S-a respins acţiunea reconvenţională formulată de pârât.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 859,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată , iar reclamanta intervenientei suma de 1575 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 30.09.1988, iar prin hotărârea pronunţată in dosarul nr…. din 19.01.2000 s-a dispus dizolvarea căsătoriei în urma divorţului de la masa si pat pronunţată in 2 februarie 1994 ( filele 51,52) 1993/2006 pronunţată de Judecătoria Sibiu s-a dispus desfacerea acesteia. La data de 10.02.2000 s-a dispus înscrierea divorţului in registrul de stare civilă din `s- Gravenhage , astfel cum rezulta din înscrisul emanat de la Serviciul probleme cetăţeneşti-fila 100. S-a susţinut de către pârât că nu a fost recunoscută de Statul Roman căsătoria încheiată de părţi. Aceasta susţinere nu este relevantă deoarece hotărârea de este recunoscută de plin drept în România, conform prevederilor art. 166 din Legea 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat .
In temeiul contractului de vânzare-cumpărare, autentificat de notarul public în data de 17.10.1997 ( fila 32) s-a vândut lui O. I. apartamentul situat in Cisnădie şi înscris in C.F. 1 Cisnădie nr. top. 1 compus din doua camere si dependinţe , vânzătorii, respectiv P. G. si P. E. menţinând dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului. In cuprinsul contractului s-a consemnat ca paratul a cumpărat apartamentul pe numele sau si al soţiei sale, O. S. S. Dreptul de proprietate s-a intabulat pe numele foştilor soţi, prin încheierea nr. 13.267/1997. Prin acţiunea formulată reclamanta pretinde că apartamentul a fost dobândit prin contribuţie egală, în timp ce pârâtul susţine că este bunul său propriu, fiind dobândit după pronunţarea divorţului de la masă şi pat. Raportat la aceste susţineri, s-a încuviinţat probatoriul testimonial. Momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului se situează sub imperiul căsătoriei şi aceasta în condiţiile în care, la data de 19.01.2000, s-a pronunţat dizolvarea căsătoriei în urma divorţului de la masă şi pat, pronunţată în 2 februarie 1994. Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt bunuri comune de la data achiziţionării lor, fără a deosebi intre modurile de dobândire. Martora I. L. a arătat că a discutat cu mama reclamantei , aflând de la aceasta ca doreşte să încheie contractul de vânzare-cumpărare pentru a fi îngrijită de fiica ei. Aceleaşi aspecte au fost redate si de martora R. M. Apoi , din probatoriul testimonial se reţine că după anul 2000 în apartament intervenienta a efectuat lucrări de modernizare, respectiv: a montat o uşă la intrarea în apartament, lambriuri în hol si bucătărie, gresie şi faianţă în baie, faianţă în bucătărie, a achiziţionat şi montat un geam termopan, a refăcut instalaţia electrică, a montat contoare de apă şi obiecte sanitare noi, precum şi un convector pe gaz. Aceste lucrări au fost identificate şi de către expertul numit de instanţă, fiind dovedite totodată şi cu martorii propuşi de intervenientă. Martorii I. L., R. M., C. L. au declarat că intervenienta a suportat aceste lucrări de modernizare. Cu facturile aflate in dosar la filele 194-199 s-a dovedit că intervenienta a achitat contravaloarea unor aparate si materiale folosite la modernizarea apartamentului. Sporul de valoare apreciat prin efectuarea investiţiilor este de 14.500, conform raportului de expertiză întocmit de expertul H. V. ( filele 260). Valoarea de circulaţie a apartamentului a fost stabilită la suma de 115.000 lei (filele 173-177). S-a susţinut, de către pârât, ca intervenientei, în calitate de uzufructuar, nu-i revenea obligaţia de a face investiţii. Potrivit art. 546 uzufructuarul are îndatorirea de a întreţine lucrul in bună stare, având sarcina de a face reparaţiile de întreţinere. Intervenienta a efectuat aceste lucrări pentru a întreţine imobilul, martorii învederând ca erau necesare, aceasta cu atât mai mult cât locuinţa a fost dată in folosinţă cu mulţi ani în urmă, astfel că toate dotările apartamentului s-au degradat in timp. Din probe a rezultat că patrimoniul comunitar al soţilor s-a mărit pe seama patrimoniului intervenientei, astfel ca cererea de intervenţie este întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Dat fiind faptul că intervenienta a avut o contribuţie proprie la efectuarea investiţiilor, se impune deducerea acestora din valoarea supusă partajului, în virtutea îmbogăţirii fără just temei.
