Prin sentinţa civilă nr. 1255/08.06.2010, Judecătoria Mediaş a respins acţiunea reclamantelor T. S. şi S. A., cu domiciliul procesual ales în Mediaş contra pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor, cu sediul în ales în Sibiu şi Municipiul Mediaş, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de municipiul Mediaş contra Ministerului Finanţelor.
Pentru a pronunţa această soluţie judecătoria a reţinut că reclamantele T. S. şi St. A. au chemat în judecată pe pârâţii Statul român prin Ministerul Finanţelor şi Municipiul Mediaş, solicitând instanţei să oblige pârâţii să îi lase în proprietate şi posesie imobilul situat în Mediaş, înscris în cartea funciară numărul I. Mediaş număr topografic 1, loc de casă cu casă 662 m.p.
În susţinerea cererii arată că imobilul a aparţinut reclamantei T. S. şi soţului decedat T. M. care la data emigrării din România comunista au fost obligaţi să doneze statului acest imobil.
Pârâţii s-au opus la admiterea acţiunii iar municipiul Mediaş a chemat în garanţie Ministerul Finanţelor solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor în situaţia în care va cădea în pretenţii.
La data de 16 februarie 2010 reclamantele şi-au modificat acţiunea solicitând obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri pentru imobilul preluat pe nedrept.
Din examinarea actelor dosarului instanţa de fond a reţinut că reclamanta T. S. şi soţul acesteia decedat T. M. au fost devălmaşi ai imobilului situat în Mediaş înscris în cartea funciară numărul I. Mediaş număr topografic 1, loc de casă cu casă 662 m.p. În anii 70 cei doi au solicitat autorităţilor să le permită emigrarea in R.F.G. Autorităţile comuniste le-au aprobat cererea dar i-au condiţionat să doneze imobilul situat în Mediaş înscris în cartea funciară numărul I. Mediaş număr topografic 1, loc de casă cu casă 662 m.p, statului comunist. Reclamanta T. S. şi soţului acesteia decedat T. M. au fost de acord şi prin actul autentificat din august 1973 au renunţat la dreptul de proprietate deţinut asupra acestui imobil .
Ulterior, imobilul a fost atribuit unor chiriaşi care au şi cumpărat acest imobil după căderea regimului comunist în baza Legii numărul 112/1995.
Restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se realizează numai prin procedura specială, stabilită de această lege, şi, în consecinţă, acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă deoarece Legea nr. 10/2001 are aplicare imediată, fiind o lege specială şi derogatorie de la dreptul comun.
Cu referire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil şi Legea nr. 10/2001, vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea operaţiunii juridice de restituire integrală (restitutio in integrum), ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, reprezentat prin dispoziţiile art. 480 şi art. 481 din Codul civil.
Deşi avantajos prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.
Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio in integrum şi, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ şi, în parte, necunoscute dreptului civil comun.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 din Codul civil.
Temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.
Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situaţia juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi şi obligaţii pe care le implică, constituie o situaţie juridică cu persistenţă în timp – facta pendentia care, detaşându-se de momentul constituirii sale, îşi continuă existenţa, intrând astfel în domeniul temporal de incidenţă a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.
Totodată, fiind vorba de o situaţie juridică obiectivă, avându-şi originea în lege, iar nu de o situaţie juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voinţă a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acţiune.
Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial şi procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare, motiv pentru care judecătoria a respins acţiunea reclamantelor T. S. şi S. A. contra pârâţilor Statul român prin Ministerul Finanţelor şi municipiul Mediaş pentru revendicare şi totodată şi cererea de chemare în garanţie formulată de municipiul Mediaş contra Ministerului Finanţelor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal reclamantele T. S. şi fiica S. A., recurs ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu – Secţia Civilă.
În motivarea recursului se arată că hotărârea este nelegală întrucât instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibila, pe dreptul comun, fiind făcută aplicarea unor dispoziţii din L 247/2005 pentru accelerarea unor proceduri judiciare, inaplicabile însă.
