Potrivit dispoziţiilor art. 103 din Codul de procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care pârâtul dovedeşte că a fost împiedicat printr-o împrejurare mai presus de voinţa lui.
Plecarea voluntară din ţară a apărătorului recurentului nu poate fi considerată o împiedicare, în sensul dispoziţiilor art. 103 din Codul de procedură civilă, de a depune motivele de recurs, deoarece reclamantul se putea adresa unui alt apărător sau apărătorul ales putea să-şi aleagă un avocat care să-l substituie.
(Decizia nr. 728 din 13 octombrie 2004 – Secţia a lll-a civilă)
Prin Cererea înregistrată sub nr. 3076/2003 la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, reclamanta V.M.A. a chemat în judecată pârâtul municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului de a-i preda în exclusivă proprietate şi paşnică posesie diferenţa de teren în suprafaţă de 609 mp, care face parte din totalul de suprafaţă de 1136 mp, pe care se află edificată construcţia situată în Bucureşti, sectorul 2.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a aparţinut autoarei sale – bunica paternă. Acest imobil a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând pe lista-anexă la decret la poziţia nr. 1852. Reclamanta a mai arătat că a formulat o acţiune de constatare a caracterului abuziv al naţionalizării imobilului, acţiune ce a fost admisă de Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă prin Sentinţa civilă nr. 1086 din 29.10.2000, rămasă definitivă şi irevocabilă. S-a motivat, totodată, că din eroare a arătat în respectiva acţiune promovată că terenul care face parte din respectivul imobil ar fi fost în suprafaţă de numai 527,35 mp, corespunzător suprafeţei de teren considerate ca făcând parte din moştenirea rămasă de pe urma bunicii, neobservând că, în procesul-verbal de impunere pentru moştenirea rămasă de la aceasta, se prevedea o suprafaţă de 1054,70 mp.
Prin Sentinţa civilă nr. 2985 din 25.04.2003, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că cererea a fost introdusă la data de 2.04.2003, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care instituie pentru redobândirea în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, în perioada 1945- 1989, o procedură specială administrativă. Instanţa de fond a considerat că şi pentru reclamantă, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 era obligatorie.
împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel reclamanta, motivând că Legea nr. 10/2001 nu are incidenţă în cauză, dat fiind că anterior, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, s-a stabilit că întregul imobil compus din teren şi construcţii a fost preluat prin aplicarea abuzivă a naţionalizării, cu acest prilej producându-se eroarea materială de a se menţiona că terenul ar fi avut o suprafaţă de 527,35 mp, când în realitate suprafaţa terenului a fost şi este de 1836 mp.
Prin Decizia civilă nr. 1949/A din 3.11.2003, Tribunalul Bucureşti- Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi-a motivat cererea de chemare în judecată prin eroarea strecurată în cuprinsul Deciziei civile nr. 1087 din 19.10.2000, care a statuat cu autoritate de lucru judecat asupra pretenţiei deduse judecăţii. Or, pe calea unei acţiuni în revendicarea aceleiaşi suprafeţe de teren, nu este posibilă îndreptarea erorii la care se referă reclamanta. Cum soluţia respingerii pe fond a cererii, ca neîntemeiată, ar prejudicia pe apelantă, faţă de soluţia inadmisibilităţii pronunţată la judecata pe fond, soluţie ce apără partea într-o eventuală acţiune viitoare de puterea lucrului judecat, tribunalul a făcut aplicarea art. 296 teza II din Codul de de procedură civilă şi a respins apelul ca nefondat.
împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului cu reţinerea cauzei pentru rejudecarea pe fond în conformitate cu art. 312 alin. 3 din Codul de de procedură civilă.
în primul rând, în conformitate cu art. 103 din Codul de procedură civilă, recurenta a solicitat repunerea în termenul pentru motivarea recursului, întrucât prin Contractul de asistenţă juridică nr. 376835 din 18.12.2003 a fost angajat pentru susţinerea recursului apărătorul C.A., cu care a avut contract de asistenţă juridică, atât pentru prima instanţă, cât şi pentru instanţa de apel. S-a arătat că decizia recurată a fost comunicată la data de 24.12.2003 la domiciliul apărătorului din Bucureşti. Apărătorul său a fost plecat din ţară în perioada 21.12.2003-17.01.2004.
Referitor la decizia pronunţată în apel, recurenta a susţinut că respingerea apelului ca nefondat s-a făcut pe un alt temei şi cu altă motivare, nepusă în discuţie de instanţa de apel, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 129 pct. 2 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Pe de altă parte, s-a arătat că este evident că prin acţiune nu s-a cerut “îndreptarea erorii” la care se referă motivarea deciziei recurate.
Explicaţia dată în acţiunea sa de către recurenta-reclamantă nu constituie temeiul de drept al acţiunii, care se referă la obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti de a emite decizie de restituire şi pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 609 mp, teren care nu a făcut obiectul judecăţii cu prilejul primei acţiuni în revendicare. Prin urmare, greşit, în privinţa acţiunii din prezenta cauză, se vorbeşte despre autoritate de lucru judecat şi de rectificare a unei erori materiale.
Curtea, asupra cererii de repunere în termenul de motivare a recursului, a constatat că aceasta este nefondată fată de următoarele considerente:
Potrivit art. 303 alin. 2 din Codul de procedură civilă, “Termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.”
în speţă, hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată apelantei-reclamante la data de 24.12.2003, la adresa indicată de aceasta.
Termenul de recurs, potrivit art. 301 din Codul de procedură civilă, s-a împlinit la data de 9.01.2004.
Până la această dată recurenta-reclamantă avea obligaţia de a depune motivele de recurs la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, însă acestea au fost depuse abia la data de 26.01.2004. Potrivit art. 103 din Codul de procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
în speţă, apărătorul recurentei-reclamante a fost plecat din ţară, după cum a susţinut acesta şi a dovedit cu actele de la dosar, prin voinţa sa.
Plecarea voluntară din ţară a apărătorului recurentei-reclamante nu poate fi considerată o dovadă a recurentei-reclamante că “a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei” de a depune motivele de recurs.
Recurenta-reclamantă se putea adresa unui alt apărător, apărătorul ales putea să-şi aleagă un avocat care să-l substituie ş.a.
Ca urmare, faţă de aceste considerente şi în baza dispoziţiilor de drept invocate, Curtea a respins cererea de repunere în termenul de motivare a recursului, ca nefondată.
Făcând aplicarea art. 306 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat nul recursul, întrucât nu a fost motivat în termenul legal şi nici nu a fost invocat vreun motiv de ordine publică.
