Prin sentinţa civilă nr. 340/18 martie 2009, Judecătoria Reghin a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi, drept consecinţă, a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii P.A. şi P.E. în contradictoriu cu pârâţii K.A. şi K.R.
De asemenea, a obligat reclamanţii să achite pârâţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 779/24 mai 2007 a aceleiaşi instanţe, devenită irevocabilă, s-a admis acţiunea civilă formulată de K.A. şi R. ( pârâţii din prezenta cauză ) şi P.A. şi C. (reclamanţii în cauză) şi s-a stabilit linia de hotar între proprietăţile acestora, fiind lămurită şi situaţia unei fâşii de teren cu o lăţime de 29 cm şi o lungime de 15 m, care formează obiectul prezentei dispute, alături de o nouă acţiune în grăniţuire.
Prin urmare, s-a apreciat că în cauză este întrunită cerinţa triplei identităţi – de părţi, obiect şi cauză – pretinsă de art. 1201 Cod civil, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei hotărâri a fost admis de Tribunalul Mureş prin decizia civilă nr. 301/23 decembrie 2009, în sensul desfiinţării parţiale a sentinţei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, în ceea ce priveşte petitul nr. 1 al acţiunii, având ca obiect revendicarea unei suprafeţe de cca. 4 mp. teren, respectiv de 29 cm lăţime şi 15 m lungime.
În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat operează doar cu privire la cererea prin care s-a solicitat stabilirea liniei de hotar între proprietăţile părţilor, deoarece acestea au în prezentul litigiu calităţi inverse, nefiind stabilit cu certitudine faptul că terenul revendicat este cel cu privire la care s-a dispus definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 779/24 mai 2007.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs ambele părţi, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Reclamanţii au solicitat modificarea parţială a deciziei atacate, în sensul de a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond şi cu privire la stabilirea liniei de hotar, susţinând că sub acest aspect s-a reţinut în mod greşit excepţia autorităţii de lucru judecat, deoarece prin sentinţa civilă nr. 779/2004, terenurile părţilor au fost delimitate doar pe o porţiune din lungimea laturii comune, iar în prezenta cauză au solicitat stabilirea liniei de hotar pe toată întinderea acesteia, de aproximativ 180 m lungime.
În ceea ce îi priveşte pe pârâţi, aceştia au solicitat modificarea integrală a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva hotărârii primei instanţe, susţinând că şi cu privire la acţiunea în revendicare operează excepţia autorităţii de lucru judecat, reclamanţii fiind obligaţi prin sentinţa civilă nr. 779/2004 şi la respectarea dreptului lor de proprietate, în limitele liniei de hotar stabilite prin hotărârea menţionată.
Faţă de recursul acestora din urmă, pârâţii au formulat întâmpinare, prin intermediul căreia au solicitat respingerea lui ca nefondat.
Examinând recursurile deduse judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
În cadrul acţiunii soluţionate prin sentinţa civilă nr. 779/24 mai 2004, reclamanţii K.A. şi K.R. (pârâţi în prezentul litigiu) au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P.A. şi P.E. (reclamanţi în prezentul litigiu), stabilirea liniei de hotar între proprietăţile părţilor şi obligarea pârâţilor la respectarea dreptului lor de proprietate, invocând faptul că aceştia din urmă le-au ocupat – prin construirea unui gard din beton – o fâşie de teren cu o lăţime de 29 cm şi o lungime de 15 m.
Din cuprinsul considerentelor hotărârii menţionate, ca şi din cel al expertizei tehnice prin care s-a propus linia de hotar stabilită în final pe aliniamentul 15 – 29a – 30a – 31a – 63 – 43, rezultă că aceasta a reprezentat singura zonă de conflict, părţile nedisputându-şi vreo altă porţiune a graniţei dintre cele două imobile, respectiv în zona ocupată de grădini, pe aliniamentul 43 – 49 – 50 – 51 – 58.
Prin urmare, linia de hotar a fost stabilită în conformitate cu raportul de expertiză efectuat în cauză, reţinându-se, totodată, că acesta face parte integrantă din hotărâre, iar pârâţii P. au fost obligaţi să respecte dreptul de proprietate astfel delimitat al reclamanţilor K., să demoleze construcţia din beton aflată pe terenul proprietatea acestora şi să mute gardul despărţitor pe noua linie de hotar.
În cadrul prezentei acţiuni, reclamanţii P. au solicitat – prin intermediul primului capăt de cerere, obligarea pârâţilor K. la predarea în posesie a aceleiaşi suprafeţe de teren, respectiv de 29 cm lăţime şi 15 m lungime, susţinând că aceştia din urmă au obţinut-o în mod nelegal prin procesul anterior de grăniţuire, întrucât prin obligarea lor la mutarea gardului despărţitor li s-a diminuat proprietatea cu 4 mp.
Prin urmare, este evident faptul că în ambele cauze părţile şi-au disputat dreptul de proprietate asupra aceleiaşi suprafeţe de teren, sub acest aspect instanţa de apel apreciind în mod greşit că nu operează excepţia autorităţii de lucru judecat, reglementată de art. 1201 Cod civil.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect grăniţuire, Curtea constată că prin noul demers juridic iniţiat, reclamanţii contestă chiar linia de hotar stabilită prin sentinţa civilă nr. 779/2004, iar susţinerea conform căreia în litigiul anterior ar fi fost avută în vedere doar o porţiune din latura comună a celor două imobile, nu poate fi primită, întrucât pe planul de situaţie anexă la raportul de expertiză topografică întocmit în cauză şi în baza căruia s-a procedat la delimitarea terenurilor din litigiu, linia de hotar este marcată inclusiv pe zona aferentă grădinilor, prin urmare, pe toată lungimea laturii comune a acestora.
Împrejurarea că în cuprinsul dispozitivului hotărârii menţionate s-a făcut referire doar la aliniamentul marcat de bornele 15 – 29a – 30a – 31a – 63 – 43, este lipsit de relevanţă sub aspectul menţionat, deoarece raportul de expertiză face parte integrantă din hotărâre, împreună cu planul de situaţie anexă. Pe de altă parte, atât din considerentele hotărârii, cât şi din raportul de expertiză, rezultă faptul că aliniamentul menţionat vizează doar zona aflată în conflict la acel moment, or, reclamanţii contestă şi în prezentul litigiu aceeaşi porţiune din linia de hotar, neinvocând încălcarea acesteia de către pârâţi în altă zonă, respectiv pe aliniamentul marcat pe acelaşi plan de situaţie prin bornele 43 – 49 – 50 – 51 – 58.
În contextul celor anterior relevate, Curtea constată că în mod greşit se susţine de către reclamanţi că în cauză nu sunt întrunite cerinţele pretinse de art. 1201 Cod civil, pentru reţinerea autorităţii de lucru judecat, aceeaşi eroare săvârşind-o şi instanţa de apel cu referire la capătul de cerere având ca obiect revendicarea suprafeţei de teren pe care pârâţii au dobândit-o în cadrul litigiului anterior.
Pentru considerentele expuse, fiind identificat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, instanţa va admite recursul declarat de pârâţi şi va modifica în tot decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva hotărârii primei instanţe, a cărei soluţie se constată a fi în acord cu prevederile art. 1201 Cod civil.
De asemenea, va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţi, iar în temeiul dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, aceştia vor fi obligaţi la cheltuieli de judecată în favoarea pârâţilor. (onorariu avocaţial şi taxă timbru, pentru apel şi recurs).
