chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi CR, solicitând instanţei
ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate nulitatea absolute a deciziei C.P.M.B.
nr.723/4.06.1975, pentru fraudă la lege şi să se dispună obligarea pârâtului CR, în urma comparării
titlurilor de proprietate, să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor
apartamentul situat în Bucureşti.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii apartamentului conform actului
de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1723/18.02.1972, apartament achitat integral de aceştia.
Se arată că în anul 1974 reclamanţii au plecat legal din ţară, în interes de serviciu, iar după
expirarea vizei de şedere nu s-au mai întors, motiv pentru care apartamentul a trecut în
proprietatea statului, fără plată cu data de 6.12.1974, în baza Decretului nr. 223/1974 şi a
Deciziei CPMB nr. 723/4.06.1975, decizie ce nu a fost niciodată comunicată reclamanţilor.
Reclamanţii au arătat că trecerea imobilului în proprietatea statului fără comunicarea deciziei
administrative de preluare a imobilului s-a făcut cu încălcarea Decretului nr.223/1974, care
prevederea obligativitatea comunicării deciziei, pentru ca persoana îndreptăţită să o poată ataca
în termen legal în justiţie, conform dispoziţiilor art. 4 alin. 2 din decret. În consecinţă, prin
necomunicarea deciziei, aceasta nu a putut produce efecte juridice, întrucât persoanele vizate
nu au fost puse în poziţia de a-şi exercita accesul la justiţie în condiţiile legii, care permiteau
să supună controlului judecătoresc actul administrativ ilegal. Aplicarea dispoziţiilor Decretului
nr.223/1974 nu poate constitui decât o preluare fără titlu valabil, prin încălcarea ordinii
constituţionale, astfel că şi actele subsecvente emise sunt nule şi ca atare lipsite de efecte
juridice.
În ceea ce priveşte capătul 2 de cerere, reclamanţii au arătat că instanţa urmează a compara
titlurile reclamanţilor şi al pârâţilor care provin de la autori diferiţi. Aplicând principiul
nimeni nu poate transfera ceea ce nu are, titlul de proprietate al reclamanţilor fiind transcris
în registrul de inscripţiuni- transcripţiuni imobiliare la nr.542/18.02.1972 este preferabil titlului
pârâţilor, al căror titlu provine de la Statul Român care la rândul său nu a deţinut imobilul
cu titlu valabil.
La data de 1.09.2006, pârâtul CR a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea
cererii de chemare în judecată. Totodată, pârâtul a invocat prin întâmpinare excepţia
inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 şi 481 Cod civil,
acţiunea având ca obiect restituirea unui imobil din categoria celor cu regim juridic reglementat
prin lege specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005,
excepţie respinsă de instanţă prin încheiere interlocutorie. Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat
că a cumpărat prin act autentic apartamentul în cauză şi nu a avut nici un motiv a se îndoi de
justul titlu al statului sau de a suspecta perturbarea stabilităţii juridice a bunurile din circuitul
civil, nici nu i-a încumbat obligaţia de a controla legalitatea modului de dobândire a bunului
de către stat. Astfel, imobilul a fost înstrăinat legal iar decizia CPMB nr.723/1975 reprezentând
titlul valabil al statului, a rămas definitiv chiar şi în condiţiile în care reclamanţii nu au
transmis adresa la care ar fi putut fi comunicat actul de preluare şi de trecere în proprietatea
statului, pentru a proceda la înaintarea unei plângeri în instanţă potrivit art.4 din Decretul nr.
223/1974. A mai invocat pârâtul dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului pe calea
uzucapiunii de scurtă durată.
La termenul de judecată din 20.09.2006, reclamanţii au formulat cerere de chemare în judecată a
altor persoane, în conformitate cu dispoziţiile arr.57-59 Cod proc.civ. a numitei CC, soţia pârâtului
CR, cerere pe care la termenul din 1.11.2006 au calificat-o ca fiind o cerere de întregire a
cadrului procesual pasiv ales iniţial în condiţiile art.132 Cod proc.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3173/09.05.2007 instanţa a respins acţiunea precizată ca neântemeiată.
