În temeiul principiul aplicării imediate a legii noi, termenul de prescripţie instituit de art. 40 din OUG nr. 158/2005 în forma modificată prin OUG nr. 36/2010, de 90 de zile, se aplică contestatoarei cât timp prescripţia se împlineşte după intrarea în vigoare a legii noi.
(Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. civ., sent. nr. 5262/F/15 decembrie 2010)
Prin acţiunea civilă înregistrată contestatoarea S.C. AC SRL Bistriţa a solicitat în contradictoriu cu intimata Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa anularea actelor nr. 7450/4.06.2010 şi nr. 9809/12.07.2010 emise de intimată, ca fiind nelegale; obligarea intimatei la restituirea către contestatoare a sumei de 3.403 lei, reprezentând sume de recuperat de la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru concedii şi indemnizaţii pe lunile octombrie, noiembrie, decembrie 2009.
Prin cererea de chemare în garanţie formulată de intimată la data de 3 noiembrie 2010 intimata a solicitat chemarea în garanţie a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate Bucureşti pentru ca în cazul în care intimata cade în pretenţii, chemata în garanţie să fie obligată să aloce intimatei fondurile necesare plăţii drepturilor pretinse.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine faptul că la data de 19 mai 2010 contestatoarea s-a adresat intimatei cu cererea înregistrată sub nr. 7450/2010 solicitând restituirea sumelor reprezentând contribuţii pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorate de angajator pe perioada octombrie 2009 – februarie 2010.
Prin adresa nr. 7450/4.06.2010 intimata răspunde cererii formulate, arătând, pe de o parte, că indemnizaţiile aferente lunilor octombrie, noiembrie, decembrie 2009 nu mai pot fi solicitate, întrucât a expirat termenul de 90 de zile de la data la care beneficiarul era în drept să le solicite, respectiv din data de 25 a lunii următoare celei în care s-au emis certificatele medicale, iar pe de altă parte, că indemnizaţiile plătite de contestatoare pot fi recuperate din contribuţiile datorate pe lunile următoare.
Cu privire la indemnizaţiile aferente lunilor ianuarie şi februarie 2010 s-a arătat că se impune depunerea de declaraţii rectificative şi o nouă cerere de rambursare, datorită erorilor constatate.
Împotriva răspunsului primit contestatoarea a formulat contestaţie, înregistrată în evidenţele intimatei sub nr. 125/5.07.2010, solicitând doar plata indemnizaţiilor aferente lunilor octombrie, noiembrie, decembrie 2009.
Prin răspunsul la contestaţia formulată nr. 9809/12 iulie 2010 intimata a comunicat faptul că îşi menţine punctul de vedere exprimat prin adresa nr. 7450/2010, care coincide cu cel al casei naţionale, care s-a comunicat contestatoarei în copie.
Întrucât contestatoarei nu i s-a restituit suma solicitată, s-a adresat instanţei de judecată.
O primă problemă care se impune a fi lămurită este cea a termenului în care contestatoarea este îndreptăţită să solicite restituirea sumei pretinse.
Potrivit art. 40 din OUG nr. 158/2005, în forma în vigoare la data reţinerii de către intimată a sumelor pretinse de contestatoare pe perioada octombrie – decembrie 2009 şi la data naşterii dreptului la restituire (data de 25 a lunii următoare celei în care s-a emis certificatul medical), indemnizaţiile plătite de angajator, care depăşesc suma contribuţiilor datorate de acesta, puteau fi solicitate în termen de 3 ani, calculat de la data la care beneficiarul era în drept să le solicite, adică de la data de 25 a lunii următoare celei în care s-a emis concediul medical.
Raportat la acest text legal, contestatoarea era îndreptăţită să solicite restituirea indemnizaţiei care depăşeşte suma contribuţiilor datorate de aceasta pe luna octombrie 2009 în termen de 3 ani de la data de 25 a lunii noiembrie 2009. Tot astfel, pentru indemnizaţia cuvenită pe luna noiembrie 2009, termenul de 3 ani curge din data de 25 a lunii decembrie 2009, iar pentru indemnizaţia cuvenită pe luna decembrie 2009, termenul de restituire de 3 ani curge din data de 25 a lunii ianuarie 2010.
