Legea nr. 1/2000 – care consacra principiul repararii integrale în natura sau, în subsidiar, prin echivalent a prejudiciului cauzat fostilor – reglementeaza imperativ modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor doua categorii de terenuri la care se refera, iar în ceea ce priveste terenurile forestiere care au apartinut în proprietate comunelor, oraselor si municipiilor, si care constituie si obiect al demersul judiciar al reclamantei, art. 29 alin. 4 din lege dispune ca proprietatea se redobândeste de catre fostii proprietari doar la cererea lor expresa si în limitele probate cu actele care atesta suprafetele solicitate în conditiile art. 9 alin. 4 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicata.
Cod civil, art. 480
Legea nr. 1/2000
H.G. nr. 1360/2001
Prin actiunea înregistrata la 05.02.2009, reclamanta Comuna I.C. Bratianu, judetul Tulcea a chemat în judecata pe pârâta Directia Silvica Tulcea pentru ca prin hotarâre judecatoreasca sa fie obligata sa îi lase în deplina proprietate si posesie terenul în suprafata de 56 ha situat în tarlaua 2, parcela 24, cu categoria de folosinta pasune si sa îi restituie materialul lemnos exploatat fara drept de pârâta prin Ocolul Silvic Macin în zilele de 23-24 septembrie 2008 sau contravaloarea acestuia, în suma de aproximativ 20.000 lei.
S-a solicitat si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.
În motivare s-a aratat ca dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a fost inventariat în domeniul public al reclamantei conform dispozitiilor Legii nr. 213/1998, prin H.C.L. I.C. Bratianu nr. 19/2001, a fost atestat prin H.G. nr. 1360/2001 si întabulat în cartea funciara prin încheierea nr. 2865/13.02.2007.
Referitor la modalitatea de dobândire a imobilului s-a sustinut ca terenul a fost atribuit comunei I.C. Bratianu prin Ordinul nr. 1443/16.04.1938 al Administratiei Generale P.A.R.I.D. si Ordinul Administratiei Braila nr. 856/20.04.1938 si predat prin procesul verbal de predare primire din 28.04.1938. La momentul predarii era ocupat în parte cu lastari de salcie, care formeaza în prezent o liziera de arbori pe malul Dunarii, cu rol de protectie împotriva eroziunii plajei si a digului de aparare.
A mai precizat reclamanta ca terenul este cunoscut sub denumirea „Plaja Insula”, ca s-a aflat în administrarea sa din 1938 pâna în prezent, ca nu a fost preluat niciodata în proprietatea statului si ca refuzul pârâtei de a-i recunoaste calitatea de proprietar al acestui imobil i-a fost adus la cunostinta cu ocazia unui litigiu anterior, ce a avut ca obiect o actiune în constatare, în cadrul caruia pârâta a pretins ca bunul este cuprins în amenajamentele silvice si ca se afla în proprietatea statului si în administrarea sa.
Referitor la cererea de restituire a materialului lemnos s-a aratat ca în zilele de 23-24 septembrie 2008 Directia Silvica Tulcea a defrisat zona de padure situata pe malul Dunarii cu motivarea ca trebuie sa livreze urgent masa lemnoasa, desi padurea respectiva era proprietatea comunei reclamante.
La primul termen de judecata reclamanta a solicitat instantei sa ia act ca renunta la judecata cererii de obligare a pârâtei la achitarea contravalorii materialului lemnos recoltat fara drept.
Prin sentinta civila nr. 797/21.12.2009 Judecatoria Macin a admis actiunea si a obligat pârâta sa lase reclamantei în deplina proprietate si posesie terenul în suprafata de 56 ha situat în tarlaua 2, parcela 24, întabulat în cartea funciara 192/N, cu numar cadastral 270, astfel cum a fost identificat în schita anexa a raspunsului la obiectiunile aduse expertizei tehnice efectuata de expert B.E.
Pentru a hotarî în acest sens prima instanta a retinut ca din actele depuse de reclamanta rezulta în mod evident ca cel putin din 28.04.1938 terenul în suprafata de 56 ha, pe care se afla crescut un fel de mlajet mic, a trecut în proprietatea Comunei I.C. Bratianu, fiind inventariat si în 1944 în proprietatea acesteia. De asemenea, din chestionarul nr. 4 Plaja Cocuta întocmit de Ministerul Inventarului Avutiilor Publice rezulta ca terenul de 56 ha s-a dobândit „prin împroprietarire din anul 1887 si recâstigata în anul 1938 de la PARID, de catre care era acaparata”.
