acestei indemnizaţii . CEDO a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu conferă dreptul de a obţine proprietatea asupra unui bun .
Trebuie remarcat faptul ca noţiunea de „bun „, in sensul Convenţiei se poate aplica, ţinând cont de natura pensiei – pensie speciala – părţii contributive a pensiei de serviciu, pentru care trebuie sa existe garanţii., nu si suplimentului-partea necontributivă, ce se suporta din bugetul de stat. Această distincţie dintre beneficiile de natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, este abnotată chiar şi de CEDO în cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009.
Această prevedere nu restricţionează în nici un fel libertatea statului de a decide să instituie sau nu o anumită formă de asistenţă socială sau o anumită schemă de asigurări sociale sau să abroge felul sau cuantumul beneficiilor plătite în cadrul acestor scheme.
În consecinţă, este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care la acordă, singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie, privind nediscriminarea.
Cu toate acestea , ingerinţa statului trebuie să corespundă celor 3 limitări, condiţii impuse de art. 1 din Convenţie:
a) ingerinţa să fie prevăzută de lege
b) să existe un scop legitim
c) să existe un raport rezonabil de proporţionalitate
Prima condiţie este satisfăcută în cauză deoarece limitările aduse unor drepturi de pensie s-au realizat printr-o lege (Legea nr. 119/2010).
Scopul legitim urmărit prin luarea măsuri a fost determinat de necesitatea diminuării cheltuielilor bugetare şi instituirea unui regim egalitar de pensii având la bază principiul contributivităţii şi eliminarea inechităţilor existente în sistem şi nu în ultimul rând , situaţia de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul.
În analiza respectării condiţiei proporţionalităţii trebuie avut în vedere, astfel cum a subliniat şi Curtea Constituţională, că măsurile instituite prin legea nouă nu aduc atingere componentei contributive a dreptului reclamantei la pensie, fiind afectată doar componenta necontributivă care este supusă practic condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare pentru a putea fi acordată.
Transformarea pensiei de serviciu a reclamantei dobândită în temeiul art. 68 din Legea nr. 567/2004 într-o pensie de limită de vârstă al cărui cuantum s-a diminuat în mod semnificativ reprezintă în mod cert o ingerinţă din partea Statului Român, însă analiza condiţiei proporţionalităţii trebuie să ţină cont în ce măsură reclamanta şi familia sa a fost lipsită în mod efectiv de mijloacele de subzistenţă.
Ori, cuantumul redus al pensiei în litigiu reprezintă aproximativ dublul salariului minim pe economie ceea ce reprezintă un salariu mediu net pe economie.
De asemenea, pensia reclamantei recalculată reprezintă de peste 3 ori nivelul pensiei minime de 350 lei stabilit pe anul 2011( redenumită „ indemnizaţie socială pentru pensionari” conform art. 7 Legea 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar ) şi se află în jurul unei pensii medii lunare.
Prin urmare, nu se poate reţine că prin măsura luată reclamanta a fost lipsită de mijloacele de subzistenţă.
În ceea ce priveşte respectarea principiului egalităţii şi nediscriminării, Curtea reţine că noua lege a pensiilor în forma în care a fost adoptată, a afectat toate pensiile de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechităţi din sistem, existând un decalaj uriaş între cea mai mică pensie şi cea mai mare pensie plătită de stat generată de apariţia unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o serie de privilegii şi tratamente favorabile unor categorii profesionale.
Din analiza cuprinsului noii legi de pensionare se observă că, în realitate, categoria profesională a reclamantei nu a fost supusă unui regim diferenţiat faţă de alte categorii socio-profesionale, legiuitorul alegând să abroge toate categoriile de pensii speciale, fără nici o distincţie, şi să le supună unui regim de stabilire şi calculare unitar aplicabil tuturor celorlalţi beneficiari ai sistemului de asigurări sociale de stat.
În ceea ce priveşte o pretinsă discriminare rezultată din practica neunitară a instanţelor judecătoreşti în materia acordării drepturilor ce fac obiectul prezentei acţiuni, discriminare rezultată din hotărâri judecătoreşti potrivnice pronunţate de instanţe diferite cu privire la situaţii juridice similare, curtea reţine că nu au relevanţă în soluţionarea prezentei cauze câtă vreme în sistemul nostru judiciar precedentul judiciar nu constituie izvor de drept. Eventualele discriminări care rezultă din acte ale celor trei puteri (legi, acte administrative, acte normative prin împuternicirea dată de parlament şi hotărâri judecătoreşti) pot fi înlăturate doar prin mijloace speciale reglementate în acest sens prin Constituţie şi celelalte legi. În acest sens interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, constituie un obiectiv primordial al actului de justiţie iar împlinirea acestui deziderat poate fi realizat doar prin căile prevăzute de lege la momentul actual, respectiv prin sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de către instanţele judecătoreşti.
Cererea adresată unei instanţe de drept comun de a constata existenţa unei discriminări în cazul unor hotărâri judecătoreşti potrivnice nu se circumscrie dispoziţiilor speciale ale OG Nr.137/2000 întrucât discriminările reglementate în acest act normativ au în vedere deosebirile realizate pe bază de rasă, etnie, , etc., ori hotărârile judecătoreşti potrivnice invocate ca izvor al discriminării, ca de altfel, în principiu, orice hotărâri judecătoreşti, nu au la origine deosebiri de acest gen, soluţia diferită a instanţelor bazându-se pe interpretarea proprie dată legilor aplicabile situaţiei juridice respective.
Faţă de aceste considerente , curtea reţine că soluţia primei instanţe este dată cu ignorarea dispoziţiilor art. 1.5 şi art. 12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor astfel încât , în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă soluţia primei instanţe va fi modificată în tot în sensul respingerii acţiunii principale.
Decizia civilă Nr. 404/R/7 aprilie 2011 – C.Ş.