Faţă de cele mai sus arătate instanţa a reţinut că foştii soţi au achiziţionat in timpul căsătoriei prin contribuţie prin contribuţie comună şi egală imobilul situat în Cisnădie înscris în C. F. 1 Cisnădie nr. top. 1 având o valoare totală de circulaţie de 115.000 lei .
Paratul –reclamant reconvenţional nu a produs nici o probă prin care să dovedească ca apartamentul este bunul sau propriu, iar apărările sale au fost înlăturate pentru argumentele mai-sus arătate. Pentru aceste considerente s-a respins acţiunea reconvenţională în temeiul art. 119 si urm Cod procedură civilă.
Faţă de cele mai sus arătate instanţa a admis acţiunea principală, iar acţiunea reconvenţională va fi respinsă în totalitate şi în baza art. 30 Codul familiei, 673 Cod procedură civilă va constata că în timpul căsătoriei părţile au dobândit prin contribuţie comună şi egală apartamentul situat în Cisnădie înscris in C.F. 1 Cisnădie nr. top. 1 compus din doua camere si dependinţe având o valoare de circulaţie de 115.000 lei.
S-au mai reţinut investiţiile făcute de intervenientă, investiţii ce au adus un spor de valoare de 14.500 lei, valoare ce a fost dedusă din valoarea totală de circulaţie.
S-a dispus sistarea stării de codevălmăşie asupra bunului imobil prin atribuirea imobilului reclamantei, aceasta în considerarea legăturii de rudenie existentă între reclamată şi intervenientă .
În temeiul art. 673 indice 10 Cod procedură civilă, instanţa a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 50250 lei cu titlu de sultă (rezultată după deducerea investiţiilor efectuate de intervenientă) .
În temeiul îmbogăţirii fără just temei reclamanta a fost obligată să plătească intervenientei suma de 14500 lei, reprezentând c/v investiţiilor efectuate de aceasta.
În temeiul art. 20 din L. 7/1996 instanţa a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta şi pârâtul.
Reclamanta Ş. S. a solicitat schimbarea ei sub aspectul valorii de circulaţie a imobilului, a obligaţiei de plată a investiţiilor şi a modului de stabilire a cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului s-a arătat că valoarea apartamentului, stabilită prin expertiză şi luată în calcul de instanţă, este prea mare în raport de suprafaţa acestuia, vechimea şi amplasarea acestuia, de faptul că nu este racordat la nici o sursă de termoficare. Expertul care a efectuat expertiza extrajudiciară arată o valoare mai mică şi mult mai apropiată de realitate. Din valoarea imobilului supus partajului s-a scăzut valoarea investiţiilor intervenientei, aşa încât nu mai era cazul să mai fie odată obligată la plata acestor investiţii.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată către intervenientă, s-a susţinut că obligaţia de plată a cheltuielilor revenea şi pârâtului.
Prin apelul declarat de către pârât acesta a susţinut că în mod greşit a fost considerat imobilul bun comun, deoarece acesta a fost cumpărat la 3 ani de la pronunţarea divorţului de la masă şi pat care produce, conform legislaţiei olandeze, efectele unei încetări a comunităţii de bunuri.
Referitor la cererea de intervenţie s-a arătat că trebuia să se facă aplicarea art. 539 Cod civ,. din care rezultă că uzufructuarul nu poate, la încetarea uzufructului, să ceară vreo despăgubire pentru îmbunătăţirile ce pretinde că le-a efectua bunului.
S-a mai invocat faptul că expertiza s-a efectuat contrar art. 208 C. proc.civ., în absenţa apelantului, că au fost supraevaluate investiţiile referitor la pardoseli, instalaţia electrică, geamul termopan, nu i s-a dat timp pentru a cere o contraexpertiză şi nu i s-a luat în calcul faptul că unele investiţii au fost efectuate de către el; că instanţa în mod nejustificat a micşorat sulta calculată de expert la suma de 57500 lei la 50.000 lei; valoarea apartamentului trebuia stabilită în euro şi nu în lei, pentru a se elimina pericolul devalorizării apartamentului dacă procesul ar mai dura.