S-a constatat, pe de alta parte, ca la dosar nu exista documente din care sa rezulte ca reclamanta ar fi înstrainat aceasta suprafata sau ca ar fi fost deposedata de ea în alta modalitate, din actele depuse de pârâta reiesind ca ar fi vorba de paduri ce au apartinut statului, nu si ca unitatea administrativ teritoriala a pierdut posesia terenului, situatie care ar fi impus necesitatea unei reconstituiri a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei.
Apelul declarat împotriva acestei sentinte de pârâta Directia Silvica Tulcea a fost respins ca nefondat de Tribunalul Tulcea prin decizia civila nr.109/22.09.2010, în considerentele careia s-au retinut urmatoarele:
– expertiza tehnica efectuata în cauza a identificat terenul în litigiu pe teritoriul comunei I.C. Bratianu, tarlaua 2, parcela 24; el este întabulat în cartea funciara în favoarea reclamantei si a fost inventariat în domeniul public al localitatii în baza H.G. nr.1360/2001, anexa 25, sub denumirea de Plaja Cocuta, dobândita în 1944.
– potrivit aceleiasi expertize, predarea terenului în litigiu catre reclamanta s-a facut din 28.04.1938, iar la 06.04.1940 s-a efectuat inventarierea si verificarea lui, în referire la suprafata care deservea plaja si izlazul comunal.
– pârâta nu a dovedit ca acest imobil a iesit din proprietatea comunei sau ca reclamanta l-a înstrainat sau a fost deposedata în vreun fel, actele depuse vizând doar istoricul si modul lui de exploatare.
– trecerea terenului din domeniul public al unitatii administrativ teritoriale în cel al statului nu s-a realizat, din actele dosarului reiesind ca reclamanta exercita în continuare dreptul de proprietate asupra acestuia.
– nu este întemeiata sustinerea referitoare la inadmisibilitatea actiunii în revendicare întemeiata pe dispozitiile dreptului comun, ca urmare a neutilizarii procedurii speciale instituita de legea fondului funciar, pentru ca reclamanta nu a fost niciodata deposedata de aceasta suprafata de teren si, pe cale de consecinta, nu era necesar sa recurga la procedura reconstituirii dreptului de proprietate conform Legii nr.18/1991.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Regia Nationala a Padurilor „Romsilva” – Directia Silvica Tulcea si a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila sub urmatoarele aspecte:
– gresita stabilire a regimului juridic al terenului în litigiu, care a fost proprietate de stat atât anterior anului 1948, cât si ulterior, când apartenenta la proprietatea publica a statului era întemeiata pe dispozitiile art. 6 alin. 1 din Constitutia României din 1948.
A sustinut recurenta ca potrivit art.6 alin.1 si 2 din Constitutia mentionata, întreaga suprafata a padurilor facea parte din proprietatea statului si cum bunul în litigiu nu se afla în proprietatea privata a unei persoane fizice sau juridice, nu a existat o lege speciala de preluare, trecerea lui din proprietatea reclamantei în cea a statului realizându-se „ope legis”, astfel cum rezulta si din mentiunile primului amenajament silvic întocmit editia 1955/1956, unde la rubrica „relatiunile de proprietate din trecut a padurilor” se arata ca „ trupurile Plaja Galati … au fost si în trecut padurile statului”.
Prin urmare, chiar daca modalitatea de preluare a bunului în proprietatea statului prin legi anterioare nu este conforma dispozitiilor sau legilor actuale, dreptul de proprietate constituit în temeiul acestor reglementari în favoarea statului nu s-a stins ca efect al intrarii în vigoare a legii noi, indiferent de modificarile aduse regimului juridic al proprietatii.- detinerea de catre reclamanta intimata a unui titlu legal de proprietate a fost în mod gresit retinuta pentru ca H.C.L. nr. 19/2001 si H.G. nr. 1360/2001 nu au o astfel de semnificatie juridica.
A aratat recurenta ca simpla înscriere a unui bun într-un inventar nu confera subiectului de drept beneficiar al acestei înscrieri dreptul de proprietate asupra bunului respectiv si ca exercitarea actiunii în revendicare, ca mijloc de aparare a dreptului de proprietate, era posibila numai dupa constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în beneficiul unitatii administrativ teritoriale, care în cauza nu a fost dovedita.
– gresita solutionare a exceptiei de inadmisibilitate a actiunii în raport de obligativitatea recunoasterii dreptului de proprietate pretins de reclamanta în conditiile si procedura impuse de legile fondului funciar, astfel cum s-au succedat acestea în timp.