La data de 26 aprilie 2010 a intrat în vigoare Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 36/2010, care a modificat dispoziţiile art. 40, în sensul reducerii termenului de 3 ani la termenul de 90 de zile.
Conform principiului aplicării imediate a legii noi, dispoziţiile art. 40 din OUG nr. 36/2010 care instituie termenul de 90 de zile, se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
Totodată, în temeiul aceluiaşi principiu, situaţiile în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi cad sub imperiul acesteia.
Ca atare, în temeiul principiul aplicării imediate a legii noi, termenul de prescripţie instituit de art. 40 din OUG nr. 158/2005 în forma modificată prin OUG nr. 36/2010, de 90 de zile, se aplică contestatoarei cât timp prescripţia se împlineşte după intrarea în vigoare a legii noi.
Atâta timp cât termenul de prescripţie iniţial, cel de 3 ani, nu este împlinit în privinţa contestatoarei la data intrării în vigoare a OUG nr. 36/2010, acesta poate fi modificat de o lege nouă, fără retroactivitate.
Ultraactivitatea legii vechi, adică a dispoziţiei care instituie termenul de prescripţie de 3 ani, îşi găseşte aplicare numai atunci când legea nouă prevede în mod expres aceasta sau în cazul normelor supletive, ceea e nu este cazul în speţă.
Ca atare, tribunalul reţine că din momentul intrării sale în vigoare – 26 aprilie 2010 – OUG nr. 36/1010 care a instituit termenul de prescripţie de 90 de zile, este aplicabilă contestatoarei, care însă poate solicita restituirea indemnizaţiei achitate în plus în 90 de zile de la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 36/2010, adică până la data de 26 iulie 2010 inclusiv.
Contrar poziţiei intimatei, cuprinsă în adresa nr. 7450/2010 şi chematei în garanţie, cuprinsă în adresa nr. 15711/15.06.2010 (conform căreia pentru indemnizaţiile plătite asiguraţilor în luna ianuarie 2010, deci anterior apariţiei OUG nr. 36/2010, cererile de restituire s-au putut depune până la data de 26 mai 2010), tribunalul apreciază că termenul de 90 de zile nu poate începe să curgă decât de la momentul instituirii acestuia printr-un act normativ şi nicidecum nu poate curge de la un moment anterior.
Ca atare, fiind vorba de o situaţie în curs la momentul apariţiei OUG nr. 36/2010, termenul de restituire prevăzut de noua lege curge pentru contestatoare de la data de 26 aprilie 2010, data intrării în vigoare a ordonanţei care consacră acest termen, şi nicidecum de la data de 25 a lunii următoare celei în care s-a emis certificatul medical.
O soluţie contrară ar însemna aplicarea retroactivă a legii, ceea ce este inadmisibil.
Sintagma folosită în cuprinsul art. 40, conform căreia termenul curge „de la data la care beneficiarul era în drept să o solicite”, trebuie interpretată, pentru situaţia în care întinderea termenului se modifică în timp ce situaţia juridică era în curs de desfăşurare, în sensul că noul termen se aplică imediat de la data instituirii sale, din acest moment născându-se dreptul beneficiarului de a acţiona în cadrul noului termen instituit de legea nouă.
Întrucât contestatoarea a solicitat restituirea la data de 19 mai 2010, aceasta a respectat termenul de 90 de zile prevăzut de art. 40 din OUG nr. 158/2005, în forma modificată prin OUG nr. 36/2010.
Conform art. 38 alin. 2 din OUG nr. 158/2005, în forma modificată prin OUG nr. 36/2010, sumele reprezentând indemnizaţii plătite de către angajatori asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor datorate de aceştia în luna respectivă, se recuperează din contribuţiile datorate pentru lunile următoare sau din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate din creditele bugetare prevăzute cu această destinaţie, în condiţiile reglementate prin normele de aplicare a ordonanţei de urgenţă. Aceste sume nu pot fi recuperate din sumele constituite reprezentând contribuţii de asigurări sociale de sănătate.
Textul instituie o modalitate alternativă de recuperare de angajator a sumelor achitate în plus. Alegerea modalităţii de recuperare constituie însă o prerogativă a angajatorului, nicidecum intimata nu poate impune un anumit mod de restituire, care i se pare mai convenabil.