S-a mai susţinut că s-au produs o serie de încălcări de procedură, în sensul că instanţa a permis reprezentarea reclamantei de o persoană care nu avea mandat şi s-a permis să se prezinte în proces în locul reclamantei, la termenul din 05.11.2007, o persoană care nu avea nici o calitate în cauză;
Nu s-a luat în calcul că martora I. L. a făcu o declaraţie mincinoasă, deoarece nu a fost prezentă la când s-a încheiat contractul de vânzare –cumpărare.
Prin decizia civilă nr. 437/4.12.2009, pronunţată de Tribunalul Sibiu, s-au respins ambele apeluri şi s-a păstrat ca legală şi temeinică sentinţa primei instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, referitor la apelul reclamantei, „la data de 11.05.2009 a fost depus la dosar raportul de expertiză refăcut după dispoziţia instanţei de a se cita părţile la expertiză. Nici una dintre părţi, (pârâtul nu a fost prezent) nu a formulat obiecţiuni la acest raport de expertiză, aşa încât solicitarea reclamantei de admitere a unei noi expertize în faza de apel nu este justificată. Dacă nu s-au invocat la primul termen după depunerea expertizei, critici referitoarea la împrejurarea că la stabilirea valorii imobilului nu s-a ţinut cont de suprafaţa acestuia, vechimea şi amplasarea lui, de faptul că nu este racordat la nici o sursă de termoficare, acestea nu mai pot fi invocate în căile de atac. Nu au intervenit elemente noi care să justifice o astfel de cerere în raport de cele de la fond, deoarece în mai 2009 piaţa imobiliară era deja afectată de o slabă circulaţie a imobilelor, iar valoarea s-a stabilit şi în funcţie de acest element.
În mod corect a fost obligată reclamanta să plătească contravaloarea investiţiilor efectuate de intervenientă şi în nici un caz nu este supusă unei duble plăţi cum susţine. În raporturile cu pârâtul instanţa a luat în mod corect în calcul valoarea fără investiţii, deoarece aceasta trebuia supusă partajului, iar în raport cu intervenienta era firesc ca reclamanta să suporte contravaloarea investiţiilor deoarece i-au fost atribuite ei în totalitate, deci numai ea beneficiază de ele nu şi pârâtul.
Critica referitoare la cheltuielile de judecată este şi ea neîntemeiată câtă vreme investiţiile au fost atribuite reclamantei şi ea a fost cea care a fost obligată la plata lor integrală către intervenientă.
Referitor la apelul pârâtului.
Critica referitoare la faptul că imobilul ar fi bun propriu al pârâtului, nu este întemeiată pe considerentul că chiar în cuprinsul contractului încheiat în calitate de cumpărător doar de către pârât, se face menţiunea expresă că acesta a fost cumpărat pe numele său şi al soţiei sale, în acest sens urmând a se face şi întabularea în cartea funciară. Manifestarea expresă de voinţă în sensul arătat, face inutilă orice discuţie referitoare la efectele divorţului de la masă şi pat specific legislaţiei olandeze care guverna relaţiile de căsătorie dintre soţi. Corect, deci, prima instanţă a reţinut caracterul de bun comun al imobilului.
Dispoziţiile art. 539 C. proc. civ. referitoare la uzufructuar au într-adevăr aplicabilitate în speţă, dar nu sub aspectul arătat de apelant. Este adevărat că uzufructuarul nu are dreptul la despăgubiri pentru investiţiile legate de cheltuielile de întreţinere, dar aceasta nu înseamnă că aceste cheltuieli puteau fi luate în calcul ca spor de valoare pentru a fi împărţit între foştii soţi, câtă vreme acest spor nu este realizat de soţi. Este adevărat că în raport de dispoziţiile art. 539 C.civ. reclamanta nu putea fi obligată la plata contravalorii investiţiilor respective, dar acest aspect nu poate fi invocat de apelantul pârât, care nu este obligat sub acest aspect, iar reclamanta nu a formulat un astfel de motiv de apel.