S-a sustinut, sub acest aspect, ca dreptul de proprietate nu se naste în mod automat în patrimoniul celor îndreptatiti, ci este necesara parcurgerea etapelor impuse de lege în acest scop, respectiv formularea unei cereri de reconstituire de catre persoana îndreptatita si probarea dreptului astfel pretins prin mijloacele prevazute de aceste acte normative, ori reclamanta nu a probat urmarea aceste proceduri în referire la terenul revendicat, pe care nu l-a mai posedat dupa intrarea lui în proprietatea publica a statului.
– gresita stabilire a regimului juridic pentru suprafata de 34,8 ha din totalul celor revendicate, care este inclusa în amenajamentul silvic si, potrivit art. 5 coroborat cu art. 35 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, se afla în proprietatea statului de la 01.01.1990. Cum acest teren nu a facut obiectul vreunei solicitari de reconstituire a dreptului de proprietate s-a sustinut ca este îndeplinita si conditia impusa de pct. 4 din anexa I a Legii nr. 213/1998, de a fi parte a domeniului public al statului conform art. 3 alin. 2 din lege, care dispune ca sunt bunuri apartinând domeniului public de interes national „padurile (…) incluse în amenajamentele silvice care fac parte din fondul forestier national si nu sunt proprietate privata”.
S-a pretins, în sustinerea acestei critici, ca instantele nu au tinut seama de constatarile expertizei efectuata în cauza – în concluziile careia s-a aratat ca cele 34,8 ha sunt terenuri fond forestier cuprinse în amenajamente silvice si aflate în administrarea Regiei Nationale a Padurilor „R” – si nu au respectat prevederile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, în conditiile în care reclamanta nu a prezentat vreo dovada referitoare la excluderea bunului din domeniul public al statului, iar pâna la data introducerii actiunii în revendicare recurenta nu a fost deranjata în exercitarea dreptului de administrare a terenului.
– gresita aplicare a dispozitiilor Legii nr. 146/1997 prin solutionarea pe fond a actiunii, desi obligatia de achitare a taxei judiciare de timbru corespunzatoare evaluarii facuta de intimata reclamanta nu a fost îndeplinita.
A sustinut recurenta ca la instanta de fond intimata a invocat caracterul netimbrabil al actiunii – motivat de faptul ca are ca obiect material terenuri aflate în domeniul public; în apel, însa, instanta a impus obligatia timbrarii caii de atac conform evaluarii facuta de titulara actiunii în acest ciclu procesual, dar nu a dispus si asupra sanctiunii aplicabila cereii de chemare în judecata pentru nerespectarea obligatiei de timbrare, respectiv asupra anularii acesteia ca netimbrata.
Analizând legalitatea hotarârii atacate în raport cu criticile formulate instanta retine urmatoarele:
Prin cererea de chemare în judecata reclamanta a dedus judecatii încalcarea dreptului sau de proprietate asupra terenului în suprafata de 56 ha situat în tarlaua 2, parcela 24 si a pretins, în temeiul art.480 si 481 din Codul civil, recunoasterea acestui drept, pe care pârâta îl contesta invocând calitatea sa de administrator al bunului si pe cea de proprietar a statului.
In sustinerea dreptului sau de proprietate, titulara actiunii a invocat Ordinul nr. 1443/16.04.1938 a Administratiei Generale P.A.R.I.D. si Ordinul nr. 856/20.04.1938 al Administratiei Braila, precum si H.C.L. I.C. Bratianu nr. 19/2001 si H.G. nr. 1360/2001, prin care terenul a fost inventariat în domeniul public al comunei conform Legii nr. 213/1998.
Terenurile forestiere, din categoria carora face parte si cel revendicat în cauza, se afla, însa, sub incidenta unei legi speciale de reparatie, respectiv a Legii nr. 1/2000, astfel ca cel ce se pretinde proprietarul unui asemenea bun nu poate face dovada dreptului sau decât cu titlul de proprietate emis în procedura speciala la care face trimitere legea sub incidenta careia se afla, ca singur act care determina în mod concret imobilul si vecinatatile lui.
