Decizia civilă nr. 434/R din 19.09.2011 a Curţii de Apel Galaţi
Prin sentinţa civilă nr. 11/R/8 decembrie 2009 a Judecătoriei Brăila (dosar nr. 7140/196 din 8 decembrie 2009) s-a admis cererea de revizuire a sentinţei civile nr. 78751/2002 a Judecătoriei Brăila formulată de revizuientul C.D.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a schimbat sentinţa în sensul că a respins cererea reclamantului ca nefondată.
Pe fond, a reţinut că obligarea revizuientului prin sentinţa civilă nr. 9319/22 decembrie 1999 a Judecătoriei Brăila (dosar nr. 12727/1999) la plata unei pensii de întreţinere lunare de 150.000 lei pentru cei doi copii minori, în vederea executării căreia (petentul susţine că a fost silit să vândă casa proprietatea mamei sale), nu era stinsă atunci când acesta a achitat vreuna din prestaţii.
Pe baza probei cu acte administrată în această fază procesuală prin decizia civilă nr.88/21.04.2010 pronunţată de Tribunalul Brăila s-a admis apelul formulat de apelantul C.D.I., împotriva sentinţei civile nr. 11R/06.12.2009 pronunţată de Judecătoria Brăila în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Bucureşti, şi s-a desfiinţat sentinţa civilă cu privire la judecarea în fond a acţiunii ce formează obiectul dosarului nr. 5057/2002 al Judecătoriei Brăila cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă spre rejudecare.
S-a avut în vedere faţă de art. 326 Cod procedură civilă, că la rejudecarea în fond cu ocazia admiterii cererii de revizuire, instanţa s-a pronunţat pe fondul cauzei, dar fără a da în prealabil posibilitatea reclamantului să administreze probe. În nici o încheiere instanţa nu dă cuvântul părţilor la probe. Aceasta în condiţiile în care reclamantul a cerut despăgubiri materiale şi morale.
S-a apreciat că pronunţarea hotărârii fără respectarea drepturilor părţilor de a administra probe în dovedire şi în apărare echivalează cu nepronunţarea asupra fondului cauzei şi face incidente dispoziţiile art. 297 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 367/R/20.10.2010 Curtea de apel Galaţi a admis recursul astfel declarat, a casat decizia civilă dată în apel şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului pentru judecarea pe fond a apelului, (unde a fost înregistrată sub nr. 6964/113/2010).
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de recurs a apreciat, faţă de cele reţinute în fond de către prima instanţă că nu este incidentă nici una din cele două situaţii prevăzute de art. 297 alin 1 Cod procedură civilă .
Se reţine totodată că în situaţia în care se aprecia că reclamantului i s-a încălcat dreptul la apărare, că nu i s-a dat posibilitatea să administreze probe în dovedirea acţiunii, consecinţa era nulitatea hotărârii cu reţinerea cauzei spre rejudecare faţă de caracterul devolutiv al apelului .
Prin decizia civilă 68/23.03.2011 a Tribunalului Brăila s-a respins ca nefondat apelul formulat de revizuient.
Prin decizia civilă nr. 434/R din 19.09.2011 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant, precum şi cererea de intervenţie în interesul recurentului formulată de mama sa.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că hotărârea CEDO a constatat că prin anularea ca netimbrată a acţiunii s-a încălcat dreptul de acces la justiţie a reclamantului.
A reţinut în motivare că reparaţia cea mai potrivită ce poate fi făcută este redeschiderea, la cererea sa, a procedurii interne, în timp util şi cu respectarea prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Prin urmare, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului nu obligă în nici un fel instanţele române să admită acţiunea şi să acorde daune morale şi materiale, aşa cum a înţeles reclamantul, ci obligă instanţele să analizeze fondul pretenţiilor, în timp util şi cu respectarea prevederilor art. 6 alin. 2 din Convenţie.
S-a apreciat că decizia civilă nr. 68/23.03.2011 a Tribunalului Brăila a analizat în detaliu toate susţinerile reclamantului şi le-a înlăturat motivat, făcând trimiteri concrete la situaţia de fapt şi la probele ce au format convingerea instanţei. În plus, instanţa de apel a avut un rol activ solicitând reclamantului probe pentru dovedirea împrejurării că apartamentul mamei sale a fost vândut pentru achitarea unei pensii de întreţinere, la care susţine că a fost în mod greşit obligat.
În calea extraordinară a recursului, Curtea de Apel poate verifica doar aspecte ce ţin de nelegalitatea hotărârii, nu şi de netemeinicie, fiind ţinută de motivele limitativ prev. de disp. art. 304 Cod procedură civilă.
Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond este, în esenţă, următoarea:
Prin sentinţa civilă nr. 9319/22.12.1999 a Judecătoriei Brăila, definitivă şi irevocabilă prin neapelare, reclamantul a fost obligat către mama copiilor la plata sumei de 150.000 lei rol, câte 75.000 lei rol pentru fiecare dintre cei doi minori ( A-M ns. 29.06.1994 şi L-A ns. 6.08.1993).
Reclamantul apreciază că această sentinţă este greşită, deoarece copiii se aflau, în realitate, în îngrijirea bunicii materne.
Curtea consideră că acest punct de vedere nu poate fi primit, din mai multe considerente:
– O hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă se impune întocmai ca şi legea şi nu poate face obiectul de analiză ulterioară a unei instanţe, care să constate că hotărârea este greşită.
Pentru a îndrepta o sentinţă nelegală sau netemeinică, reclamantul avea la dispoziţie căile ordinare de atac: apelul şi recursul.
Din verificările efectuate de Tribunalul Brăila a rezultat că reclamantul a fost legal citat pe tot parcursul dosarului 7140/196/1999, la adresa din str. M.M., bl. 5, ap. 16 şi că s-a mutat ulterior în str. G. nr. 22 în luna a VII 2000. Acest aspect rezultă cu certitudine şi din contractul de vânzare cumpărare nr. 1273/8.06.2000, în care figurează aceeaşi adresă la momentul vânzării.
Prin urmare, este culpa exclusivă a reclamantului că nu s-a prezentat în faţa instanţei de fond pentru lămurirea situaţiei şi că nu a promovat căile legale de atac, deşi avea această posibilitate, întrucât a fost legal citat, pe tot parcursul procesului.
Mai susţine reclamantul că a aflat abia în anul 2001 că ambii copiii erau daţi în plasament la bunica maternă. Instanţa consideră că un părinte diligent avea obligaţia morală de a se interesa de copiii săi şi nu consideră credibil faptul că un tată ar putea să lase să treacă doi ani fără să încerce să-şi vadă copiii.
În plus şi în situaţia în care ar fi aflat la acel moment de existenţa hotărârilor nr. 52,53/19.05.1999 ale Comisiei pentru Protecţia Copilului tot avea o cale pentru „îndreptarea” hotărârii.
Astfel, potrivit disp. art. 322 pct. 5 c.pr.civ. o hotărâre poate face obiectul revizuirii dacă, după pronunţarea ei, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Deci, în condiţiile în care mama copilului, cu rea credinţă, ar fi promovat acţiunea de stabilire pensie, deşi ştia că minorii sunt în plasament, reclamantul avea un termen de o lună pentru a promova revizuire, întemeiată pe disp. art. 322 pct. 5 c.pr.civ. În realitate, reclamantul nu a promovat nicio cale de atac ordinară sau extraordinară împotriva hotărârii ce-l nemulţumeşte.
În concluzie, la acest moment, reclamantul nu mai poate formula critici împotriva sentinţei civile 9319/22.12.1999 a Judecătoriei Brăila, pronunţată de instanţă, în baza probelor pe care le-a avut la dosar.
– Inechitatea procedurii în faţa Judecătoriei Brăila, în dosarul 7140/196/1999, în care s-a pronunţat sentinţa civilă 9319/22.12.1999 a fost analizată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a reţinut că reclamantul nu a intentat recurs împotriva acestei decizii, astfel că această cerere era inadmisibilă, prin neepuizarea căilor de recurs interne.
În plus, nici un element al răspunderii delictuale nu e îndeplinit în cauză:
– Nu s-a dovedit prejudiciul (reclamantul se plânge de pierderile băneşti suferite de mama sa şi nu de el; afecţiunile inimii şi ale sistemului nervos datează din anul 2003, data ulterioară evenimentelor invocate);
– Nu s-a dovedit fapta ilicită, plata unor sume nedatorate.
Reclamantul rămâne tatăl celor doi copii. Faptul că aceştia erau daţi în plasament în familia lărgită, mama copiilor sau statul, nu-l exonerează de plata pensiei de întreţinere. Diferă doar titularul dreptului. Astfel, potrivit disp. art. 21 alin. 1 din OUG 26/1997, părinţii datorează contribuţie lunară de întreţinere, în condiţiile stabilite de Codul familiei şi în situaţia în care minorii erau daţi în plasament. De altfel, prin sentinţa civilă 5445/2000 ambii părinţi au fost obligaţi la 200.000 lei lunar pentru cei doi minori.
– Nu s-a dovedit raportul de cauzalitate între plata pensiei de întreţinere şi vânzarea apartamentului mamei sale sau afectarea stării de sănătate a reclamantului.
