Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că prin sentinţa civilă nr.833/22.02.2007 a Judecătoriei Sibiu, s-a dispus sistarea stării de indiviziune asupra terenului înscris în foaia colectivă de CF 2571 prin unificarea imobilelor top 101 şi 102 într-un singur imobil top 101,102 în suprafaţă totală de 1161 mp, apoi, s-a dispus dezmembrarea acelui imobil în două corpuri funciare noi, unul top 101/,102/1 în suprafaţă de 580,50 mp-proprietari reclamanţii, şi top.101/2,102/2 în suprafaţă de 580,50 mp-proprietari pârâţii, stabilindu-se şi linia de graniţă conform folosinţei faptice de la momentul pronunţării sentinţei. Hotărârea a rămas irevocabilă la data de 16.04.2007.
Reclamanţii au devenit asupra cotei de 1 din întreaga suprafaţă de teren de 1161 mp, respectiv asupra suprafeţei de 580,50 mp, prin Ordinul prefectului nr.489/25 iulie 2006. Instanţa a reţinut că reclamanţii au dobândit acest drept, după data introducerii acţiunii în sistarea stării de indiviziune şi stabilirea liniei de graniţă din dosarul 1351/306/2006.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză( fila 77-84 ) s-a constatat că cele două imobile ale părţilor se învecinează, iar pârâţii încalcă dreptul de proprietate al reclamanţilor ocupând o suprafaţă de 33 mp din terenul cu nr. top. 101/1,102/1.
Instanţa a constatat că prin pronunţarea sentinţei irevocabile nr. 833/22.02.2007 a Judecătoriei Sibiu, s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor pentru suprafaţa de 580,50 mp, la acea dată stabilindu-se linia de graniţă, deşi reclamanţii nu erau titularii dreptului de proprietate asupra acelei suprafeţe de teren şi astfel nu puteau revendica vreo suprafaţă de teren, neavând calitate procesuală activă. Reclamanţii au făcut dovada că sunt proprietarii imobilului înscris în CF nr. 3292 nr. top. 101/1, 102/1, casă curte şi grădină, în suprafaţă de 580,5 mp şi că pârâţii folosesc nejustificat suprafaţa de 33 mp din acest teren. În al doilea rând, grăniţuirea este o operaţiune de delimitare prin semne exterioare a două proprietăţi vecine , iar în cadrul acţiunii de grăniţuire nu se discută existenţa însăşi a dreptului real. Hotărnicia produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce aparţin părţilor, nu şi cu privire la însuşi dreptul real, astfel că reclamanţii au introdus justificat prezenta acţiune în revendicare pentru suprafaţa asupra căreia, la data stabilirii liniei de graniţă nu erau consideraţi a fi proprietari, fără a se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate.
Faţă de aceste considerente, reţinând că pârâţii ocupă fără drept o suprafaţă de 33 mp din proprietatea reclamanţilor, limitând posibilitatea acestora de a dispune de propriul bun, în baza art.480 C.Civ. instanţa a obligat pârâţii să lase în deplină posesie şi folosinţă acestora suprafaţa de teren arătată, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză.
În baza art. 274 C.proc.civ., reţinând culpa procesuală a pârâţilor, instanţa îi a obligat pe aceştia la plata către reclamanţi a sumei de 2738,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată(suma de 185 lei reprezintă taxă judiciară de timbru, timbru judiciar de 3,15 lei, suma de 1150 lei onorariu expert, 1400 lei onorariu avocaţial).
Împotriva sentinţei au declarat recurs intimaţii, care critică neluarea în seamă şi nepronunţarea asupra excepţiei de autoritate de lucru judecat în ce priveşte suprafaţa de 33 mp teren, în subsidiar solicită să fie respinsă acţiunea, căci odată cu graniţa stabilită anterior s-a stabilit şi faptul că ei nu au încălcat dreptul intimaţilor. Instanţa nu a ţinut seamă de graniţa trasată ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 833/2007 şi a stabilit obiective nerealiste la expertiză, concluziile expertilui sunt greşite, relevă împrejurări legate de relaţia dintre părţi care ar arăta o desocotire a lor.
Recursul s-a găsit nefondat şi, întemeiat pe prevederile art. 304 şi 312 C.pr.civ., a fost respins, pentru următoarele considerente.
