Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.XXX/118/2010, intimata-pârâtă G.M. a solicitat revizuirea deciziei civile nr.176/05 martie 2010 pronunţate în dosarul nr.XXX/212/2007 al acestei instanţe, precum şi suspendarea executării aceste decizii până la soluţionarea cererii de revizuire, în temeiul art.325 C.proc.civ.
În motivarea cererii, revizuenta a arătat că, încălcând principiul disponibilităţii şi depăşind limitele investirii, instanţa de recurs s-a pronunţat:
1) extra petita, deoarece a constatat calitatea de bunuri proprii ale reclamantului B.T. pentru următoarele mobile: frigider, televizor şi maşină de spălat, fără ca reclamantul să fi formulat cerere în acest sens, dimpotrivă, solicitând prin acţiune să se constate că aceste bunuri sunt comune.
2) minus petita, în sensul că: -a omis a se pronunţe asupra cererii de partaj a unora dintre bunurile mobile, respectiv un fotoliu şi o mochetă, nestabilind caracterul acestora de bunuri proprii sau comune; -în urma pronunţării hotărârii, aragazul, fotoliul şi mocheta nu au fost atribuite nimănui, partajul nefiind astfel definitivat.
3) plus petita, în condiţiile în care reclamantul nu a investit instanţa nici cu o cerere de atribuire a garsonierei, nici cu o cerere de acordare a unei sulte, solicitând doar partajarea bunurilor dobândite în timpul concubinajului, fără a preciza în mod concret modalitatea de partajare.
A precizat revizuenta că hotărârea instanţei de recurs este nelegală, netemeinică şi în mod vădit părtinitoare faţă de reclamantul B.T., neţinându-se cont de situaţia reală rezultată din probele administrate în cauză. Astfel, a arătat că: -garsoniera este proprietatea sa exclusivă, astfel că prin partajarea acestui imobil reclamantul este îmbogăţit în mod injust; -nu a avut o relaţie de concubinaj cu B.T.; -acesta nu dispunea de resursele financiare necesare pentru a contribui la garsoniera este proprietatea sa exclusivă; -instanţa de recurs nu a precizat temeiul în drept pentru constatarea dreptului de proprietate în cote egale; -efectele legale ale concubinajului nu au fost reglementate legal.
Întrucât niciuna dintre părţile litigante nu a cerut atribuirea, a susţinut revizuenta că instanţa de recurs putea adopta doar două soluţii. Casarea cu trimitere, în vederea stabilirii cprecte a cadrului procesual din perspectiva obiectului cererii sau vânzarea bunului în temeiul art.67311C.proc.civ.
În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe disp.art.322 pct.2 C.proc.civ.
În motivarea cererii de suspendare, revizuenta a arătat că nu dispune de resurse materiale pentru achitarea sultei stabilite prin decizia instanţei de recurs, iar o eventuală silită imobiliară, pornită în baza unui titlu executoriu vădit nelegal, i-ar crea prejudicii majore şi ireparabile.
În şedinţa publică din 10.06.2010, în condiţiile în care s-a rămas în pronunţare asupra fondului cererii sale, revizuenta a declarat prin apărătorul ales că nu mai insistă în cererea de suspendare a executării deciziei civile atacate.
La acelaşi termen de judecată, tribunalul a invocat din oficiu excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire, excepţie pe care urmează să o respingă pentru următoarele considerente:
Potrivit art.324 alin.1 pct.1 C.proc.civ. termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti în cazul prevăzut de art.322 pct.2 C.proc.civ. de la pronunţare, când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului.