Având în vedere caracterul acţiunii în revendicare, instanta a proceda la analiza condiţiilor
uzucapiunii invocate de pârâţii persoane fizice în paralizarea acţiunii în revendicare cât şi la
verificarea criteriilor impuse de doctrină în situaţii similare, când părţile prezintă titluri
de la autori diferiţi, din această perspectivă urmând a se pronunţa şi asupra primul capăt de
cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a deciziei CPMB nr.723/1975, prin considerente
comune cu cele privind revendicare, luând în considerare finalitatea acţiunii formulate de
reclamanti.
Cu privire la legalitatea decretului nr.223/1974, a fost unanim recunoscută atat în practică (Decizii
de speţă, ex. Decizia ÎCCJ nr. 421/2005 a secţiei civile şi de proprietate intelectuală) cat şi
în doctrină, ipoteza neconstitutionalităţii acestui act normativ în raport de Constitutia în vigoare
(1965) la data adoptării decretului de naţionalizare. În ce priveşte categoria juridică în care se
încadrează imobilul, instanţa reţine incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. 1 lit. i din legea nr.
10/2001- prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg şi orice alte imobile preluate fără titlu
valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele
preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale
administraţiei de stat. Din întreg probatoriul administrat, instanţa a reţinut că apartamentul a
fost preluat în mod abuziv, Decretul de naţionalizare aducând atingere dreptului de proprietate în
raport cu dispoziţiile Constituţiei din anul 1965 valabilă la data emiterii decretului, care prevedea
la art.12 că terenurile şi construcţiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc
şi cu plata unei juste despăgubiri iar în conformitate cu art.36, dreptul de proprietate personală
era ocrotit de lege.
Chiar dacă, aşa cum s-a arătat mai sus, trecerea imobilului în proprietatea statului a avut loc în
mod abuziv, cu toate acestea, instanţa a respins acţiunea în revendicare, reţinând că în favoarea
parâţilor operează cu succes excepţia de fond a uzucapiunii scurte de 10-20 ani, mod originar de
dobândire a proprietăţii care crează o prezumtie absolută în ceea ce priveste dreptul de proprietate
în raport cu titlul ca mod de dobândire a proprietăţii care instituie numai o prezumtie relativă de
proprietate.
Astfel dacă înainte de 22 decembrie 1989, termenul prescripţiei achizitive nu a putut în mod
obiectiv să curgă, regimul politic şi ordinea de drept ştirbită în acea perioadă (1975-1989)
echivalând cu o cauză de forţă majoră care i-a împiedicat pe reclamanţi să exercite vreun act
sau fapt de exercitare a dreptului de proprietate, fără a-şi pune în pericol siguranţa persoanei,
după anul 1990, aceştia au avut acces liber la justiţie pentru revendicarea apartamentului cât şi
legile speciale de reparaţie nr. 112/1995 (art. 27 )şi respectiv Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu la data de 1
ianuarie 1990 fără a mai afectat de vreo cauză de întrerupere sau suspendare, de la această dată
pârâţii continuându-şi posesia neviciată (începută de altfel în anul 1975 ca atribut al proprietăţii)
până la la data introducerii prezentei acţiuni în revendicare când le-au fost cunoscute viciile
titlului autorului lor, statul.
Potrivit art. 1895 cod civil, cel care câştigă cu bună credinţă şi prtintr-o justă cauză un
nemişcătort determinat va prescrie proprietatea acestuia prin zece ani, dacă proprietarul locuieşte
în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul şi prin douăzeci ani dacă
locuieşte în afara acestei circumscripţii.
Situaţia dedusă judecăţii fiind atipică şi neîncadrându-se în ipotezele art. 1895 cu
privire la domiciliul proprietarului, instanţa reţine că reclamanţii, cetăţeni germani, au domiciliul
stabil în Germania astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată.
Însă după anul 1990, când au încetat restricţiile de orice natură, accesul pe teritoriul ţării a fost
neîngrădit, iar instanţa nu a apreciat echitabil să ia în considerare termenul de prescripţie cel
mai lung de 20 de ani, doar pentru ca reclamanţii au introdus cererea la data de 2.08.2006 şi să nu
dea posibilitatea pârâţilor a-şi valorifica posesia exercitată cu bună credinţă pe parcursul a 31
de ani din 1975 şi respectiv de 16 ani din anul 1990.
Chiar dacă nu ar fi operabilă uzucapiunea scurtă în ce îi priveşte pe pârâţi şi analizând acţiunea în
revendicare în funcţie de criteriile clasice, pe de o parte posesia îndelungată a pârâţilor
paralizează acţiunea în revendicare, după un prim criteriu – în pari causa melior est causa
possidentis.