Astfel, mai întâi, în ce priveşte excepţia autorităţii lucrului judecat:
Potrivit art. 1201 C.civ., este putere de lucru judecat când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele în contra lor, în aceeaşi calitate. Autoritatea de lucru judecat are la bază regula potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre. Principiul lucrului judecat împiedică deci nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti , în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre judecătorească definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească, dată într-un alt proces. Pentru ca să existe identitate de obiect între două acţiuni, nu este necesar ca obiectul să fie formulat în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acelor acţiuni să rezulte faptul că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi. Rezultă că , această excepţie peremptorie şi absolută , operează ca atare în cadrul noului litigiu , atunci când în cel dintâi , a fost soluţionat fondul dreptului şi nu a fost, deci , soluţionată problema de drept pe cale de excepţie.
În dosarul de referinţă(nr.2752/2006, dosar nou 1315/2006- fila 9 dosar fond), petitele acţiunii sunt: sistarea indiviziunii asupra terenului înscris în CF colectivă 2571, prin formare de loturi, conform folosinţei actuale, iar cele ale cererii reconvenţionale sunt: stabilirea liniei de graniţă între cele două loturi nou formate şi să fie obligaţi reclamanţii să le respecte dreptul de proprietate asupra lotului rezultat în urma partajului
În ceea ce priveşte prezenta cauză , petitele acţiunii sunt:să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate… suprafaţa de 33 mp din imoblul înscris în CF 3292 .
Deşi se referă la acelaşi imobil(în esenţă), totuşi nu se poate pune problema autorităţii de lucru judecat, căci prima acţiune este o cerere în grăniţuire, completată cu o reconvenţională, axată pe formarea şi configurarea loturilor, cererea privind obligarea la respectarea dreptului, fiind vagă, formală, ca o întărire a dreptului exclusiv al părţii, după o perioadă în care proprietatea a fost indiviză şi s-a exercitat asupra întregului imobil de către ambele părţi. Cea de-a doua acţiune este, aşa cum se şi denumeşte, în revendicare, adică de apărare a dreptului încălcat de către un neproprietar. Ca urmare, desigur că nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat.
În ce priveşte nepronunţarea instanţei asupra acestei excepţii, se constată că, implicit, instanţa s-a pronunţat asupra ei( aliniatul 13 din sentinţă, în final), altfel nu avea rost raportarea amănunţită la litigiul şi sentinţa anterioară şi de referinţă în raport cu excepţia invocată de parte.
În ce priveşte fondul litigiului:
Afirmaţia recurenţilor privind faptul că ei nu au încălcat dreptul intimaţilor, rămâne la nivel de afirmaţie, căci probele administrate în cauză au concurat la concluzia că au realizat o încălcare a dreptului intimaţilor-reclamanţi, sancţionată correct prin sentinţa atacată.
În ce priveşte critica legată de faptul că instanţa nu a ţinut seamă de graniţa trasată ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 833/2007, trebuie specificat faptul că acţiunea în revendicare este total diferită de cea în partaj, prima având accente agresive, doar una dintre părţi putând câştiga, cea de-a doua având accente amiabile, căci ambele părţi sunt câştigătoare, chiar dacă acţiunea a fost înaintată doar de una dintre ele. Graniţa, în primul litigiu, este apărată, raportat la indicii clare de delimitare, în timp ce, în cel de-al doilea, graniţa e stabilită, calculată, formată pentru prima oară. Ulterior, desigur că pot apărea neînţelegeri referitoare la întinderea dreptului celor doi vecini, care se pot concilia doar pe cale legală, prin acţiune în revendicare, căci calea convenţională putea fi folosită doar în situaţia stării de coproprietate anterioară.
În ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa a stabilit obiective nerealiste la expertiză, trebuie observat faptul că obiectivele la expertiză sunt propuse de părţi, instanţa doar le cenzurează, raportat la acţiunea introductivă(sau celelalte cereri) şi la obiectul litigiului. Ca urmare, părţile sunt responsabile dacă lucrarea nu răspunde dorinţelor lor, căci au posibilitatea de a obiecta la expertiză, de a solicita o lucrare efectuată de 3 experţi, sau o nouă lucrare, dacă se poate justifica necesitatea ei.
În ce priveşte împrejurarea că concluziile expertilui sunt greşite, faptul că expertul are o altă părere decât recurenţii nu este un semn că părerea acestuia este greşită. De altfel, cum am mai arătat, părerea acestuia putea fi contracarată prin obiecţiuni, altă lucrare, etc.
Împrejurările legate de relaţia dintre părţi care ar arăta o desocotire a lor, odată ce nu au fost consfinţite prin act scris şi nu a fost asumat de cealaltă parte, are foarte mică relevanţă şi nu poate produce consecinţe juridice în raport cu titlul de proprietate al celeilalte părţi.
Aflaţi în culpă procesuală, în termenii art. 274 C.pr.civ., recurenţii au fost obligaţi la suportarea cheltuielilor de jduecată în calea de atac.