Instanţa de fond a rezolvat cauza practic pe cala de excepţie, rezultând ca ar fi inadmisibila, ca pretenţiile puteau si trebuiau formulate doar in procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001. Absolutizarea aplicării în mod exclusiv doar a legii speciale în această materie echivalează însă cu blocarea accesului în justiţie. Soluţionarea concursului dintre legea specială si legea generala nu a fost dusa pana la capăt. Instanţa a preferat sa aleagă soluţia cea mai uşoară, să aplice mecanic principiul potrivit căruia “specialia genaralibus derogant” chiar dacă aceasta nu este prevăzută expres in legea speciala.
S-a omis ca practica judiciara, întemeiată şi pe practica C.E.D.O. a statuat ca in cazul in care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate, Aceasta prioritate poate fi dată în cazul unei acţiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Instanţa a evitat să examineze aceste aspecte de drept, clarificate suficient de practica judiciara recentă, în special după soluţia dată de ICCJ în dosarul nr.60/2007, evitând examinarea fondului cauzei.
Se arată că în mod greşit instanţa retine ca părţile ar fi înţeles la data de 14.06.1973 să doneze imobilul statului roman, deşi în realitate nu s-a încheiat un contract de sau o oferta de donaţie, în forma autentică.
În speţa este vorba de un act juridic civil prevăzut de disp. art 60 din Legea 115/1938, respectiv de o declaraţia de renunţare necondiţionată la dreptul de proprietate, aparent fiind un act juridic legal, ce echivala cu abandonarea unui bun imobil.
Dreptul judecătorului de a examina şi a face aprecieri asupra valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului» a fost inalienabil si nimeni nu poate ridica acest drept conferit de lege si constituţie judecătorului (inclusiv D nr. 213/1998).
Recurenta arată că prin primul capăt de cerere a solicitat expres instanţei să verifice titlul statului, daca a fost legal obţinut sau prin abuz de drept, invocând nulitatea actului, cu evidenta cauza imorala, cu consecinţa directe asupra calificării ca abuzivă a preluării dreptului de proprietate, însă instanţa a evitat să examineze aceasta cerere.
De asemenea, s-au solicitat probe testimoniale pentru a dovedi ca imoral actul impus de autorităţile statului roman în vederea eliberării paşapoartelor, iar instanţa le-a respins cu motivarea ca se tinde a se dovedi »împrejurări notorii». Aşadar, instanţa accepta indirect ca că recurentele sunt victimele unui abuz grosolan, dar prefera sa “valideze” acel abuz.
Se arată că reclamantele au urmărit prin acţiunea formulată recunoaşterea din partea instanţelor din Romania a faptului ca au fost ale unui abuz, ca au fost deposedaţi de o casa edificata cu mari sacrificii, sperând că vor beneficia de masuri reparatorii.
Se indică valoarea imobilului ca fiind mult peste 50.000 euro, suma acceptată de reprezentantul primăriei Mediaş la proces, fapt care a dus la evitarea expertizei tehnice.
S-a ales calea acţiunii pe procedura dreptului comun datorita faptului ca statul a vândut imobilul, situaţie în care reclamantele au dreptul doar la echivalent valoric iar în cadrul procedurii administrative, primeau eventual doar acţiuni la fondul proprietatea, deşi Lg. 247/2005 nu a înlăturat dreptul la despăgubire în bani.
Despăgubirile prin Fondul Proprietatea au devenit iluzorii, acesta nefiind listat la bursa astfel că valoarea acţiunilor a scăzut foarte mult, multă lume renunţând să aştepte valorificarea lor. S-a ajuns ca asemenea acţiuni să fie vândute mult sub valoarea lor nominala chiar cu 20% din valoare.
În concluzie, se apreciază că instanţa de fond fără a examina fondul cauzei a preferat să respingă acţiunea pe cale de excepţie, contrar practicii ICCJ si normelor din convenţia si protocolul adiţional la convenţie.