Pe de altă parte, după criteriul preferabilităţii titlurilor autorilor, chiar dacă titlul statului,
aşa cum s-a arătat este lovit de nulitate, în favoarea pârâţilor funcţionează principiul error
comunis facit jus, în virtutea efectelor căruia, în caz de înstrăinare de către proprietarul aparent,
adevăratul proprietar nu are decât a sancţiona proprietarul aparent, statul, în funcţie de buna sau
reaua credinţă a acestuia cu privire la restituirea preţului primit sau a valorii de circulaţie.
Dreptul de proprietate dobândit printr-un act juridic oneros de la un proprietar aparent, de către
o persoană care a acţionat cu bună credinţă, este protejat. Când eroarea cumpărătorului cu privire
la calitatea de proprietar a vânzătorului întruneşte condiţiile unei erori comune şi invincibile,
dreptul de proprietate dobândit este protejat chiar şi în raporturile cu adevăratul proprietar,
în temeiul principiului ocrotirii bunei credinţe.
În cauză sunt îndeplinite toate condiţiile, respectiv este vorba de un act de transmitere a
proprietăţii cu titlu oneros, asupra unui bun privit ut singuli, pârâţii dobânditori au fost de bună
credinţă în sensul art. 1899 alin. 2 cod civil, a existat o eroare comună privitoare la calitatea
înstrăinătorului de proprietar aparent
Astfel, păraţii au dobândit proprietatea bunuri prin cumpărare de la stat în anul 1975 nefiind
incidente astfel în ceea ce priveste nici prevederile Legii 112/1995 şi nici prevederile Legii
10/2001, instanta apreciază în favoarea acestora operează buna credinţă la dobândirea bunului
funcţionând pe deplin în aceasta situaţie teoria proprietarului aparent, împrejurările fiind de
aşa natură incât paratii nu aveau posibilitatea sa prevadă că titlul statului ar fi fost viciat.
Asa cum rezultă din actele dosarului aceştia nu au avut cunoştinţă de modalitatea în care statul
ar fi preluat apartamentul, potrivit deciziei CPMB prin care s-a admis cererea de cumpărare
formulata de pârâţi, rezultând că apartamentul face parte din Fondul Locativ de Stat.
Având în vedere faptul că în balanţă s-ar pune securitatea raporturilor juridice şi proprietatea,
instanta a aplicat în această speţă raţionamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului, exprimat
în cauza „Raicu contra României” (hotărîre din 19.10.2006), potrivit căruia diminuarea vechilor
atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproportionate, urmând ca instantele naţionale să
analizeze daca în spetele asupra spre judecata în faţa acestora în functie de circumstantele
speciale ale fiecăruia, se justifică derogarea de la principiul securitaţii raporturilor juridice
astfel încat persoanele care şi-au dobandit cu buna credinţă bunurile, să nu fie aduse în situatia
de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În consecinţă, fara a nega caracterul abuziv al preluării apartamentului în proprietatea statului,
decizia de preluare în proprietatea statului fiind emisă în baza unui act normativ abuziv şi contrar
legilor proprietaţii, instanta a acordat preferinţă titlului pârâţilor, în favoarea cărora buna
credinţă nu a fost răsturnată prin nici o probă, fiind de altfel evidentă, având în vedere anul
dobândirii, iar pe de altă parte, prescripţia achizitivă de scurtă durată invocată pe cale de
exceptie de către pârâţii persoane fizice, care a fost împlinită prin posesia efectivă îndelungată,
neîntreruptă şi sub nume de proprietar a acestora.
Pentru toate considerentele arătate în precedent, instanţa a respins acţiunea reclamanţilor ca
neîntemeiată.
Soluţia a fost schimbată în parte de instanţa de apel, care a apreciat că atunci când se deduce
judecăţii o acţiune în constatarea nulităţii absolute a titlului statului aceasta nu se subsumează
acţiunii în revendicare, o atare soluţie contravenind principiului disponibilităţii în procesul
civil, procedând la analizarea nulităţii deciziei de preluare a imobilului, a cărei nulitate
absolută a şi constatat-o. Soluţia astfel pronunţată a fost menţinută de instanţa de recurs.
