Cum biserica a aparţinut membrilor comunităţii şi nu parohiei în sine, iar aceştia, sau moştenitorii lor, după caz, într-o majoritate covârşitoare au optat pentru rămânerea în interior cultului ortodox, se impune ca şi lăcaşul de cult să revină acelaşi comunităţi.
Cum biserica a aparţinut membrilor comunităţii şi nu parohiei în sine, iar aceştia, sau moştenitorii lor, după caz, într-o majoritate covârşitoare au optat pentru rămânerea în interior cultului ortodox, se impune ca şi lăcaşul de cult să revină acelaşi comunităţi.
Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., sent. nr. 931/F/05 mai 2011
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Bistriţa reclamanta Parohia Română Unită cu Roma (Greco-catolică) Milaş a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română Milaş, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să constate că întabularea operată în cartea funciară nr. 86 Milaş nr. top. 112/2 – Biserica în favoarea Parohiei Ortodoxe Române Milaş s-a făcut fără titlu legal, încălcându-se dispoziţiile art. 17, 43, 44, 45 din Decret nr. 115/1938; să constate nulitatea Încheierii nr. 116 din 31.03.1950 din CF nr. 86 Milaş prin care s-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului Biserică în favoarea Parohiei Ortodoxe Române Milaş, cu restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
Prin sentinţa civilă nr. 5978/2009 pronunţată de Judecătoria Bistriţa a fost respinsă acţiunea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat recurs.
În privinţa căii de atac tribunalul a constat întemeiată cererea reclamantei, calea de atac fiind apelul şi nu recursul, dispunându-se recalificarea căii de atac, aşa cum s-a procedat prin încheierea din 23 aprilie 2010.
Prin decizia civilă nr. 30/A/2010 s-a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, recurs cea fost admis prin decizia civilă nr. 3032/R/2010 a Curţii de apel Cluj, decizia dată în apel a fost casată, s-a admis apelul declarat de către reclamantă s-a admis, s-a anulat sentinţa civilă nr. 5987/2009 şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
Excepţia necompetenţei materiale a tribunalului a fost respinsă la termenul de judecată din 24 martie 2011, reţinându-se că instanţa de rejudecare nu poate relua în discuţie problemele de drept dezlegate prin decizia de casare. În speţă, instanţa de control judiciar a dezlegat prin decizia nr. 3032/R/2010 nu numai problema naturii juridice a cererii promovate de către reclamantă , ci a stabilit şi instanţa competentă să o soluţioneze în fond, iar un conflict de competenţă între instanţa de casare şi cea de rejudecare este în afara oricărei prevederi legale.
Examinând cu prioritate conform art. 137 din Codul de procedură civilă, excepţiile de procedură a prematurităţii acţiunii şi a prescripţiei dreptului la acţiune invocate de către pârâtă prin întâmpinare, tribunalul constată că nu sunt date temeiuri pentru admiterea lor, urmând a le respinge pentru următoarele argumente:
În susţinerea excepţiei prematurităţii s-au invocat prevederile art. 3 alin.2 din Decretul Lege 126/1990, aşa cum s-a modificat prin Legea 182/2005, potrivit cărora în opinia pârâtei se instituie o procedură prealabilă obligatorie, iar în lipsa parcurgerii acesteia acţiunea nu poate fi primită.
În opinia tribunalului, procedura instituită de textul legal nu este altceva decât o reglementare a unei modalităţi de rezolvare amiabilă a litigiului, la care părţile pot recurge, însă nu poate fi calificată ca fiind o procedură prealabilă în sensul dispoziţiilor art. 109 alin.3 din Codul de procedură civilă, caracterul ei obligatoriu nefiind expres prevăzut.
Pe de altă parte, art. 6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede expres dreptul oricărei persoane fizice sau juridice de a se adresa unei instanţe. Aşa cum a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Parohia Greco-catolică Sâmbăta Bihor împotriva României, comisia mixtă prevăzută de dispoziţia arătată, formată din reprezentanţii celor două comunităţi religioase, nu poate fi considerată drept o „instanţă” în sensul art. 6 alin. 1, astfel că accesul la justiţie a oricăreia dintre bisericile care afirmă încălcarea drepturilor sale asupra unui lăcaş de cult nu poate fi împiedicat.