Intimatul a formulat întâmpinare solicitând respingerea căii de atac declarate şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică, reiterând apărările formulate la judecătorie.
Intimatul Municipiu Mediaş a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului pentru considerentele arătate în faţa primei instanţe.
La termenul de judecată din 28.10.2010, tribunalul a calificat calea de atac declarată ca fiind apelul, făcând aplicarea prevederilor art. 282 Cod procedură civilă, prin raportare la valoarea indicată de reclamante la fond, respectiv 50.000 Euro.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel formulate, tribunalul reţine următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantele solicită constatarea caracterului abuziv al preluării de către Statul Român a imobilului proprietatea lor şi a autorului lor, situat în Mediaş înscris în Cartea Funciară numărul I. Mediaş număr topografic 1, loc de casă cu casă 662 m.p, în anul 1973, prin act de donaţie respectiv de renunţare la dreptul de proprietate şi acordarea de despăgubiri echivalente cu valoarea de piaţă a acestui bun.
Cum în mod judicios a reţinut prima instanţă potrivit art. 1. alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si nerestituite, se restituie, in natura, in conditiile prezentei legi iar masurile reparatorii prin echivalent, potrivit alin. (2), acestea vor consta in compensare cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent, masuri care, in contextul alin.final din art. 1, pot fi combinate.
Prin acest act normativ sunt reglementate toate cazurile de preluare abuziva a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce intra sub incidenta legii, indiferent daca preluarea s-a facut cu titlu valabil sau fara titlu valabil, fiind vizata inclusiv, restituirea acelor imobile a caror situatie juridica si-ar fi putut gasi dezlegarea, pana la data intrarii sale in vigoare, in temeiul art. 480 si 481 din Codul civil.
Prin alin. 1 al art. 22 din Legea nr. 10/2001, s-a instituit un termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de acesta, termen prelungit succesiv prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.109/2001 si prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.145/2001), stipulându-se în mod expres prin alin. 5 al aceluiaşi articol că nerespectarea termenului prevazut pentru trimiterea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.
Pornind de la aceste dispoziţii legale în practica judiciară s-a statuat că dupa data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunea in despăgubiri pentru imobilele pe care le vizeaza această lege nu mai este admisibila pe calea dreptului comun, persoanele indreptatite fiind tinute sa urmeze procedura stabilita de legea speciala, care conditioneaza parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabila sesizarii instantei judecatoresti, ce are loc, in conformitate cu prevederile art. 21 si urm. din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificari adresate de persoana indreptatita persoanei juridice detinatoare.
Legea nr.10/2001 nu elimină elimina accesul la justitie, doar perfectioneaza sistemul reparator, iar prin norme de procedura speciale il subordoneaza controlului judecatoresc.
Această limitare nu poate fi reţinută ca încălcând dreptul de acces la justiţie, întrucât acest drept consacrat prin art. 6 CEDO şi conturat prin practica bogată a Curţii de Justiţie Europene, nu este un drept absolut; el poate permite restrictii admise implicit, intrucat, prin chiar natura sa, este reglementat de catre stat ce se bucură de o anumita marja de apreciere în reglementare.
Cum în cauză reclamantele nu au formulat până la aceasta dată nicio cere de înlăturare a efectelor preluării abuzive fie prin restituierea în natură, fie prin acordarea de despăgubiri, cerere care să nu fi fost soluţionată nu se pot prevala de existenţa unui bun şi astfel de încălcarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al CEDO şi implicit de decizia nr. 33/2008 pronunţată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.
Prin urmare soluţia primei instanţe apare ca legală şi temeinică, nepronunţarea asupra cererii referitoare la caracaterul abuziv al preluării neproducând efecte, cererea apărând ca lipsită de nteres atâta timp cât reclamantele nu pot beneficia de alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege specială, ale cărei exigenţe nu le-au respectat.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă s-a respins apelul declarat şi s-a luat act în baza rt. 274 Cod procedură civilă că intimaţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