Referitor la expertiză, criticile pârâului nu pot fi acceptate, pe de o parte pentru că trebuia să facă obiecţiuni la prima instanţă, iar apoi şi pentru faptul că la fel ca şi reclamanta, el nu a fost de acord cu efectuarea unei noi expertize cu privire la toate aspectele cauzei. Expertiza dacă nu este valabilă şi a fost efectuată fără citarea lui cum se susţine, ar fi trebuit contestată în totalitate, iar nu doar în părţile care nu-i convin, însă el nu a fost de acord cu o nouă expertiză, după cum s-a arătat. De fapt prima instanţă a dispus refacerea raportului de expertiză şi acesta a fost refăcut după citarea părţilor, chiar dacă a păstrat concluziile iniţiale. Supraevaluarea unor lucrări nu poate fi reţinută în lipsa unor probe convingătoare care să combată concluziile de specialitate ale expertizei.
Referitor la faptul că instanţa în mod nejustificat a micşorat sulta calculată de expert de la suma de 57500 lei la 50.000 lei şi aceasta este nejustificată deoarece aceasta a fost urmarea deducerii din valoarea de împărţit, a investiţiilor efectuate de intervenientă, investiţii la care foştii soţi nu au avut nici o contribuţie.
Cu privire la încălcarea unor norme de procedură, se observă că pârâtul le arată fără a arăta în ce mod solicită să fie îndreptate acestea. Oricum, lipsa unor condiţii referitoare la valabilitatea mandatului apărătorului reclamantei nu poate fi luată în calcul şi pentru simplu fapt că reclamanta confirmă acest mandat, ceea ce are efect retroactiv. De la pagina 33 din dosarul de fond nu rezultă realitatea celor susţinute de apelant că la acel termen s-ar fi prezentat în locul reclamantei o altă persoană ce nu avea nici o calitate în cauză.
În legătură cu ultimul motiv de apel, respectiv că declaraţia martorei I. L. a fost o declaraţie mincinoasă, această afirmaţie nu este dovedită şi chiar dacă ar fi înlăturată nu este de natură a schimba soluţia din proces, deoarece, aşa cum s-a arătat, esenţial pentru reţinerea calităţii de bun comun este chiar manifestarea de voinţă a apelantului în sensul ca imobilul să devină bun comun, manifestare valabilă.”
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi pârâtul.
Prin recursul ei reclamanta a solicitat modificarea în parte a dispoziţiilor deciziei atacate, pentru netemeinicie, doar în ce priveşte valoarea de circulaţie a imobilului supus partajului şi, rejudecând cauza în fond, să se dea o corectă interpretare probelor din dosar, apreciind în mod corect şi legal obligaţia recurentei de plată a sultei; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că ambele instanţe au ignorat faptul că valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu a fost stabilită la o dată la care piaţa imobiliară era în plină expansiune, aşa încât, la data pronunţării hotărârii, acea valoare a imobilului nu mai era deloc realistă. Respingerea cererii de întocmire a unui nou raport de expertiză apare astfel ac nefondată.
Nici expertiza astfel cum a fost realizată la acel moment nu a fost corectă, expertul sporind în mod nejustificat valoarea bunului, neţinând cont că apartamentul nu era racordat la nici o sursă de termoficare, nu este izolat termic şi prezintă o stare avansată de umezeală şi igrasie. Expertul extrajudiciar apreciază în mod pertinent toate aceste aspecte, aşa încât stabileşte o valoare de circulaţie a apartamentului mult mai reală.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 şi urm. şi 274 Cod pr. civilă.
Prin recursul său, pârâtul a solicitat modificarea în tot a deciziei, în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi a respingerii acţiunii şi a cererii de intervenţie; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că nu este corectă susţinerea că imobilul ar fi bun comun al ambelor părţi, întrucât acesta a fost achiziţionat după rămânerea definitivă a hotărârii de masă şi apt, regimul comunităţii de bunuri fiind guvernat de legea olandeză, deoarece părţile nu posedau aceeaşi naţionalitate în momentul în care s-au căsătorit, iar din actele depuse rezultă că acestea au avut primul domiciliu conjugal în Olanda.
