Reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată. Persoane îndreptăţite. Condiţia de a formula cerere de reconstituire


Adeverinţa de reconstituire a dreptului de proprietate emisă numai pe numele unuia dintre moştenitori nu este sancţionată cu nulitatea absolută, în raport de prevederile art. III din Legea nr. 169/1997.

Cât timp titularul adeverinţei a dovedit calitatea sa de moştenitor al fostului proprietar, acesta este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului.

Potrivit art. 8-11 din Legea nr. 18/1991, republicată, stabilirea dreptului de proprietate prin reconstituire sau constituire se face la cerere, astfel încât, în cazul moştenitorilor, indiferent de numărul lor, de prevederile Legii nr. 18/1991, republicată, beneficiază doar aceia care au depus cerere în condiţiile legii.

Prin urmare, ceilalţi moştenitori care nu au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate nu beneficiază de prevederile fondului funciar, iar cererea lor de constatare a nulităţii absolute a adeverinţei de proprietate emise pe numele unui singur moştenitor este nefondată, cu atât mai mult cu cât împotriva hotărârii comisiei judeţene nu s-a formulat plângere în condiţiile Legii nr. 18/1991, republicată.

(Decizia nr. 630 din 10 septembrie 2004 – Secţia a IV-a civilă)

Prin cererea înregistrată sub nr. 1121/2002 pe rolul Judecătoriei Lehliu Gară, reclamanţii M.M., K.I., E.G. şi E.V. au solicitat să se constate nulitatea absolută a Adeverinţei nr. 1753 din 4.11.1991, eliberată de pârâta Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991, şi obligarea pârâtei de a emite o nouă adeverinţă, în care toţi reclamanţii să fie înscrişi ca ai unei suprafeţe de 5 ha teren intravilan, situat în judeţul Călăraşi, teren ce a aparţinut părinţilor lor, E.A. şi E.T.

în motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, însă pârâta a eliberat adeverinţa menţionată doar pe numele reclamantului E.V., căruia i-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, pentru care toţi reclamanţii, fraţi fiind, au drepturi egale.

Judecătoria Lehliu Gară, prin Sentinţa civilă nr. 1199/2002, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului formulat de reclamanţi.

Pentru a adopta această soluţie, instanţele au reţinut, în esenţă, că numai reclamanţii apelanţi E.V. şi M.M. au formulat cereri în baza Legii nr. 18/1991, iar dreptul de proprietate a fost reconstituit conform actelor depuse la comisie. Numai apelanta M.M. a contestat soluţia comisiei locale, fiindu-i admisă contestaţia în limita unei suprafeţe de teren intravilan de 0,30 ha, iar împotriva hotărârii comisiei judeţene nu a formulat plângere în termenul prevăzut de lege.

în concluzie, tribunalul a apreciat că nu s-a constatat vreo încălcare a dispoziţiilor legale care să atragă nulitatea absolută, potrivit dispoziţiilor art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991.

împotriva deciziei au declarat recurs apelanţii M.M., K.I., E.G. şi E.V., solicitând modificarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă, în dezvoltarea cărora au formulat următoarele motive:

– instanţa de apel “a interpretat greşit actul dedus judecăţii” şi, prin ignorarea vădită a datelor speţei, a respins apelul, deşi apelanţii au dovedit că sunt moştenitorii mamei lor, E.T.

– se impunea ca instanţele să constate că la eliberarea adeverinţei au fost înfrânte dispoziţiile imperative ale legii, întrucât toţi cei patru moştenitori ai fostei proprietare a terenurilor trebuiau să fie înscrişi ca atare în adeverinţa emisă de comisie.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că recursul este nefondat.

Actul juridic dedus judecăţii îl reprezintă tocmai adeverinţa eliberată de intimată în baza Legii nr. 18/1991, act interpretat şi analizat corect de instanţe, care nu i-au schimbat nici natura şi nici înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că adeverinţa menţionată face dovada dreptului de proprietate până la eliberarea titlului şi, în acest context, legalitatea actului a fost verificată prin prisma dispoziţiilor art. III din Legea nr. 169/1997.

Potrivit art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, sunt lovite de nulitate absolută “actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri.”

Or, recurentul E.V. era în mod evident îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, în calitate de moştenitor al autoarei comune, în condiţiile în care a depus cerere de reconstituire în termenul prescris de lege.

în cuprinsul acţiunii introductive, reclamanţii au precizat în mod expres că nu au urmat procedura succesorală după decesul mamei lor, E.T., neavând astfel certificat de moştenitor.
în această situaţie devin aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, conform cărora moştenitorii sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor şi sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei.

De asemenea, potrivit art. 8 – 11 din actul normativ mai sus menţionat, stabilirea dreptului de proprietate, prin reconstituire sau constituire, se face la cerere, astfel încât, în cazul moştenitorilor, independent de numărul acestora, de prevederile legii beneficiază doar aceia care au depus cerere în condiţiile legii.

Astfel cum au reţinut instanţele anterioare, reclamanţii K.l. şi E.G. nu au depus cereri de reconstituire şi nici în recurs aceştia nu au fost în măsură să dovedească înregistrarea unor asemenea cereri, în lipsa cărora, în mod indiscutabil, nu puteau beneficia de prevederile legii fondului funciar.

Faţă de considerentele prezentate, constatând că actul juridic în litigiu a fost eliberat, cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar, în favoarea unei persoane care era îndreptăţită, potrivit legii, la reconstituire, şi, pe cale de consecinţă, că în cauză nu sunt incidente cazurile de modificare invocate în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.