Atâta timp cât legiuitorul nu a stabilit o ordine de prioritate în ceea ce priveşte modalitatea recuperării sumelor reţinute în plus, alegerea modalităţii revine exclusiv angajatorului beneficiar al dreptului de a obţine restituirea.
În prezenta cauză contestatoarea, în calitate de angajator, titular al dreptului de restituire, a optat pentru modalitatea care îi este mai avantajoasă, adică pentru restituirea întregii sume datorate, în cuantumul necontestat de intimată de 3.403 lei, din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
Nu se poate reţine teza intimatei, aceea a caracterul subsidiar al modalităţii de recuperare directă din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate dedusă din faptul că restituirea este condiţionată de existenţa de credite bugetare cu destinaţia „concedii şi indemnizaţii”.
Faptul că intimata nu are în prezent credite bugetare cu această destinaţie în vederea plăţii sumei nu transformă obligaţia sa de restituire a sumei din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate în una cu caracter subsidiar.
Dimpotrivă, odată ce i s-a solicitat restituirea sumelor în modalitatea indicată expres de contestatoare în cererea din 19 mai 2010, obligaţia intimatei era aceea de a solicita casei naţionale alocarea de credite bugetare cu această destinaţie.
Nu are nicio legătură cu situaţia de speţă invocata jurisprudenţă a şi a instanţei europene referitoare la posibilitatea statului de a achita eşalonat drepturile băneşti cuvenite creditorilor. Aceasta întrucât, în acele situaţii analizate de instanţa europeană şi de judecătorul constituţional, drepturile beneficiarilor erau stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, eşalonarea plăţii fiind ulterioară stabilirii dreptului.
Or, în prezenta cauză, dreptul contestatorului nu este încă stabilit irevocabil, ci dimpotrivă în acest cadru procesual se solicită stabilirea dreptului.
Atâta timp cât legea reglementează mai multe modalităţi de restituire, fără a stabili o ordine prioritară, numai titularul dreptului la restituire are posibilitatea de opţiune pentru o anumită modalitate, nicidecum debitorul.
De altfel, se constată că intimata nu este la prima cerere de restituire formulată de contestatoare de rambursare a sumelor achitate în plus.
Astfel, prin cererea nr. 15988/11.11.2009, contestatoarea a solicitat intimatei restituirea sumei totale de 2123 lei aferentă lunilor februarie, martie, iulie, august, septembrie 2009, în aceeaşi modalitate, adică plata din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
În vederea restituirii, întrucât intimata nu dispunea de credite bugetare cu această destinaţie, aceasta a întocmit referatele nr. 159881/11.11.2009 şi nr. 15988/11.11.2009 prin care a solicitat casei naţionale aprobarea plăţii sumelor datorate contestatoarei.
Tribunalul apreciază că aceeaşi procedură trebuia aplicată şi în speţă, respectiv
întocmirea unui referat adresat casei naţionale pentru aprobarea plăţii sumei de 3403 lei solicitată de contestatoare, imediat după data depunerii cererii de restituire.
Prin urmare, cererea contestatoarei de restituire a sumei de 3.403 lei, al cărei cuantum nu s-a contestat de intimată, este întemeiată şi se impune a fi admisă.
Nu este întemeiată cererea contestatoarei de anulare a adreselor emise de intimată ca răspuns la cererile sale de restituire.
Contrar poziţiei contestatoarei, tribunalul reţine că aceste acte nu au caracterul unor acte administrative, ci dimpotrivă constituie simple adrese, ce conţin punctul de vedere propriu al intimatei faţă de solicitarea care i-a fost adresată.
Ca atare, instanţa nu poate dispune anularea unui punct de vedere, care este o
manifestare de voinţă proprie, personală, chiar dacă are o opinie diferită faţă de cele exprimate în cuprinsul adreselor atacate.
