(Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., sent. nr. 9/A/11 februarie 2010)
Prin sentinţa civilă nr. 4857 din 20.08.2009, pronunţată de Judecătoria Bistriţa s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de către reclamanta PI de punere sub interdicţie a pârâtului CI şi s-a respins ca nedovedită cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinţei expuse a declarat apel (care din eroare a fost intitulat ca fiind recurs, aşa cum s-a arătat la ultimul termen de judecată) reclamanta.
Apelul declarat în cauză este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit prevederilor art. 142 din Codul familiei cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale, ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie.
Prin urmare, situaţia vizată de textul legal enunţat este cea în care persoana „nu are” discernământ, respectiv discernământul acesteia este abolit, fiind o stare permanentă care să conducă la imposibilitatea pentru persoana în cauză de a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale.
Prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică depus la dosarul de fond medicii specialişti care l-au examinat pe pârât, au conchis că diagnosticul bolii de care acesta suferă este de „schizofrenie paranoidă” şi că discernământul acestuia este diminuat, dar cu capacitatea de exerciţiu păstrată.
Statuările instanţei de fond cu privire la caracterul interpretabil al concluziilor expertizei sunt nefondate, urmând a fi înlăturate de către instanţa de apel, deoarece prin sintagma „are capacitatea de exerciţiu păstrată”, medicii specialişti nu au dorit să dea o rezolvare juridică situaţiei de fapt, ci au dorit să exprime împrejurarea că discernământul pârâtului, chiar diminuat, este prezent, astfel că nu ne aflăm în ipoteza care să justifice admiterea cererii de interdicţie.
De observat că în faţa instanţei de fond reclamanta nu a contestat concluziile acestui raport, şi nu a solicitat administrarea probei contrare potrivit prevederilor art. 212 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Contrar susţinerilor apelantei, pârâtul a fost examinat de către comisie la data de 21.05.2009 , aşa cum rezultă din însăşi cuprinsul raportului menţionat mai sus.
Tribunalul nu socoteşte utilă pentru o discuţie completă şi o judecată fondată a procesului administrarea altor probe în apel, în considerarea art. 295 Cod procedură civilă. Expertiza analizată este pe deplin lămuritoare şi concordantă cu restul dovezilor.
În diferendele cu acest specific, constatările directe ale instanţei prezintă mare greutate. În judecată, organul judiciar nu este ţinut exclusiv de concluziile medicale, şi poate hotărî după propria convingere.
Având în vedere lipsa consemnării întrebărilor şi a răspunsurilor date de pârât în faţa instanţei de fond, s-a procedat la interogarea acestuia, din oficiu de către instanţa de apel. Maniera în care acesta s-a prezentat în faţa tribunalului, într-o ţinută curată, ordonată şi potrivită, repeziciunea concentrării şi răspunsurilor la toate întrebările, denotă că acesta are o voinţă conştientă necesară participării la circuitul civil, desfăşurării unei activităţi juridice, în general. A sesizat particularitatea fiecărei întrebări şi a răspuns coerent, la obiectul vizat. Şi-a amintit multe aspecte din trecut prezentând motivaţii pertinente pentru actele şi faptele sale, fiind conştient de scopul urmărit de către reclamantă prin promovarea cererii de punere sub interdicţie.
Utilitatea probelor noi cerute în apel se înlătură şi din punctul de vedere al admisibilităţii ori pertinenţei lor. Efectuarea unei noi expertize psihiatrice de către o instituţie superioară nu poate fi utilă cauzei, de vreme ce probele deja administrate sunt lămuritoare asupra situaţiei de fapt din speţă.
Ascultarea unor martori pentru a se dovedi capacitatea pârâtului de se îngriji de bunurile sale nu prezintă utilitate în speţă, de vreme ce medicii au conchis că acesta are discernământ.
De observat că motivaţiile reclamantei în susţinerea cererii de punere sub interdicţie sunt strict de natură materială, dorind de fapt conservarea unor „drepturi” pe care ea susţine că i le conferă faptul că timp de mai mulţi ani ea a fost cea care s-a ocupat de îngrijirea pârâtului. Ceea ce nu s-a realizat de către reclamantă este faptul că eventuala punere sub interdicţie nu poate avea efecte retroactive, respectiv nu conduce la nevalabilitatea actelor încheiate anterior de către interzis, astfel că în cazul în care pârâtul a întocmit anumite acte în favoarea mandatarului său ŞP valabilitatea acestora va depinde de situaţia de fapt şi de drept existentă la data încheierii lor.
Comportamentul procesual al curatorului în faţa instanţei de fond, criticat prin notele de şedinţă aflate la dosarul de apel, nu poate fi determinat de către instanţă, aceasta având obligaţia de a asigura desemnarea unui curator în cauză, nu şi de a impune acestuia o anumită poziţie procesuală, favorabilă reclamantei.
În plus, indiferent de poziţia curatorului, de valabilitatea mandatului acordat lui ŞP (care a şi fost confirmat de altfel, cu ocazia interogatoriului luat în apel), reclamanta avea obligaţia de a demonstra în faţa instanţei, fără putinţă de tăgadă că pârâtul este lipsit de discernământ şi că punerea lui sub interdicţie este necesară. Sub acest aspect nu se poate susţine întemeiat că reprezentarea pârâtului în instanţă ar influenţa cu ceva discernământul acestuia.
În ceea ce priveşte prezenţa procurorului la judecarea cauzei în fond, tribunalul reţine că potrivit încheierilor de şedinţă întocmite, reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistriţa a participat la fiecare termen la procesului, inclusiv la dezbaterea cauzei în fond, punând concluzii.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse şi în baza art. 296 din Codul de procedură civilă, tribunalul urmează să respingă apelul declarat de către reclamantă , menţinând ca legală şi temeinică soluţia pronunţată de instanţa de fond.
În temeiul prevederilor art. 274 din Codul de procedură civilă, apelanta va fi obligată să plătească intimatului suma de 400 lei, cheltuieli de judecată în apel.
