Înscrisul sub semnătură privată care constată o operaţiune juridică nu este supus unor condiţii deosebite cu privire la întocmirea sa. Singura cerinţă o reprezintă semnarea înscrisului de către cel care se obligă. Dacă această condiţie esenţială este îndeplinită, se prezumă că semnătura aparţine persoanei care este trecută în înscris. Această prezumţie face ca, în cazul tăgăduirii semnăturii, sarcina probei să se deplaseze de la cel în favoarea căruia operează prezumţia la partea adversă.
Secţia civilă – Decizia civilă nr. 459/05 noiembrie 2010
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 22.01.2003 pe rolul Judecătoriei Braşov, sub dosar nr. 2121/2003, reclamanta S.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii S.G., R.P., B.I., B.I., M.T. şi M.A., ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea absolută a unor contracte de vânzare cumpărare, să se stabilească calitatea de moştenitor al reclamantei, cu întabularea dreptului de proprietate al acesteia în cartea funciară, urmare a anulării încheierilor de întabulare a pârâţilor.
În motivarea acţiunii, reclamanta susţine în esenţă că actele de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiate de S.V. şi S.F. cu S.G., respectiv cu R.P. nu poartă semnătura vânzătorilor, antecesori ai reclamatei, astfel că aceste contracte sunt nule, fapt ce atrage şi anularea actelor subsecvente.
Prin sentinţa civilă nr. 9369/2004, Judecătoria Braşov a respins acţiunea reclamantei, reţinând că aceasta nu a făcut dovada lipsei consimţământului vânzătorilor S.V. şi S.F., întrucât lipsa exemplarelor originale ale contactelor a dus la imposibilitatea efectuării expertizei criminalistice a scrisului, iar probele administrate nu sunt în măsură să susţină cele solicitate de reclamantă prin acţiune.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, care a fost trimis spre soluţionare Tribunalului Alba, ca urmare a admiterii, prin încheierea 6576/2009 pronunţată de Î.C.C.J., a cererii de strămutare formulată de pârâta intimată B.I.
Prin decizia civilă nr.62/A/2010, Tribunalul Alba a respins apelul reclamantei, constatând că aceasta nu a fost în măsură să facă dovada lipsei consimţământului primilor vânzători la înstrăinarea cotelor de proprietate deţinute din imobilul în litigiu. În lipsa unor probe concludente care să confirme susţinerile reclamatei, soluţia de respingere a acţiunii a fost apreciată ca temeinică şi legală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului şi schimbarea sentinţei primei instanţe şi admiterea în parte a acţiunii, în limitele precizate în cuprinsul cererii de recurs, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta critică decizia instanţei de apel sub aspectul greşitei determinări a sarcinii probei.
În primul rând se susţine de către reclamantă că aceasta, fiind având cauză a vânzătorilor iniţiali, adoptă aceeaşi poziţie ca şi aceştia din urmă, astfel că este în măsură fie să confirme semnăturile ca aparţinând vânzătorilor iniţiali, fie să le nege autenticitatea. În condiţiile în care reclamanta a ales cea de-a doua opţiune, în opinia acesteia, sarcina probei revine celui care de prevalează de respectivele înscrisuri, respectiv pârâţilor S. şi R., reclamanta neputând fi îndatorată la o probă negativă. În al doilea rând, recurenta susţine că lipsa de autenticitate a semnăturilor autorilor săi este pusă în evidenţă de o seria de aspecte semnificative.
Verificând legalitatea deciziei atacate, prin prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul, reţinând următoarele:
Înscrisul sub semnătură privată care constată o operaţiune juridică nu este supus unor condiţii deosebite cu privire la întocmirea sa. Singura cerinţă o reprezintă semnarea înscrisului de către cel care se obligă. Dacă această condiţie esenţială este îndeplinită, se prezumă că semnătura aparţine persoanei care este trecută în înscris. Această prezumţie face ca, în cazul tăgăduirii semnăturii, sarcina probei să se deplaseze de la cel în favoarea căruia operează prezumţia la partea adversă.