Părţile nu au mai locuit împreună din 8 noiembrie 1993, nu au mai avut un menaj comun, aşa încât erau total separate din punct de vedere financiar, conform legilor olandeze. Menţiunea din contractul de vânzare-cumpărare că imobilul se întabulează pe numele recurentului şi a fostei sale soţii este doar urmarea unei greşeli a notarului, care nu putea înţelege că poate exista o stare în care două persoane mai sunt formal căsătorite, dar fără a mai exista între ele o comunitate de bunuri. Pentru a lămuri chestiunea dreptului aplicabil speţei, instanţa avea posibilitatea, potrivit legii, de a cere părerea unui expert, însă nu a făcut-o.
Relativ la cererea de intervenţie, critica a fost în sensul că instanţa a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 539 Cod civil. Intervenienta nu a făcut altceva decât reparaţii de întreţinere, adică ceea ce legea o obliga să facă şi care cădeau în sarcina ei. În plus, suma totală dovedită de intervenientă este de 1796,90 lei, iar cea pretinsă de 14500 lei.
Cu referire la raportul de expertiză se arată că expertul nu a constatat el însuşi nimic cu privire la lucrări, spunând mereu „lucrări pretins executate” şi menţionează că pentru acestea nu s-au prezentat bonuri doveditoare.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, ale Legii nr. 105/1992, ale art. 517, 520, 539, 541, 545 şi 547 Cod civil.
Prin decizia civilă nr. 44/2010, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, s-au admis ambele recursuri, s-a casat decizia atacată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Sibiu.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că hotărârea instanţei de apel nu este în nici un fel motivată în raport cu motivele de nelegalitate şi netemeinicie invocate de pârât prin cererea de apel. Astfel, instanţa de apel nu se putea rezuma doar la constatarea că manifestarea de voinţă a pârâtului din cuprinsul contractului autentic de vânzare-cumpărare exclude orice discuţie referitoare la efectele divorţului de masă şi pat, specific legislaţiei olandeze, care guverna relaţiile de căsătorie dintre părţi, ci trebuia să răspundă argumentat în fapt şi în drept la motivele de apel invocate.
Asupra celor două apeluri, tribunalul reţine următoarele:
Circumstanţele de fapt ale cauzei:
Reclamanta, având cetăţenia română, şi pârâtul, având cetăţenia olandeză, s-au căsătorit la data de 30 septembrie 1988 în Republica Socialistă Serbia, alegând regimul matrimonial al indiviziunii de bunuri.
Domiciliul lor comun a fost în Olanda.
Prin decizia Judecătoriei Utrecht din 2 februarie 1994, dată în dosarul nr. 24196/FA RK 93-4779 rvw, s-a pronunţat divorţul de masă şi pat între cele două părţi şi s-a stabilit că după rămânerea definitivă a hotărârii părţile vor proceda la împărţirea masei conjugale. Se mai reţine în cuprinsul hotărârii că întrucât părţile au naţionalităţi diferite şi una având şi domiciliul în Olanda, se va aplica dreptul olandez, în temeiul art. 1 alin.1 din Legea dreptului conflictual privind divorţul în cazul cererilor de divorţ „masă/pat”. Se mai arată că „instanţa are competenţa de a soluţiona cererea de împărţire a masei conjugale. Regimul de bunuri conjugal este guvernat de dreptul olandez deoarece părţile nu posedau aceeaşi naţionalitate în momentul încheierii căsătoriei, iar din actele depuse rezultă că Olanda este ţara în care aveau primul domiciliu conjugal.”(f. 41-44 dosar de fond)
Această decizie a fost înscrisă în registrul stării civile la data de 21 martie 1994.
Ulterior, soţia, reclamanta, a notificat cererea sa de divorţ, cerere cu care pârâtul, fostul ei soţ, a fost de acord, aşa încât, prin hotărârea din 19 ianuarie 2000 a Judecătoriei Arondismentului din Utrecht s-a pronunţat dizolvarea căsătoriei în urma divorţului de masă şi pat.(filele 51-52 dosar de fond)
Pârâtul a arătat că din anul 1993 părţile s-au şi separat în fapt, însă au rămas în relaţii de prietenie încă mulţi ani după aceea, iar aspectul nu a fost contestat de reclamantă.
Faptul că părţile nu au făcut publică situaţia lor familiară rezultă şi din depoziţiile martorilor şi chiar a intervenientei, mama reclamantei, care au arătat că nu au avut cunoştinţă despre separarea şi divorţul celor doi decât mult după ce acestea s-au petrecut.(filele 134, 135 dosar de fond).