Legea nr. 1/2000 – care consacra principiul repararii integrale în natura sau, în subsidiar, prin echivalent a prejudiciului cauzat fostilor proprietari – reglementeaza imperativ modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor doua categorii de terenuri la care se refera, iar în ceea ce priveste terenurile forestiere care au apartinut în proprietate comunelor, oraselor si municipiilor, si care constituie si obiect al demersul judiciar al reclamantei, art. 29 alin. 4 din lege dispune ca proprietatea se redobândeste de catre fostii proprietari doar la cererea lor expresa si în limitele probate cu actele care atesta suprafetele solicitate în conditiile art. 9 alin. 4 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicata.
Reclamanta nu a facut dovada ca a urmat procedura stabilita de lege pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, iar în lipsa unei astfel de solicitari si, pe cale de consecinta, a însusi titlului de proprietate, în mod gresit au retinut instantele ca dreptul a carui încalcare a fost dedusa judecatii poate fi în mod valabil întemeiat pe actele depuse în sustinerea actiunii. Aceste înscrisuri, respectiv procesul verbal de predare primire din 28.04.1938, procesul verbal din 1939 al Comisiei preliminare de verificare si constatare a bunurilor care apartin Comunei I.C. Bratianu, recapitulatia din 1944 a terenurilor Comunei 23 August si chestionarul nr. 4 privitor la bunurile imobiliare ale comunei I.C. Bratianu, respectiv Plaja Cocuta, întocmit de Ministerul Inventarului Avutiilor Publice, puteau sustine probator doar cererea de redobândire a dreptului de proprietate formulata în conditiile legii speciale de reparatie pentru ca fac parte din categoria celor prevazute de art. 9 alin. 4 lit. b din Legea nr. 18/1991, respectiv sunt acte referitoare la existenta si întinderea dreptului a carui reconstituire se putea cere.
În mod gresit au apreciat instantele si ca excluderea bunului din patrimoniul reclamantei nu poate fi retinuta în absenta unei legi speciale de preluare a lui în proprietatea statului pentru ca, potrivit art. 6 alin. 1 din Constitutia din 1948, padurile apartineau statului, ca bunuri comune ale întregului popor, iar potrivit alin. 2 al aceluiasi text, modalitatea de trecere în proprietatea statului se stabilea prin lege doar în privinta celor care la data intrarii în vigoare a acestei Constitutii „se aflau în mâini particulare”, conditie care în cauza de fata nu este întrunita.
Calitatea reclamantei, de proprietar al bunului revendicat, nu poate fi întemeiata nici pe prevederile H.C.L. I.C. Bratianu nr. 19/2001 – pentru ca prin aceasta s-a realizat doar o inventariere a bunurilor ce se pretind a apartine domeniului public al unitatii administrativ teritoriale reclamante – sau pe cele ale H.G. nr. 1360/2001 – care doar atesta apartenenta bunurilor inventariate la nivelul unitatii administrativ teritoriale la domeniul public de interes local – pentru ca reglementarile în vigoare stabilesc în mod expres ca aceasta era obligata sa solicite reconstituirea dreptului de proprietate dupa procedura prevazuta de Legea nr. 18/1991 si Legea nr. 1/2000, cu excluderea actiunii în revendicare întemeiata pe dreptul comun, demers procesual care poate fi exercitat doar dupa eliberarea titlului de proprietate în conditiile alin. 5 al art. 29 din Legea nr. 1/2000.
În raport de considerentele expuse se constata ca nu se mai impune examinarea criticii referitoare la regimul juridic al terenului revendicat în raport de includerea sa în amenajamentele silvice care fac parte din fondul forestier national, cu atât mai mult cu cât, în masura respectarii procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate stabilita de legea speciala de reparatie, exista posibilitatea ca si suprafata de 34,8 ha, desi inclusa în amenajamentele silvice, sa apartina domeniului public al unitatii administrativ teritoriale, conform Anexei III pct. 9 a Legii nr. 213/1998.
Nu poate fi retinuta ca întemeiata critica referitoare la gresita aplicare a dispozitiilor Legii nr. 146/1997 deoarece dispozitiile art. 20 alin. 5 din actul normativ mentionat nu permit instantei de control judiciar anularea ca netimbrata a actiunii pentru care obligatia de plata a taxei judiciare de timbru nu a fost legal îndeplinita, deci nu-i confera posibilitatea cenzurarii modului de stabilire a taxei judiciare de timbru si a constatarilor referitoare la îndeplinirea acestei obligatii de plata în calea de atac.
Pentru motivele aratate si conform art. 312 alin. 3 coroborat cu art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, instanta va admite recursul si va modifica în tot decizia atacata în sensul ca va admite apelul, cu consecinta schimbarii hotarârii de fond si a respingerii actiunii reclamantei ca nefondata.
