Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 31.08.2009, reclamanta M. G. a chemat în judecată pe pârâtul A.M., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată între părţi la data de 20.10.2004, să fie încredinţate reclamantei spre creştere şi educare minorele născute din căsătorie.
Prin sentinţa civilă nr.110/12.01.2010, pronunţată de Judecătoria Craiova, s-a respins acţiunea civilă de divorţ, ca nesusţinută, reţinându-se că la termenul de judecată din 12.01.2010 nu s-a prezentat reclamanta, fiind considerate incidente dispoziţiile art. 616 C.proc.civ.
Împotriva sentinţei civile a declarat apel reclamanta, susţinând că a fost în imposibilitate să se prezinte la termenul din 12.01.2010, deoarece a fost bolnavă.
Prin decizia civilă nr. 133 din 10 iunie 2010 a Tribunalului Dolj s-a admis apelul, s-a anulat sentinţa atacată şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului din Milano, Secţia a IX-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a considerat că în mod greşit prima instanţă nu a mai analizat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, care trebuie analizată înaintea altor excepţii, întrucât numai o instanţă competentă poate să verifice celelalte excepţii.
S-a arătat că potrivit art. 3 alin. 1 lit. a pct. 1 din Regulamentul 2201/2003 al CE, competenţa de soluţionare a cererii de revine instanţei din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor, iar potrivit pct. 2, instanţei din statul membru pe teritoriul căruia se află ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în cazul în care unul dintre ei încă locuieşte acolo.
În speţa de faţă, competenţa aparţine Tribunalului din Milano, potrivit art. 3 alin. 1 lit. a pct. 2, întrucât ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în localitatea Milano-Italia, iar pârâtul încă mai locuieşte acolo.
Mai mult, această instanţă din Milano este competentă şi potrivit art. 5 din acelaşi Regulament, în care se arată că “fără a aduce atingere articolului 3, instanţa judecătorească dintr-un stat membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de drept este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorţ, în cazul în care dreptul acestui stat membru prevede aceasta”.
Ori, în speţa de faţă, la data de 17.02.2010, Tribunalul din Milano a pronunţat hotărârea de separare dintre soţi şi astfel această instanţă este competentă să pronunţe şi divorţul. Chiar dacă în traducerea acestei hotărâri, se menţionează că s-ar fi pronunţat divorţul, din hotărârea italiană se înţelege că s-a pronunţat separarea, nu divorţul, folosindu-se expresia “pronuncia la separazione personale”.
Această competenţă este exclusivă şi nu alternativă şi, ca atare, părţile nu pot deroga de la ea.
Caracterul exclusiv rezultă cu certitudine din art. 6 al aceluiaşi regulament, care are ca titulatură “caracterul exclusiv al competenţelor prevăzute de art. 3,4 şi 5” şi în care se arată că un soţ care are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru sau este resortisant al unui stat membru, nu poate fi chemat în judecată în faţa instanţelor judecătoreşti dintr-un alt stat membru decât în temeiul articolelor 3,4 şi 5.
Nu se poate susţine că ar fi competentă instanţa română potrivit art. 7 din acelaşi regulament, întrucât acest articol prevede că aceasta este stabilită, în fiecare stat membru, de legislaţia respectivului stat, doar în cazul în care nici o instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 3,4 şi 5, articolul având următorul text “În cazul în care nici o instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 3,4 şi 5, competenţa este stabilită, în fiecare stat membru, de legislaţia respectivului stat.”
Ori, în speţa de faţă, având în vedere că Tribunalul din Milano este competent atât în baza art. 3, cât şi a art. 5 din Regulament, s-a constatat că nu sunt aplicabile dispoz. art. 7.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, motivând că instanţa competentă să soluţioneze divorţul este Tribunalul Dolj, întrucât în Italia divorţul este inadmisibil, cât timp pe rolul Tribunalului Milano se află cererea de separare, iar eventualul divorţ nu poate fi promovat decât peste 3 ani.
Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti reprezintă principalul act normativ comunitar care reglementează materia divorţului şi a încredinţării minorilor . El se aplică prioritar faţă de normele de drept intern, având caracter obligatoriu pentru statele membre UE. Regulamentul distinge două criterii de bază avute în vedere pentru stabilirea competenţei instanţelor din statele membre, şi anume cel al reşedinţei obişnuite şi criteriul cetăţeniei.
Conform art. 3 alin 1 din Regulament, sunt competente sa hotărască în problemele privind divorţul instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află:a) reşedinţa obişnuită a soţilor sau b) ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau c)reşedinţa obişnuită a pârâtului sau d) în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau e) reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii.
Astfel, în baza acestor dispoziţii, oricare dintre soţi poate introduce o cerere de divorţ asupra căreia sunt competente să se pronunţe instanţele de pe teritoriul României dacă se află în una din cele cinci situaţii prevăzute expres de text.
În cazul în care soţii care doresc să divorţeze nu se regăsesc în niciuna dintre situaţiile enumerate anterior (prevăzute de disp. art. 3 alin. 1 lit. a), dar au ambii cetăţenia română, pot atrage competenţa instanţelor de judecată din România în baza dispoziţiilor art. 3 alin. 1 lit. b din Regulament.
Stabilirea instanţei competente să soluţioneze o cerere de divorţ dintre un şi un cetăţean al unui alt stat membru al U.E. se face potrivit art. 3 alin 1 din Regulament, în raport de criteriul reşedinţei obişnuite, iar nu de cel al cetăţeniei. Deşi regulamentul nu defineşte termenul de “reşedinţă”,înţelesul acesteia este dat de sensul său obişnuit, respectiv acel loc în care o persoană îşi desfăşoară viaţa sa privată, având caracter de stabilitate.
Un alt aspect important îl reprezintă caracterul exclusiv al competenţelor prevăzute de art. 3 din Regulament în sensul că un soţ care are reşedinţa sau este resortisant al unui stat membru nu poate fi chemat în faţa instanţelor de judecată dintr-un alt stat membru decât în temeiul art. 3, 4 sau 5.
În cadrul dispoziţiilor Regulamentului se regăsesc şi excepţiile de litispendenţă şi conexitate, atât pentru divorţ, cât şi pentru răspunderea părintească. Astfel art. 19 prevede că în cazul în care se introduc cereri de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei între aceleaşi părţi în fata unor instanţe judecătoreşti
din state membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate iar în cazul în care se stabileşte competenta primei instanţe sesizate, instanţa sesizată în al doilea rând îşi declină competenţa în favoarea acesteia.
Toate aceste dispoziţii legale au fost corect aplicate de tribunal, în speţă, întrucât reclamanta şi pârâtul au avut reşedinţa comună în Italia, iar pârâtul, cetăţean italian, locuieşte încă acolo.
În plus, potrivit art. 5 din acelaşi Regulament, s-a constatat că tribunalul din Milano a pronunţat o hotărâre privind separarea de drept , instanţa respectivă fiind competentă să transforme această hotărâre în divorţ, conform dreptului statului italian.
Se constată că, în timp ce instanţa din România a fost sesizată la data de 8.04.2010, instanţa din Italia a fost sesizată în anul 2008 şi a pronunţat deja, la 17.02.2010 hotărârea de separare.
Susţinerile recurentei în sensul că durata procedurii divorţului în Italia este mai lungă nu constituie motiv de nelegalitate, normele de competenţă fiind imperativ reglementate.
Apreciind că nu există motive de nelegalitate a deciziei din apel în sensul art. 304 c.p.c. şi că în mod corect, potrivit art. 19 alin. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, tribunalul a declinat competenţa în favoarea Tribunalului din Milano, recursul se va respinge ca nefondat.