În speţă, reclamanta a încercat iniţierea unui dialog cu pârâta, încă la data de 02.06.2022 când încă nu era reglementată procedura introdusă în Decretul-lege nr. 126/1990 prin Ordonanţa nr. 64/2004, însă s-a lovit de refuzul vehement al acesteia.
În aceste condiţii, dreptul de acces la justiţie ar reclamantei nu poate fi împiedicat de lipsa constituirii comisiei mixte şi a unei hotărârii a acesteia, excepţia prematurităţii acţiunii urmând a fi respinsă.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este şi ea neîntemeiată, deoarece prevederile art. 6 alin. 3 şi 4 din OUG nr. 184/2002, de modificare şi completare a OUG nr. 94/2000 potrivit cărora „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie in termen de 6 luni de la data intrării in vigoare a prezentei ordonanţe de urgenta. Pentru soluţionarea acestor cauze instanţele judecătoreşti competente vor avea in vedere dispoziţiile art. 46 alin. (1), (2) si (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările si completările ulterioare” nu sunt incidente în speţă, ele vizând strict imobilele prevăzute de OG nr. 94/2000, respectiv „imobilele care au aparţinut religioase din România si au fost preluate in mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul roman, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate in proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau in patrimoniul unei persoane juridice”.
Fiind vorba de un termen de prescripţie, domeniul lui de reglementare nu poate fi extins prin analogie şi asupra altor acţiuni sau bunuri care nu sunt expres prevăzute de norma juridică invocată, astfel că el nu îşi găseşte aplicabilitate în speţă.
Analizând pe fond acţiunea promovată, aşa cum a fost ea întregită prin înscrisul aflat la dosarul de rejudecare, tribunalul reţine că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform dezlegărilor obligatorii date de către instanţa de casare, prezenta acţiune este una în revendicarea imobilului biserică înscris în cf nr. 86 Milaş nr. top 112/2, astfel că în această privinţă întregirea de acţiune nu face altceva decât să reitereze calificarea juridică dată în recurs, fiind admisibilă.
În ceea ce priveşte cimitirul, identificat în acelaşi cf şi acelaşi nr. top, tribunalul constată că acesta nu a fost solicitat în primul ciclu procesual, în privinţa sa nu sunt aplicabile prevederile art.3 ale Decretului-lege nr. 126/1990, astfel că cererea este inadmisibilă în prezentul cadru procesual. De altfel, prin poziţia exprimată în faţa instanţei prin reprezentant, reclamanta a arătat că cimitirul nu poate face obiectul acţiunii de faţă .
Conform înscrierilor de la B5 din cartea funciară menţionată, imobilul biserică identificat cu nr. top 112/2 este proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Milaş, a cărui drept s-a înscris în anul 1950 în baza Ordinului nr. 3811/1950 a Ministerului Cultelor.
Contrar susţinerilor reclamantei, nu există temeiuri care să conducă la desfiinţarea titlului cu care reclamanta a dobândit dreptul său de proprietate asupra bisericii. Faptul că acest ordin nu se regăseşte în arhiva cărţii funciare, nu poate conduce la ideea că el nu a existat şi că dacă a existat a fost nelegal. Aşa fiind, teza nulităţii încheierii nr. 116/31.03.1950 susţinută de reclamantă, nu a fost dovedită atâta timp cât prezumţia relativă de legalitate a înscrierilor în cartea funciară prevăzută de D-L 115/1938 şi reluată de Legea 7/1996 nu a fost răsturnată în cauză.
Menţiunile anterior întabulării a arătate, confirmă faptul că anterior imobilul a aparţinut Parohiei Greco-catolice din Milaş, iar urmare a desfiinţării acestui cult religios, a trecut în proprietatea Statului Român (pentru dobândirea în temeiul legii nefiind necesară înscrierea în cartea funciară), care l-a transferat apoi în către pârâtă.
Preluarea imobilului de către stat nu poate fi catalogată decât ca fiind una abuzivă, având în vedere prevederile art.37 din Decretul nr. 177/1948 şi art. 2 din Decretul nr. 358/1948, dovezi referitoare la urmarea procedurii prevăzute de primul nefiind făcute, iar cel de-al doilea act normativ excepta de la trecerea în proprietatea statului bunurile parohiilor, deci şi lăcaşurile de cult.
