Recunoaşterea drepturilor organelor vamale de a recalcula drepturile de import în cadrul controlului vamal ulterior, nu înseamnă a exonera de orice răspundere şi responsabilitate persoanele care îndeplinesc formalităţile vamale Vamă


Prin sentinţa civilă nr. 3630 din 24 octombrie 2006 a Tribunalului Harghita s-a admis în parte acţiunea S.C. K. Harghita P. SRL Vlăhiţa în sensul anulării Deciziei nr. 4/45 din 8 august 2006 a D.G.F.P. Harghita pentru dobânzi în sumă de 93.641 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 16.991 RON. Prin aceeaşi sentinţă s-a respins capătul de cerere privitor la anularea actului atacat pentru taxa vamală în sumă de 20.998 RON şi T.V.A. în sumă de 37.366 RON.

Soluţia primei instanţe s-a motivat cu aceea că, din moment ce datoria vamală s-a stabilit la 30 iunie 2005, dobânzile şi penalităţile nu pot fi calculate retroactiv, reclamanta nefiind în culpă pentru acordarea facilităţilor prevăzute de art. 22 şi 25 din Legea nr. 133/1999 de către autorităţile vamale.

Sentinţa a fost recurată numai de către pârâtele D.G.F.P. Harghita şi D.R.V. Braşov pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, ambele recurente susţinând că datoria vamală izvorăşte din lege conform art. 61 alin. 1 şi 3 din Codul Vamal al României şi că în raporturile de drept fiscal dovada culpei debitorului nu este necesară, culpa acestuia fiind prezumată. În recursul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Harghita se argumentează calculul majorărilor şi a dobânzilor aferente precum şi a penalităţilor conform art. 13 din OG nr. 61/2002 în vigoare la data declaraţiilor vamale din 2000, iar după 1 ianuarie 2004 au devenit incidente dispoziţiilor art. 108 şi 109 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Ambele recurente susţin că sentinţa primei instanţe este nelegală, dar nici una din ele nu arată care anume dispoziţii imperative au fost încălcate, ignorate sau greşit aplicate.

Instanţa de recurs a constatat că, deşi sentinţa primei instanţe nu este susceptibilă de apel, recurentele nu pot fi dispensate de obligaţia motivării recursului prin enunţarea şi dezvoltarea cazurilor de casare ori de modificare în limita celor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, altfel controlul judiciar fiind imposibil de realizat. Aceasta cu atât mai mult cu cât arătarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor este prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 3021 alin. 1 lit. c Cod procedură civilă,iar analiza cauzei potrivit art. 3041 Cod procedură civilă este una facultativă şi nu obligă instanţa de recurs să analizeze toate cele nouă cazuri prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

Din punctul de vedere al instanţei de recurs trimiterea la dispoziţiile art. 304 indicele 1 Cod procedură civilă (recursul D.R.V. Braşov) sau la cele ale art. 299 şi urm. Cod procedură civilă (recursul D.G.F.P. Harghita) ca temeiuri de drept ale celor două recursuri, echivalează practic cu nemotivarea acestora, actualul recurs fiind considerat o cale de atac extraordinară ce nu poate fi exercitat decât pentru motive de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

Nu s-a contestat nici faptul că din oficiu instanţa de recurs nu a pus în discuţie nulităţi de ordine publică în sensul celor prevăzute de art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, iar dispoziţiile art. 3021 Cod procedură civilă,nu disting în stabilirea sancţiunii nulităţii absolute pentru anumite omisiuni, între recursul împotriva unei hotărâri susceptibile sau nu de apel.

Aceasta şi pentru faptul că prin Decizia nr. 176 din 24 martie 2005 a s-a constatat neconstituţionalitatea doar a dispoziţiilor art. 3021 alin.1 lit. a Cod procedură civilă, nu şi a celor de la litera „c” din acelaşi articol. De altfel, chiar din redactarea art. 3041 Cod procedură civilă, invocat de recurente pentru recursul împotriva unei hotărâri care, potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, rezultă că recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, de unde concluzia clară că motivele de casare odată dezvoltate şi epuizate, instanţa de recurs ar putea examina cauza „sub toate aspectele”, în sensul că respectivul recurs ar dobândi caracter devolutiv, instanţa de recurs care în principiu examinează doar hotărârea şi nu cauza, putând examina şi fondul cauzei. Pentru a ajunge însă la fondul cauzei şi a da recursului caracterul devolutiv specific apelului, este necesar ca motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă să fi fost epuizate, fiind de neconceput ca acestea nici măcar să nu fi fost invocate şi dezvoltate potrivit legii.

Pe fondul cauzei, instanţa a făcut o corectă aplicare a legii în raport cu datele concrete din dosar şi nu a negat dreptul organelor vamale de a recalcula drepturile de import în cadrul controlului vamal ulterior, dar, în mod justificat nu a omis să constate faptul că eroarea privind acordarea facilităţii vamale putea şi trebuia observată inclusiv de autorităţile vamale. Mergând pe raţionamentul recurentelor, ar trebui acceptată exonerarea de orice răspundere şi responsabilitate a persoanelor care îndeplinesc formalităţile vamale, care supraveghează operaţiunile şi care acţionează în mod automat pe baza datelor cuprinse în declaraţia vamală dată şi semnată pe propria răspundere de persoana în cauză. Un asemenea raţionament nu poate fi acceptat şi nu poate fi înlăturată şi culpa organelor vamale care au obligaţia în egală măsură de a cunoaşte legile în vigoare şi a veghea la aplicarea lor corespunzătoare. Termenul în care se poate face controlul vamal ulterior, nu poate fi folosit împotriva celor care au primit liber de vamă şi care au beneficiat fie şi în mod eronat de facilităţi acordate în cele din urmă tot de organele vamale. În cazul în speţă majorările şi penalităţile de întârziere ar fi fost datorate de la data la care s-au stabilit taxele vamale corecte în situaţia în care nu s-ar fi achitat la scadenţă.

Ambele recurente invocă şi faptul că reclamanta nu ar fi îndeplinit condiţiile pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 133/1999, în condiţiile în care în procesul verbal de control nr. 90 din 30 iunie 2005 care a făcut obiectul contestaţiei, s-a menţionat că petenta a beneficiat de scutire la plata taxelor vamale conform art. 22 din Legea nr. 133/1999 pentru operaţiunile de import cu cele trei DVI-uri, la data la care prevederea nu era în vigoare, fiind abrogată (fila 12 dosar fond). Situaţia este cu atât mai gravă cu cât, organele vamale, cel puţin aşa rezultă din susţinerile formulate în recurs, nu consideră că au obligaţia unei minime verificări asupra respectării dispoziţiilor legale şi se prevalează doar de aparenţa declaraţiilor vamale care sunt acte unilaterale, pe proprie răspundere. Controlul vamal ulterior al operaţiunilor ar trebui să vizeze atât declaraţiile vamale date pe proprie răspundere cât şi activitatea personalului vamal sub aspectul vegherii asupra respectării legalităţii.

Faţă de cele ce preced, instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii, astfel că, văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondate ambele recursuri motivate în esenţă pe aceleiaşi argumente de fapt şi de drept.