În motivarea cererii, creditoarea a învederat că între SC VODAFONE ROMÂNIA SA şi debitor C.D. s-au încheiat patru contracte de abonament la servicii de telefonie mobilă la datele de 20.04.2006, 27.03.2007, 18.07.2008 şi 14.02.2009, în temeiul căruia creditoarea a prestat servicii care au rămas neachitate de către debitoare.
În caz de neplată la termen, debitorul era obligat, potrivit art. 6.1 din fiecare contract, să plătească penalităţi de 0.5% pe fiecare zi de întârziere, aplicate la suma restantă.
Creditoarea a menţionat că atât preţul serviciilor, cât şi scadenţa au fost însuşite de către debitor prin semnarea contractului şi prin faptul acceptării facturilor emise .
În ceea ce priveşte pretenţia sa de obligare a debitoarei la plata sumei de 2.231,66 lei, creditoarea a învederat instanţei că potrivit art.16 din convenţia părţilor, contractul de telefonie mobilă se încheie pe o durată iniţială de 1 an iar nerespectarea acestei durate se sancţionează cu plata unei „taxe de reziliere” în sumă fixă de 2.231,66 lei astfel cum rezultă din clauza 10.3. a contractului. A mai arătat creditoarea că taxa a fost facturată, iar rezilierea contractului a operat în condiţiile art. 9.2. din convenţia părţilor care cuprinde în clauza menţionată un pact comisoriu de gradul patru, rezilierea operând fără intervenţia instanţei, la simpla constatare de către SC Vodafone Romania SA a unuia dintre cauzele de reziliere enumerate, în speţă, neplata preţului.
În drept, creditoarea şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile O.G 5/2001-modificată, O.G nr.9/2000, art.969 Cod Civil; art.1066 Cod Civil; art.379; art.274 Cod Proc. Civ.
În susţinerea acţiunii creditoarea a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul următoarele înscrisuri: calcul penalităţi ( fila 7), fişa personală IGP –Direcţia de Evidenţa Populaţiei ( fila 8),contractele de abonament la serviciile de telefonie mobilă din data de 20.04.2006, 27.03.2007, 18.07.2008 şi 14.02.2009 (fil.9-34), facturi fiscale emise la data de 28.04.2010 (fil.34), 28.05.2010 (fil.35), 28.06.2010 (fil.36), 28.07.2010 (fil.37), 28.08.2010 ( 38) invitaţie la soluţionare amiabilă şi confirmare de primire (fil.39-40).
Acţiunea a fost legal timbrată cu taxa de timbru în cuantum de 39 lei conform chitanţei seria nr. (fila 2) şi timbrul judiciar mobil în valoare de 0,3 lei.
Deşi legal citată, debitorul nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei si nu s-a prezentat in instantă pentru a face apărări.
La termenul de judecată din data de 26.10.2011, instanţa în baza art. 167 C.pr.civ. a încuviinţat pentru creditoare proba cu înscrisuri, pe care a onciserat-o pertinentă, conludentă şi utilă cauzei.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma materialului probator existent la dosarul cauzei, instanţa a reţinut următoarele:
Între creditoarea S.C. Vodafone România S.A. şi debitorul C. D. s-au încheiat contractele de abonament la serviciile de telefonie mobilă din data de de 20.04.2006, 27.03.2007, 18.07.2008 şi 14.02.2009 . Facturile fiscale depuse la dosar de către creditoare fac referire numai la contractul POS nr. 3297621 încheiat la data de 20.04.2006.
Prin condiţiile generale anexate contractului şi care fac parte din acesta, creditoarea s-a obligat să presteze servicii de comunicaţii electronice (art. 1), iar debitorul s-a obligat să plătească tariful pentru aceste servicii, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturilor de către creditoare (art. 5.2), iar în caz de întârziere în efectuarea plăţii, să plătească penalităţi în cuantum de 0.5 % pe zi de întârziere (art. 6.1). În condiţiile generale s-a stipulat că penalităţile pot depăşi cuantumul debitului principal.
În temeiul contractului încheiat, semnat de ambele părţi, s-au emis 5 facturi fiscale, în perioada , care nu au fost achitate de către debitor.
În drept, potrivit art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 5/2001, procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.
Aşadar, textul legal stabileşte anumite condiţii de admisibilitate ale procedurii speciale a somaţiei de plată, ce trebuie întrunite cumulativ, şi anume 1. existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile. 2. creanţa să izvorască dintr-un contract sau dintr-un statut, regulament sau a altui înscris 3. contractul, statutul, regulamentul sau alt act juridic izvor al creanţei fie constatat printr-un înscris semnat de părţi sau însuşit de acestea prin alt mod admis de lege. Analizând caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei creditoarei în cauza de faţă, instanţa retine:
Potrivit dispoziţiilor art.379 alin.3 C.Proc.Civ constituie creanţă certă acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul, iar potrivit dispoziţiilor art. 379 alin.4 C.Proc.Civ, creanţa este lichidă atunci când câtimea este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu cu ajutorului actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă. În ceea ce priveşte caracterul exigibil al creanţei, acesta constă în neachitarea ei la termenul convenit de către părţi.
În cauza de faţă, analizând contractul încheiat între părţi şi semnat de acestea, precum şi facturile aferente perioadei, instanţa reţine că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din OG nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu modificările ulterioare, respectiv creanţa creditoarei în valoare de 250,46 lei reprezentând contravaloare servicii de telefonie prestate şi neachitate este certă – existenţa ei rezultă din chiar facturile fiscale emise, opozabile debitorului de la data semnării contractului, lichidă – cuantumul acesteia fiind determinat prin facturile fiscale – şi exigibilă – termenul de plată prevăzut în contract, respectiv de maxim 14 zile de la data emiterii fiecărei facturi, fiind împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată .
Pentru aceste motive, instanţa urmează să admită cererea creditoarei privind obligarea societăţii debitoare la plata sumei de 250,46 lei reprezentând debit restant.
În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, instanţa reţine în primul rând că creditoarea, în cererea formulată, a pretins şi calculat penalităţi în cuantum pe zi de întârziere, conform contractului încheiat între părţi.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. De asemenea, instanţa are în vedere în soluţionarea prezentei cauze şi dispoziţiile alin. 2 al art. 4 , conform cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
În urma examinării clauzei inserate în art.6 din contractul încheiat între părţi, cu privire la plata penalităţilor de întârziere datorate pentru neplata la scadenţă a contravalorii serviciilor prestate de creditoare – într-un cuantum echivalând cu o penalitate cumulată de pe an – o cotă disproporţionat de mare faţă de dobânzile practicate pe piaţa bancară, instanţa apreciază că aceasta este o clauză abuzivă, impusă unilateral de către creditoare. Aceasta contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel cum a fost modificată şi îi acordă un statut privilegiat creditoarei, cu atât mai mult cu cât aceasta poate să întârzie sesizarea instanţei cu acţiunea în pretenţii, în scopul măririi valorii penalităţilor de întârziere.
Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.
Cu toate că, în condiţiile art. 56 C.com., contractul din care izvorăsc pretenţiile creditoarei este un act de comerţ unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianţi sau liber profesionişti, pe de-o parte, şi consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislaţii speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.
În acest sens, de Justiţie a Uniunii Europene a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca „instanţa naţională are obligaţia de a verifica din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente le de fapt şi de drept necesare în acest sens” (cauza Pannon GSM C-243/2008, punctul 35).
Curtea a mai arătat că art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, trebuie interpretat în sensul că „o clauză contractuală abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator şi nu este necesar ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes această clauză.” (cauza Pannon GSM C-243/2008, punctul 23).
În cauză, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
De aceea, semnarea contractului de către debitoare nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Potrivit art. 6 din Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator nu creează obligaţii pentru consumator.
De altfel, creditoarea nu poate dovedi pe calea acestei proceduri simplificate şi urgente, ci numai pe calea dreptului comun că a existat o negociere reală a acestei clauze între părţi.
Pentru toate aceste motive, instanţa a considerat nejustificate pretenţiile creditoarei de obligare a debitoarei la plata penalităţilor de întârziere obţinute prin aplicarea pe fiecare zi de întârziere, astfel că urmează să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat. Aceasta nu înseamnă însă că, pe calea dreptului comun, creditoarea nu va putea solicita obligarea debitoarei la plata acestor sume, cu condiţia dovedirii îndeplinirii cerinţelor răspunderii contractuale (în special a întinderii prejudiciului suferit în realitate prin neplata la termen a debitului).
În ceea ce priveşte cererea creditoarei privind obligarea debitorului la plata sumei de reprezentând contravaloare taxă de reziliere, instanţa a reţinut că obligativitatea achitării acestei taxe a fost prevăzută de părţi pentru situaţia în care debitorul solicită încetarea contractului înainte de perioada minimă (pct. 10.3 şi următoarele din contract). Or, în cazul de faţă, contractul nu a încetat la cererea debitorului, ci rezilierea a avut loc, astfel cum susţine şi creditoarea, de plin drept, ca urmare a nerespectării obligaţiei de plată a sumelor datorate de client. Astfel, clauza stipulată la pct. 10.3 şi următoarele din contract devine aplicabilă doar în situaţia denunţării unilaterale a contractului înainte de termen de către debitor, situaţie prevăzută la art. 9.1. din contract şi nu în cauza de faţă.
În situaţia de faţă, când contractul a încetat la iniţiativa creditoarei ca urmare a nerespectării obligaţiei de plată a sumelor datorate de client, ar fi devenit aplicabile prevederile art. 6 din contract care stipulează penalităţile de întârziere. Având în vedere însă că aceste penalităţi în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere contravin dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în acest caz debitorul poate fi obligat doar pe calea dreptului comun la plata unor daune interese, prin angajarea răspunderii contractuale ca urmare constatării încălcării obligaţiilor contractuale.
În consecinţă, în ceea ce priveşte suma reprezentând taxa de reziliere, instanţa reţine că nu a fost dovedită existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile a creditoarei împotriva debitorului.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 1 şi al art. 6 din OG nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, instanţa a admis în parte cererea şi a somat debitorul să plătească creditoarei suma de 250,46 lei reprezentând contravaloarea serviciilor prestate şi neachitate, va respinge capătul de cerere privind obligarea debitorului la plata sumei de 650,82 lei reprezentând penalităţi conveţionale, capătul de cerere privind obligarea debitorului la plata sumei de 250,46 lei reprezentând penalităţi conveţionale, capătul de cerere privind obligarea debitorului la plata sumei de 2.231,66 lei reprezentând taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen, ca neîntemeiate.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C.Proc.Civ, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Având în vedere dispoziţiile legale invocate, precum şi soluţia ce se va pronunţa în cauză, în ceea ce priveşte cererea creditoarei de obligare a debitoarei la plata cheltuielilor de judecată, reţinând culpa procesuală a debitoarei, instanţa a admis această cerere şi a obligat pe debitor la plata către creditoare a cheltuielilor de judecata în cuantum total de 39,3 lei reprezentând taxa judiciară de timbru (39 lei) si timbrul judiciar mobil (0,3 lei). În ceea ce priveşte obligarea debitorului la plata onorariului avocaţial, instanţa a constatat că acesta este nedovedit, motiv pentru care va respinge cererea formulată de către creditor pentru restul sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată.