Cu toate acestea nu se poate face abstracţie de specificul dreptului de proprietate asupra bisericilor, care nu pot fi apreciate ca fiind ale unui cult religios, ci a comunităţii locale, respectiv a credincioşilor.
În acest sens, atât în reglementarea veche, cât şi cea prezentă se ţine cont de opţiunea majorităţii credincioşilor.
Textul legal în vigoare, incident în speţă, respectiv art.3 din Decretul-lege 126/1990, modificat prin OG.64/2004 aprobată prin Legea 182/2005, stipulează că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili ţinându-se seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. Din interpretarea dispoziţiei integrale a articolului 3 se observă că regula legal fixată trebuie respectată atât de comisia mixtă chemată în principal să soluţioneze diferendul dintre biserici, cât şi de instanţele de judecată sesizate cu acţiuni de drept comun, cum este şi cea de faţă.
Cum membrii comunităţii sunt consideraţi ca titulari ai dreptului de proprietate, aşa cum s-a arătat, opinia şi dorinţa lor majoritară raportat la chestiunea în discuţie trebuie să primească eficienţa şi efectele cuvenite. În această privinţă nu pot fi primite susţinerile reclamantei cu privire la inaplicabilitatea principiului majorităţii, de vreme ce acţiunea nu este una în revendicare de drept comun, ci se fundamentează pe dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, în lipsa unui titlu de proprietate actual de care să se poată prevala reclamanta.
În cazul din speţă, conform datelor ultimului recensământ, efectuat în anul 2002, din totalul populaţiei localităţii Milaş de 669 locuitori, un număr de 582 de persoane s-au declarat ca fiind credincioşi ortodocşi şi 45 greco-catolici. Situaţia este asemănătoare şi în prezent, semnăturile cuprinse în tabelele depuse în original la filele 55-68, atestă existenţa pe raza comunei Milaş a unui număr de 623 de credincioşi ortodocşi, astfel că numărul acestora nu poate fi apreciat ca fiind în scădere. În acelaşi sens, sunt şi datele comunicate de către primăria comunei Milaş cu adresa nr. 817/04. 04.2011, cu menţiunea că în aceasta s-au avut în vedere şi alţi locuitori decât cei din localitatea Milaş. S-a confirmat astfel că trecerea la cultul ortodox din anul 1948 nu este apreciată ca prejudiciatoare, din contră este menţinută şi agreată în prezent de către credincioşi într-o proporţie covârşitoare.
Tribunalul are în vedere şi decizia nr. 23/1993 a prin care s-a statuat asupra conformităţii articolul 3 din Decretul-lege 126/1990 cu legea fundamentală. Curtea a conchis, în esenţă, că: decretul reglementează modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate ce a aparţinut, iniţial, Bisericii Române Unite cu Roma; diferit faţă de bunurile preluate de către stat, în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunuri care prin însăşi construcţie sunt destinate folosinţei credincioşilor, aflate în uzul public al acestora, principiul reconstituirii este dat de opţiunile credincioşilor; acesta este în acord cu alte principii constituţionale, înscrise în art.1 şi 29 (cu conţinut identic); procesul reconstituirii nu se poate realiza în abstract sau în considerarea unei situaţii anterioare, ci numai în concret, cu asigurarea dreptului fundamental al majorităţii credincioşilor; numai în felul acesta soluţia se dovedeşte morală şi juridică şi nu poate fi primit argumentul după care articolul 3 din decret nu răspunde ideii de înlăturare a consecinţelor persecuţiei religioase instaurate de regimul totalitar.
Raportat la caracterul abuziv al preluării, şi la regimul juridic aplicabil retrocedării lăcaşurilor de cult, rămâne fără relevanţă excepţia de fond a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, de către pârâtă. Cum parohia reclamantă şi întregul cult greco-catolic şi-au încetat existenţa în anul 1948 prin efectul legii, nu i se poate imputa pasivitatea în ceea ce priveşte posesia exercitată de către pârâtă asupra imobilului în litigiu.
