Potrivit art. 501 alin. 1 din Legea 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Secţia civilă –Decizia civilă nr. 17/20 ianuarie 2011
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Sibiu sub dosar nr. 3119/306/2009, reclamanţii P.I. şi P.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul MFP, ca prin hotărâre să se dispună obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă a imobilului situat administrativ în S. str. T nr. 18 ap. 1 înscris în CF 47232 S top 100/8 stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare în baza unui raport de expertiză.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamanţii au dobândit proprietatea imobilului menţionat în petitul acţiunii, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3696/1997 încheiat cu SC U. SA. Prin sentinţa civilă nr. 7011/2003 pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosar nr. 4524/2003 modificată prin decizia civilă nr. 1142/A/2004 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 1253/2004, decizia civilă nr. 856/2005 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 5440/2005 a fost constatată nulitatea absolută a contractului nr. 3696/1997 dispunându-se revenirea la situaţia anterioară de carte funciară.
În drept s-a invocat art. 50 alin. 2 indice 1, art. 50 indice 1 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 968/28.01.2010 pronunţată de Judecătoria Sibiu a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât şi respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul MFP.
Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătoria a reţinut că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat administrativ în S str. T nr. 18 ap. 1 înscris în CF 47232 Sibiu top 100/8 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3696/1997 încheiat cu SC U. SA. Prin decizia civilă nr.856/2005 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 5440/2005 a fost constatată nulitatea absolută a contractului nr. 3696/1997 dispunându-se revenirea la situaţia anterioară de carte funciară. În decizia nr. 856/2005 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a statuat cu privire la contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra locuinţei, că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.112/1995 care vizau exclusiv imobile preluate cu titlu de de la persoanele fizice, ori în speţă imobilul a aparţinut unei persoane juridice şi nici prevederile art. 7 alin. 2 din Legea nr.85/1992 câtă vreme imobilul nu a fost construit din fondurile statului şi nici nu a aparţinut regiilor autonome, instituţiilor sau asociaţiilor cu capital de stat sau privat care şi-au încetat existenţa după 6 martie 1945 sau au devenit prin reorganizare unităţi economice sau bugetare de stat. De aceea, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele legii, respectiv art. 50 alin. 2/1 din Legea nr.10/2001 pentru admiterea acţiunii.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a fost respinsă având în vedre că reclamanţii s-au prevalat de Legea nr.1/2009, şi raportat la intrarea în vigoare a acesteia – acţiunea apare ca formulată în termenul instituit de art. 3 din Decretul 167/1958.
Apelul declarat împotriva sentinţei de reclamanţi a fost respins prin decizia civilă nr. 387/22.10.2010 pronunţată de Tribunalul Sibiu-secţia civilă, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 50 /1 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare reală şi efectivă.
Criticând decizia pronunţată de instanţa de apel, reclamanţii susţin că interpretarea art.50/1 din Legea nr.10/2001 se efectuează teleologic, scopul legii fiind de rezolvare a problemelor acelor chiriaşi care în urma Legii nr.112/1995 au cumpărat de la stat imobilul, chiriaşi de bună-credinţă, care au ajuns în stradă pentru că au respectat legea şi reconsiderarea poziţiei faţă de chiriaşii de bună credinţă rămaşi fără casă. Prin Legea nr.1/2009 statul a recunoscut inechităţile juridico-sociale pe care le-a săvârşit şi urmărind îndrumările CEDO a restabilit dezechilibrul creat.
Analizând legalitatea deciziei atacate, prin prisma motivelor de recurs, raportat la ar. 304 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut că recursul este nefondat pentru următoarele motive:
Potrivit art. 501 alin. 1 din Legea nr.10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Acest articol a fost introdus prin Legea nr.1/2009 publicată în M. Of. nr. 63/3.02.2009.
Textul de lege stabileşte că au dreptul la despăgubiri la nivelul preţului de piaţă a imobilelor doar proprietarii (ale căror contracte au fost desfiinţate) care au avut contracte încheiate cu respectarea Legii nr.112/1995. Or, cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit (decizia nr.856/2005 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia) că nu erau aplicabile contractului de vânzare-cumpărare încheiat de P.I. şi P.A. cu SC U. SA dispoziţiile Legii nr.112/1995, care vizau exclusiv imobilele preluate cu titlu de locuinţă de persoane fizice, însă imobilul a aparţinut unei persoane juridice, deci nu a făcut obiectul Legii nr.85/1992. Prin urmare, contractul s-a încheiat cu încălcarea Legii nr.112/1995, astfel că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr.10/2001, aşa cum corect au reţinut instanţele. Expunerea de motive care însoţeşte proiectul unei legi nu completează dispoziţiile acesteia, mai ales când textul legal este clar şi explicit, cum este cazul de faţă.
Jurisprudenţa invocată de recurenţi-cazul Raicu vs. România – nu este similar cauzei pendinte, în condiţiile în care în acea cauză reclamanta avusese o hotărâre prin care se constata buna sa credinţă, câtă vreme în speţa de faţă situaţia este contrară.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă s-a respins recursul reclamanţilor ca nefondat, menţinându-se decizia atacată.