În speţă, decizia civilă a cărei revizuire se solicită a fost pronunţată la data de 05.03.2010, astfel că termenul de o lună prevăzut de textul menţionat s-a împlinit, potrivit art.101 alin.3 C.proc.civ., într-o zi de Paşti, respectiv 05.04.2010. În acest condiţii, sfârşind într-o zi de sărbătoare legală, termenul de o lună s-a prelungit până la sfârşitul zilei în care a fost înregistrată cererea de revizuire, respectiv: 06.04.2010
Analizând cererea de revizuire dedusă judecăţii prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor invocate, tribunalul reţine următoarele:
Obiectul cererii de revizuire îl constituie decizia civilă nr.176/05 martie 2010 pronunţată în dosarul nr.xxx/212/2007, prin care Tribunalul Constanţa a admis recursul declarat de recurentul reclamant B.T. împotriva sentinţei civile nr. 7490 din 24 aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. xxx/212/2007, în contradictoriu cu intimata pârâtă G.M. şi a modificat în parte această sentinţă civilă, în sensul că: a admis în parte acţiunea principală, a constatat că reclamantul B.T. şi pârâta G.M. au dobândit în cote egale, de câte ? fiecare, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Municipiul Constanţa, aleea E., ap. 28, în valoare totală de 89.600 lei; a constatat că bunurile mobile respectiv: un frigider marca „Artic”, un televizor marca „Daewoo” şi o maşină de spălat sunt bunuri proprii ale reclamantului; a respins, ca nefondată, cererea privind constatarea calităţii de bun comun cu privire la aragaz; a atribuit în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Municipiul Constanţa, aleea E., ap.28, către pârâtă; a obligat pârâta, către reclamant, la plata sultei în valoare de 44.800 lei, pentru egalizarea valorică a loturilor; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile recurate.
În considerentele deciziei pronunţate, instanţa de recurs a reţinut că, în anul 1991, reclamantul B.T. şi pârâta G.M. au început o relaţie de concubinaj, locuind împreună şi gospodărind împreună, fără a oficializa relaţia dintre ei. În anul 1999, între pârâta G.M., în calitate de cumpărătoare şi S.C. T. S.A., în calitate de vânzătoare, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.578/30.08.1999 prin intermediul căruia a fost transmis dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Municipiul Constanţa, aleea E., . ap.28, alcătuit dintr-o cameră de locuit în suprafaţa de 20 mp şi cota indiviză de 3,75 % din suprafaţa de folosinţă comună a imobilului. Preţul vânzării imobilului litigios a fost în cuantum de 7 385 000 lei ROL şi a fost achitat integral prin chitanţa nr.5992/30.08.1999.
S-a arătat că, potrivit probei testimoniale administrate la judecata cauzei în fond, părţile erau cunoscute ca o familie în comunitate, deoarece îşi cheltuiau veniturile împreună, se gospodăreau împreună, perioade mai lungi sau mai scurte de timp reclamantul B.T. fiind cel care obţinea veniturile necesare traiului, în timp ce pârâta G.M. presta munci cu caracter ocazional.
A reţinut instanţa de recurs că, în perioada în care pârâta G.M. a achiziţionat pe numele său imobilul situat în Municipiul Constanţa, aleea E., ap.28, relaţiile dintre părţi erau bune, reclamantul B.T. era angajat în muncă în calitate de şofer de autobuz la U.M.xxxx, beneficiind de un salariu lunar de 938 259 lei, astfel cum rezultă din cuprinsul cărţii de muncă a acestuia, în timp ce unica contribuţie a pârâtei G.M. la dobândirea în comun a bunului imobil a constat în în gospodărie şi veniturile ocazionale, al căror cuantum concret nu s-a putut determina.
În considerarea dispoziţiilor art.1199 din Codul civil, reţinând relaţia de concubinaj notoriu, îndelungat, cu o durată în timp peste 15 ani, dintre părţile care erau cunoscute ca fiind o adevărată familie, care locuiau şi gospodăreau împreună folosindu-şi veniturile obţinute în comun precum şi în considerarea absenţei oricărei dovezi din care să rezulte cuantumul veniturilor obţinute de către pârâtă în perioada în care s-a realizat transferul dreptului de proprietate cu privire la imobilul litigios, instanţa a apreciat că reclamantul B.T. a avut o contribuţie proprie de 50% la dobândirea acestui imobil şi că intenţia internă a părţilor a fost aceea de a dobândi în proprietate comună acest bun.