La data de 17 octombrie 1997, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul notarului public (fila 32 dosar de fond), intervenienta şi soţul acesteia vând pârâtului, cu rezerva uzufructului, imobilul în litigiu, situat în Cisnădie, înscris în cf 1 Cisnădie nr. top.1. Cumpărător în acest contract apare numai pârâtul, dar în cuprinsul său se face menţiunea că acesta este de acord ca întabularea să se facă pe numele său şi al soţiei sale, Ş. S. Relativ la acest aspect, pârâtul motivează că notarul, neînţelegând situaţia specială, a „divorţului de masă şi pat”, dizolvarea căsătoriei neavând loc încă, i-a considerat căsătoriţi şi a susţinut că doar în acest mod se poate face înscrierea dreptului său de proprietate.
În ceea ce priveşte apelurile formulate, tribunalul reţine următoarele:
Într-o ordine obişnuită s-ar impune analizarea, mai întâi, a apelului reclamantei, însă pentru aceea că prin apelul pârâtului se invocă aspecte ce ţin de greşita aplicare a legii litigiului de faţă, tribunalul va începe prin a analiza aceste aspecte. Astfel, prima instanţă, fără să argumenteze în fapt sau în drept aspectele legate de instanţa competentă sau de legea aplicabilă litigiului, analizează şi decide asupra partajului bunului din perspectiva dispoziţiilor dreptului român aplicabile regimului matrimonial.
Într-un litigiu cu elemente de extraneitate, ca cel de faţă, demersul instanţei trebuie să înceapă prin a stabili instanţa competentă să soluţioneze cererea şi, mai apoi, legea aplicabilă, raportului juridic cu element de extraneitate dedus judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 148 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, instanţele judecătoreşti romane sunt competente, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile ce urmează, să soluţioneze procesele dintre o parte română şi o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau persoane juridice. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 149 pct. 9 din aceeaşi lege, instanţele române sunt competente dacă imobilul la care se referă cererea se află în România. Aşa fiind, tribunalul apreciază că instanţele române sunt competente să soluţioneze această cerere, iar concluzia nu a fost nici pusă sub semnul îndoielii de vreuna dintre părţi şi unanim acceptată şi de instanţele investite anterior cu soluţionarea cauzei. Dificultăţi sau o accepţiune diferită pare a fi în ceea ce priveşte a doua chestiune, anume a legii aplicabile litigiului, în opinia noastră aceasta fiind legea olandeză.
Astfel, potrivit art. 160 din aceeaşi lege obiectul si cauza acţiunii civile, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat, sunt determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. După aceeaşi lege se determina calitatea procesuala a părţilor. Art. 20 din lege spune că relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care aceştia au cetăţenii deosebite, aşa cum este cazul în speţă, legii domiciliului comun. Părţile au avut domiciliul comun în Olanda, iar instanţa olandeză investită cu soluţionarea cererii de separaţie şi dizolvare a căsătoriei a decis că îi aparţine competenţa soluţionării acestor cereri, precum şi a cererii de împărţire a masei conjugale.
Potrivit dispoziţiilor art. 99-1 din Cartea 1, Titlul 7, Capitolul 3, art. 99 din legislaţia comunităţii de bunuri olandeză, comunitatea de bunuri încetează, printre altele, prin divorţul de masă şi pat. Divorţul de masă şi pat face astfel să înceteze comunitatea de bunuri a soţilor. Cu alte cuvinte, urmare a divorţului de masă şi pat încetează orice relaţii patrimoniale şi personale dintre părţi, chiar dacă acestea rămân încă persoane căsătorite, până în momentul pronunţării dizolvării căsătoriei. Cum, divorţul de masă şi pat, între părţi, s-a pronunţat în 2 februarie 1994 şi s-a înscris în registru în martie 1994, la data în care pârâtul a cumpărat imobilul în litigiu comunitatea de bunuri a soţilor nu mai era în fiinţă, aşa încât bunul nu poate fi considerat decât bun propriu al pârâtului. Că această concluzie este concordantă legislaţiei olandeze o confirmă şi scrisorile de răspuns ale avocaţilor din Olanda care au reprezentat părţile în procesul de divorţ (filele 126, 131 din dosarul de fond) şi care arată că reclamanta nu poate emite nici o pretenţie cu privire la acest apartament (fila 126) sau că prin dizolvarea căsătoriei a încetat doar starea de persoane căsătorite, comunitatea de bunuri încetând odată cu divorţul de masă şi pat (fila 131).