Pe de altă parte, adresa nr. 7450/4.06.2010 priveşte şi o altă problemă, care nu
constituie obiect al prezentului litigiu (restituirea indemnizaţiilor aferente lunilor ianuarie şi februarie 2010), iar adresa nr. 9809/12.07.2010 nu face altceva decât să trimită la punctul de vedere al intimatei exprimat în cuprinsul adresei iniţiale nr. 7450/2010.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, tribunalul reţine că în speţă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a fost chemată în temeiul art. 60 ca persoană împotriva căreia se poate îndrepta intimata în cazul în care cade în pretenţii.
Întrucât chemata în garanţie este ordonatorul principal de credite, iar intimata este în subordinea chematei în garanţie, la dispoziţia căreia se află sumele colectate în contul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 256 alin. 3 şi 267 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, chemata în garanţie justifică legitimare procesuală în cauză.
Pe fondul cererii, se reţine că potrivit art. 264 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, bugetul de venituri şi cheltuieli al intimatei se aprobă de chemata în garanţie, în calitate de ordonator principal de credite.
Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate este gestionat de chemata în garanţie, prin preşedintele său [art. 270 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 95/2006], iar sumele colectate în contul fondului sunt în permanenţă la dispoziţia chematei în garanţie, care repartizează aceste sume (art. 256 alin. 3 din Legea nr. 95/2006).
Ca ordonator principal de credite, chemata în garanţie are rolul de a repartiza credite bugetare pentru intimată, ca instituţie aflată în subordinea sa.
Intimata are conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 obligaţia imperativă de a angaja şi utiliza doar credite bugetare în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate.
Atunci când instituţiile din subordinea ordonatorului principal sunt obligate la plata unor sume de bani, în temeiul unor titluri executorii, ordonatorul principal de credite are obligaţia de a dispune toate măsurile care se impun, inclusiv virări de credite bugetare pentru a asigura sumele necesare în bugetul instituţiei subordonate, conform art. 4 din OG nr. 22/2002, virările putând fi efectuate pe parcursul întregului an bugetar.
Ca atare, intimata a solicitat chemarea în garanţie a casei naţionale de sănătate pentru a asigura în bugetul său sumele de bani solicitate de contestatoare, în cazul în care intimata va fi obligată la plată.
Prin instituirea obligaţiei chematei în garanţie de a aloca intimatei sumele de bani pe care aceasta trebuie să le plătească contestatoarei nu înseamnă în niciun caz un transfer de drepturi şi obligaţii de la intimată la chemata în garanţie, în raporturile cu contestatoarea, ci în fapt înseamnă executarea obligaţiei chematei în garanţie, prevăzută expres de lege, de a lua măsuri de virare de credite intimatei pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
În baza considerentelor exprimate şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. 2 şi 40 din OUG nr. 158/2005 în forma modificată prin OUG nr. 36/2010, art. 60 şi urm. C. pr. civ., art. 256 alin. 1, art. 264 alin. 2, art. 267 alin. 1, art. 270 alin. 1 lit. a), art. 22 din Legea nr. 500/2002, art. 4 din OG nr. 22/2002, tribunalul va respinge ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie, va admite în parte contestaţia formulată şi în consecinţă va obliga intimata să restituie contestatoarei suma de 3.403 lei reprezentând îndemnizaţie plătită de contestatoare care depăşeşte suma contribuţiilor datorate pe lunile octombrie, noiembrie şi decembrie 2009; va respinge ca neîntemeiată cererea de anulare a actelor nr. 7450/4.06.2010 şi nr. 9806/12.07.2010, ambele emise de intimată.
În baza art. 274, 277 C. pr. civ., reţinând culpa procesuală a intimatei, tribunalul o va obliga să plătească contestatoarei suma de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu de avocat, apreciindu-se că din totalul de 400 lei achitat cu chitanţa justificativă depusă la dosar aferent pretenţiilor respinse este suma de 50 lei, având în vedere că cea mai mare parte a apărărilor s-au axat pe fondul dreptului.
Totodată, se va admite ca fiind întemeiată şi cererea de chemare în garanţie formulată de intimată şi în consecinţă va fi obligată chemata în garanţie să aloce intimatei suma de 3.403 lei în vederea plăţii acestei sume de către intimată în favoarea contestatoarei, precum şi suma de 350 lei cheltuieli de judecată la plata căreia a fost obligată intimata, acestea fiind prestaţia la care intimata a fost obligată în final în raport cu contestatoarea.