S-a reţinut că dobândirea ulterioară de către părţi a unor bunuri mobile, cu care au mobilat locuinţa, vine să întărească această concluzie, cu atât mai mult cu cât martorii audiaţi la judecata cauzei în fond au reliefat faptul că părţile au adus împreună îmbunătăţiri imobilului litigios, din care nu se poate desprinde decât caracterul comun al bunului imobil.
În privinţa bunurilor mobile: frigider marca „Arctic”, un televizor marca „Daewoo” şi o maşină spălat s-a reţinut că au calitatea de bunuri proprii ale reclamantului B.T., în considerarea recunoaşterii pârâtei cu privire la acest aspect.
În ceea ce priveşte calitatea de bun comun a aragazului, s-a constatat că acest bun îi aparţine pârâtei G.M., fiind cumpărat în anul 1993, astfel cum rezultă din ansamblul probator administrat la judecata cauzei în fond.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac extraordinară, de retractare, al cărei sediu se regăseşte în art.322-328 C.proc.civ, iar motivele care justifică exercitarea revizuirii sunt expres şi limitativ prevăzute de art.322 pct.1-8 C.proc., ceea ce înseamnă că nu pot fi extinse şi la alte cazuri.
Revizuenta în cauză a indicat drept temei al cererii motivul prevăzut de art.322 pct.2 C.proc.civ., care cuprinde trei ipoteze, toate reprezentând o nesocotire a aceluiaşi principiu procedural: disponibilitatea procesuală.
Prima ipoteză vizează situaţia în care instanţa s-a pronunţat extra petita, adică asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Pentru a stabili dacă instanţa a dispus extra petita, este necesar să ne raportăm în toate cazurile la pretenţiile formulate de părţi, respectiv de reclamant prin cererea de chemare în judecată, de pârât prin cererea reconvenţională, precum şi de terţi sau de părţi prin alte cereri incidente. A doua ipoteză este aceea în care instanţa s-a pronunţat extra petita. În acest caz, principiul disponibilităţii a fost ignorat de judecători prin aceea că au omis a se pronunţa asupra unei pretenţii care a fost dedusă în justiţie de oricare dintre părţile din proces.
Revizuirea este deschisă numai în cazul unei omisiuni univoce de a statua asupra pretenţiei, iar nu şi în acele situaţii în care capetele de cerere respective au fost respinse explicit sau implicit prin respingerea capătului principal.
Ultima ipoteză consacrată de art.322 pct.2 C.proc.civ. vizează un caz de plus petita, când instanţa n-a dispus în afara unei pretenţii formulate de parte şi nici nu a omis să soluţioneze un capăt de cerere ci, admiţând cererea, a acordat mai mult decât s-a cerut.
În speţă, niciunul dintre motivele invocate de revizuentă nu este de natură să justifice exercitarea căii de atac extraordinare în discuţie, desfiinţarea deciziei pronunţate în recurs şi procedarea la o nouă judecată.
Astfel, în ceea ce priveşte constatarea de către instanţa de recurs a calităţii de bunuri proprii ale reclamantului pentru trei bunuri mobile, respectiv: frigider, televizor şi maşină de spălat, se constată că, într-adevăr, reclamantul nu a formulat cerere în acest sens.
Cu toate acestea, prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, pârâta-reconvenientă a recunoscut faptul că maşina de spălat, televizorul Daewoo şi combina frigorifică sunt proprietatea exclusivă a lui B.T., fiind achiziţionate de acesta cu plata în rate.
În aceste condiţii, dată fiind poziţia procesuală exprimată de către pârâta-reconvenientă în faţa instanţei de fond prin întâmpinare şi menţinută pe tot parcursul judecăţii, apreciem că aceasta nu poate pretinde că a suferit vreo vătămare ca urmare a soluţiei adoptate în recurs în privinţa bunurilor respective şi, prin urmare, nu justifică nici un interes în formularea cererii de revizuire pentru extra petita.