Soluţia nu ar fi fost, în esenţă, diferită nici dacă am fi considerat că litigiului îi este aplicabilă legea română. În această ultimă situaţie, bunul ar fi avut caracterul de bun comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei, însă probele administrate în cauză dovedesc faptul că el a fost dobândit de către pârât în perioada în care soţii erau despărţiţi în fapt şi cu contribuţia sa exclusivă. Doar el este cel care a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, în care vânzătorii recunosc că au primit preţul înainte de semnarea convenţiei. S-a spus de către prima instanţă că pârâtul nu a făcut dovada că apartamentul este bunul său propriu, punct de vedere pe care tribunalul nu şi-l însuşeşte, pentru următoarele considerente. Pârâtul este singurul care figurează ca şi cumpărător în contract, într-o perioadă în care soţii nu mai locuiau şi nu-şi mai administrau în comun bunurile, aşa încât dacă reclamanta pretinde o contribuţie la dobândirea bunului, ea trebuia să facă această dovadă, din perspectiva dispoziţiilor art. 1169 Cod civil. Nu poate fi reţinută nici afirmaţia intervenientei potrivit căreia a intenţionat să lase bunul fiicei sale, întrucât nu are nici un sens ca, în această situaţie, să vândă bunul soţului fiicei sale şi nu acesteia.
Tribunalul nu împărtăşeşte nici punctul de vedere potrivit căruia simplul fapt că pârâtul a făcut menţiune în contract că este de acord cu întabularea bunului pe numele său şi al soţiei sale, face imposibilă analizarea caracterului acestuia. Înscrierea în cartea funciară a unui bun pe numele, de pildă, numai a unuia dintre soţi nu împiedică pe celălalt să facă dovada faptului că cel neînscris nu a contribuit la achiziţionarea lui, aşa încât şi în situaţia în care ambii sunt înscrişi în cf , se poate face dovada faptului că numai unul a fost cel care a contribuit la dobândirea lui.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept şi în temeiul dispoziţiilor art. 296 Cod pr. civilă, tribunalul a admis apelul pârâtului a respins pe cel al reclamantei, a schimbat în sensul că a admis cererea reconvenţională a acestuia şi a constatat calitatea de bun propriu al imobilului în litigiu şi, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 a dispus înscrierea dreptului acestuia în cf. Ca urmare a constatării calităţii de bun propriu, a înlăturat obligaţia reclamantei de plată a sultei, precum şi de plată a c/valorii investiţiilor.
În apelul său, reclamanta a criticat sentinţa sub aspectul modului în care instanţa de fond a stabilit valoarea de circulaţie a imobilului şi a obligaţiei de plată a investiţiilor. Pentru aceea că tribunalul a reţinut caracterul de bun propriu al imobilului în favoarea pârâtului, nu se mai impune analizarea aspectelor criticate de reclamantă, întrucât nu se mai pune problema stabilirii vreunei sulte.
Pentru considerentele pe care le vom expune când vom analiza admisibilitatea cererii de intervenţie, nu s-a impus admiterea apelului reclamantei nici sub aspectul problemei investiţiilor, întrucât acestea nu au mai fost acordate uzufructuarului.
Pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea reclamantei Ş. S.
Soluţia primei instanţe a fost schimbată şi în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de intervenţie care urmează s-a respins. Dispoziţiile art. 539 Cod civil, relative la situaţia uzufructuarului, nu au fost în mod corect aplicate de către prima instanţă. Uzufructuarul nu are dreptul la restituirea c/valorii investiţiilor legate de cheltuielile de întreţinere ale bunului, Codul civil arătând că: „Uzufructuarul nu poate, la încetarea uzufructului, cere vreo despăgubire pentru investiţiile pe care pretinde că le-a făcut, chiar când prin ele însele ar fi sporit valoarea lucrului.”
În temeiul dispoziţiilor art. 274 Cod pr. civilă, tribunalul a obligat pe apelanta Ş. S. la plata către apelantul O. I. a sumei de 2775,3 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxe de timbru.