În cauză se constată că pârâţii S. şi R. sunt în posesia unor contracte de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, care poartă semnătura vânzătorilor S.V. şi S.F., astfel că aceşti pârâţi beneficiază de prezumţia simplă că cele două înscrisuri sunt semnate de antecesorii reclamantei. În aceste condiţii, incumbă reclamantei sarcina de a dovedi că semnătura nu aparţine autorilor săi, aşa cum susţine.
Procedura de stabilire a veridicităţii înscrisului sub semnătură privată, în cazul în care se tăgăduieşte semnătura, cum este situaţia în speţă, este prevăzută în mod expres de dispoziţiile legale. Astfel, conform art. 178 – 179 Cod procedură civilă, instanţa procedează la verificarea de scripte – dacă este posibil – iar dacă nu este posibilă o asemenea verificare, ori dacă instanţa nu este lămurită, va dispune ca verificarea să se facă prin expert.
Cum verificarea de scripte în faţa instanţei nu mai este posibilă în speţă, autorii celor două semnături contestate fiind decedaţi, singura dovadă a veridicităţii semnăturii de pe înscrisuri este expertiza. În cauză reclamanta nu a fost în măsură să depună la dosar contractele în original, astfel că această probă ştiinţifică nu s-a putut administra, fiind imposibil de efectuat expertiza scrisului în lipsa înscrisului originar.
Curtea nu poate primi susţinerile reclamantei în sensul că pârâţii ar fi trebuit să dovedească împrejurarea că semnăturile contestate sunt reale.
În primul rând, aşa cum s-a reţinut, câtă vreme aceste contracte poartă o semnătură, se prezumă că semnătura aparţine celui care se obligă. Pe de altă parte, a pretinde pârâţilor să facă o astfel de probă, ar însemna să facă dovada propriei nevinovăţii în condiţiile în care reclamanta, care invocă altă stare de fapt decât cea care rezultă din contracte, nu a probat sub nicio formă susţinerile sale. În acest caz se încalcă principiul înscris în art. 1169 Cod civil, conform căruia, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Mergând pe acest raţionament, reclamanta este cea care ar fi avut interesul de a propune audierea martorilor semnatari ai contractelor în discuţie şi nu pârâţii, cum greşit susţine recurenta.
Sub un alt aspect, tăgăduirea semnăturii de pe cele două înscrisuri sub semnătură privată nu poate fi asimilată unui fapt negativ şi nu presupune o probă negativă, aşa cum susţine recurenta. Ceea ce se contestă în cauză este un element esenţial al unui act juridic şi nu un fapt juridic negativ, aşa încât nu sunt incidente regulile privind dovada faptelor juridice negative, conform cărora asemenea fapte se probează de partea adversă prin fapte pozitive şi conexe. Recurenta contestă semnătura de pe cele două contracte sub semnătură privată, caz în care proba se face conform art. 179 Cod civil, prin expertiză.
Pe de altă parte, se constată că pârâţii au depus la dosarul cauzei adresa emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov în dosarul nr.3162/P/2000, din care rezultă că s-au efectuat cercetări cu privire la săvârşirea de către BI a infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals. În urma cercetărilor s-a dispus neînceperea urmării penale, întrucât s-a stabilit că actele sub semnătură privată prin care numiţii S.G. şi R.P. au dobândit cotele de 1/3 şi 2/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului de pe str. M.E., nr. 16 au fost semnate de numiţii S.V. şi S.F. De asemenea, la 20.12.1999, B.M. a depus o reclamaţie la Poliţia mun. Braşov cu privire la un furt din autoturism, ocazie cu care au fost sustrase mai multe bunuri între care şi cele două contracte încheiate în 1949 şi 1966 (filele X, dosar 2121/2003, Jud. Braşov).
În aceste condiţii Curtea a reţinut nu numai că reclamanta nu a probat în niciun fel susţinerile sale referitoare la veridicitatea celor două semnături, ci dimpotrivă, că cele două contacte au făcut obiectul unei cercetări penale tocmai sub aspectul contestat şi s-a concluzionat că aceste acte au fost semnate de numiţii S.