De asemenea, se constată că nu ne aflăm nici în ipoteza în care instanţa de recurs s-a pronunţat minus petita, prin faptul ca nu a dispus partajul cu privire la unele bunuri mobile: un fotoliu, o mochetă, aragaz.
În dosarul de faţă, reclamantul-intimat B.T. este cel care a fixat prin cerere cadrul litigiului şi a determinat limitele acestuia prin indicarea bunurilor ce urmează să facă obiectul partajului, cererea reconvenţională formulată de pârâtă având ca obiect doar restituirea de către reclamant a unei sume de bani date cu titlu de împrumut.
Revizuenta, având doar calitatea de pârâtă în cererea de partaj dedusă judecăţii de către reclamant, nu poate să invoce în cererea de revizuire disp.art.322 pct.2 C.proc.civ., care se referă la nepronunţarea instanţei asupra unui „lucru cerut”, reclamantul fiind singurul care ar putea să pretindă o vătămare printr-o astfel de omisiune. Oricum, noţiunea juridică în discuţie nu poate avea în vedere decât cererile principale (în cazul de faţă, cererea formulată de reclamant pentru constatarea stării de indiviziune asupra unui bun imobil şi partajarea bunurilor dobândite de părţi în timpul concubinajului), accesorii sau incidentale, prin care se fixează obiectul litigiului şi care delimitează cadrul procesual, omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la unele bunuri mobile, cu ocazia dispunerii partajului, neîncadrându-se în acest motiv de revizuire.
În fine, în raport de interpretarea corectă a noţiunii de „cerere” sau „pretenţie dedusă judecăţii”, în speţă nu este incidentă nici cea de-a treia ipoteză reglementată de art.322 pct.2 C.proc.civ., argumentele invocate de revizuentă neputând atrage concluzia că instanţa de recurs s-a pronunţat plus petita.
Indiferent de soluţia adoptată în ceea ce priveşte atribuirea imobilului şi plata sultei, instanţa de recurs s-a pronunţat întocmai asupra a ceea ce s-a cerut-partajul. Chiar şi în lipsa opţiunilor exprimate de către părţi, în cadrul unui proces precum cel de faţă, modalitatea de efectuare în concret a partajului, prin formarea şi atribuirea de loturi, este atributul exclusiv al instanţei de judecată, atâta timp cât nu a intervenit o tranzacţie a părţilor în acest sens şi nici nu a existat un refuz categoric al ambelor părţi de a li se atribui imobilul, pentru a se putea vorbi de incidenţa disp.67311C.proc.civ. privind vânzarea bunului (prin intermediul executorului judecătoresc sau prin bună învoială).
Este evident că, prin expunerea de motive a cererii de revizuire, recurenta-pârâtă tinde la extinderea interpretării art.322 pct.2 şi la alte situaţii decât cele avute în vedere de legiuitor, urmărind de fapt prin exercitarea căii extraordinare de atac reformarea deciziei pronunţate în recurs (pe care o consideră nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte constatarea stării de indiviziune asupra bunului imobil dobândit în timpul concubinajului părţilor), în sensul respingerii pretenţiilor formulate de reclamant în legătură cu bunul imobil.
Ori, în cadrul revizuirii nu se pune problema realizării unui control judiciar şi nici nu pot fi invocate greşeli de aplicare a legii sau de interpretare a probelor administrate în cauză, întrucât ne-am situa pe tărâmul unei noi judecăţi. Prin limitarea câmpului de aplicare a disp.art.322 C.proc.civ. numai la anumite situaţii, legiuitorul a avut în vedere ca prin crearea căii de atac a revizuirii să nu deschidă, în ultimă instanţă, calea unui veritabil recurs la recurs.
Pentru considerentele expuse, tribunalul apreciază nefondată prezenta cererea de revizuire şi urmează să o respingă ca atare.
5
