Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a certificatului de vacanţă succesorală, invocând ca motiv preluarea abuzivă a imobilului de către stat tocmai în baza unei declaraţii de renunţare abuzivă.
In raport de conţinutul cererii de chemare în judecată care trebuie calificată nu după termenii impropriu utilizaţi, ci după finalitatea urmărită de reclamant, susţinerea tribunalului, în sensul că instanţa de fond nu trebuia să analizeze valabilitatea declaraţiei de renunţare la succesiune, nu poate fi reţinută.
Pe fondul cauzei, curtea a reţinut următoarele.
Potrivit art. 700 C. civ., dreptul de a accepta succesiunea se prescrie într-un termen de 6 luni, socotit de la deschiderea succesiunii.
Potrivit art. 694 C. civ., cel care a acceptat succesiunea nu mai poate reveni asupra acceptării, opţiunea succesorală fiind un act juridic unilateral şi, în principiu, irevocabil.
De asemenea, opţiunea succesorală este un act juridic indivizibil, nefiind posibilă acceptarea în parte a moştenirii (a unor bunuri din moştenire şi renunţarea la rest).
Sub acest aspect, din actele dosarului rezultă că la data de 13 decembrie 1960 a decedat I.E., tatăl recurentei-reclamante, cu ultimul domiciliu în Bucureşti.
Conform înştiinţării de plată emisă de Secţia Financiară la 16.01.1962, comunicată la aceeaşi adresă, pentru terenul situat în str. R. impozitul pe anii 1962 – 1965 era în sumă de 370 lei.
Din declaraţiile de renunţare la succesiunea defunctului rezultă că recurenta-reclamantă, în calitate de fiică, şi mama acesteia, după decesul tatălui, au continuat să locuiască în acelaşi imobil.
Aceste aspecte sunt de natură să conducă la concluzia, cum corect a reţinut instanţa de fond, că recurenta-reclamantă a acceptat tacit succesiunea defunctului tată, folosinţa bunurilor succesorale şi plata impozitelor aferente imobilului reprezentând manifestări de voinţă ale moştenitorilor în sensul acceptării succesiunii.
Din acest punct de vedere, declaraţia de renunţare la succesiune, dată ulterior acceptării acesteia, este lovită de nulitate absolută, cauza acesteia fiind ilicită, conform art. 948 C. civ., aceasta fiind formulată cu încălcarea dispoziţiilor art. 694 C. civ.
Pe de altă parte, declaraţiile de renunţare la s-au făcut peste termenul prevăzut de art. 700 C. civ., care instituie regula prescriptibilităţii dreptului de a accepta succesiunea.
Art. 700 C. civ. prevede că dreptul de a accepta succesiunea se prescrie într-un termen de 6 luni, socotit de la data deschiderii succesiunii, care este data decesului.
Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor, devenind astfel străin de moştenire.
Declaraţia de renunţare la moştenire făcută peste termenul prevăzut de art. 700 C. civ. nu produce efecte din următoarele considerente.
Dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune în termenul prevăzut de 700 C. civ., potrivit regulilor aplicabile prescripţiei extinctive în puterea legii, se stinge dreptul de a accepta moştenirea şi, o dată cu acest drept, se stinge, cu efect retroactiv, şi titlul de moştenitor, acesta devenind străin de succesiune. Stingerea prin prescripţie a dreptului de opţiune atrage chiar stingerea vocaţiei succesorale.
Prin urmare, declaraţia de renunţare expresă dată după 6 ani de la data decesului defunctului nici nu era necesară în condiţiile în care succesibilii nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 C. civ.
Potrivit art. 700 C. civ., termenul de 6 luni, în interiorul căruia trebuie exercitat dreptul de opţiune succesorală, începe să curgă de la data deschiderii moştenirii, care este de fapt data decesului, pentru toţi succesibilii, indiferent de vocaţia lor la moştenire (moştenitori dintr-o clasă mai apropiată sau mai îndepărtată). Numai că opţiunea exercitată de succesibilii subsecvenţi va produce efecte sau va rămâne ineficace după cum succesibilii de rang preferabil vor renunţa sau vor accepta moştenirea.
Sub acest aspect, motivarea instanţei de fond, în sensul că după declaraţia de renunţare la succesiune dată de recurenta-reclamantă în anul 1966 trebuia să curgă un nou termen de 6 luni în interiorul căruia să-şi manifeste dreptul de opţiune succesorală, succesibilii subsecvenţi, este contrară dispoziţiilor legale.
Constatând că declaraţiile de renunţare date de moştenitori au fost lipsite de orice efect juridic asupra actului iniţial de acceptare, iar ca urmare a anulării acestuia, succesibilul este pus în situaţia în care era înainte de renunţare, corect instanţa de fond a apreciat că certificatul de vacanţă succesorală emis în baza declaraţiei respective considerate nule este nul absolut, operând principiul potrivit căruia resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 1858 din 4.09.2002
