Dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul este recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului.
Judecătorul este obligat la soluţionarea cererilor accesorii divorţului, cum este cea care priveşte legăturile personale cu minorul, să ţină seama de interesele copilului (art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), contactele reciproc acceptabile ale copilului cu părintele său constituie un element fundamental al vieţii de familie, iar relaţiile de familie nu se sfârşesc odată cu plasarea copilului în custodia unuia dintre părinţi sau autorităţilor publice (hotărârea din 24 martie 1988, cauza Olsson c./Suediei).
In cadrul ocrotirii parintesti, deplina egalitate in drepturi a parintilor in ceea ce priveste exercitarea drepturilor si indatoririlor fata de copiii minori reprezinta unul dintre principiile de baza ale Codului familiei, prevazut in art.97 al.1, iar ca o expresie a acestuia art.98 al.1 C.fam. dispune ca “masurile privitoare la persoana copilului (…) se iau de catre parinti de comun acord”. Nu trebuie insa pierdut din vedere aspectul ca exercitarea drepturilor parintesti se realizeaza exclusiv in interesul copiilor minori.
In ceea ce priveste dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu minorul, art.43 al.3 C.fam. contine o dispozitie de principiu, potrivit careia parintelui divortat, caruia nu i-a fost incredintat copilul spre crestere si educare, pastreaza dreptul de a avea legaturi personale cu acesta, precum si de a veghea la cresterea, educarea, invatatura si pregatirea lui profesionala.
Astfel, in situatia in care parintele caruia i s-a incredintat copilul impiedica celalalt parinte in exercitarea drepturilor sale, prin interzicerea, împiedicarea sau prin impunerea unui program de vizitare necorespunzator, de natura a reduce pastrarea legaturii cu minorul la un minim care practic o face ineficienta, se pot lua de catre instanta masuri ca parintele caruia nu i-a fost incredintat copilul sa aiba posibilitatea de a avea legaturi personale cu acesta in mod firesc. Acest drept urmeaza a fi exercitat insa in asa fel incat sa nu se influenteze negativ dezvoltarea minorului, urmand a se stabili un program prin care sa fie respectate conditiile normale in privinta intretinerii acestor legaturi. În realizarea efectivă a acestor legături trebuie să se ţină cont şi de durata de timp în care părintele are legături personale cu minorul şi de interesul manifestat de părinte în acest sens.
In cauza de fata, instanta retine ca din casatoria partilor a rezultat minorul U.I.F., nascut la 30.03.2000. Odata cu desfacerea casatoriei partilor, a fost incredintat minorul spre crestere, educare si supraveghere mamei sale, pârâta în cauză.
Din probatoriul administrat în cauză, respectiv interogatoriul pârâtei, declaraţiile martorilor şi declaraţia minorului dată în Camera de Consiliu se conturează convingerea instanţei că reclamantul manifestă un sentiment puternic de afecţiune faţă de minor şi a ţinut în permanenţă legătura cu acesta de la data despărţirii în fapt a părţilor. Afirmaţia pârâtei, dar şi a minorului conform căreia minorul refuză să meargă la domiciliul tatălui pentru că îi este teamă de actuala soţie a acestuia nu este susţinută de materialul probator, din declaraţiile martorilor N.S.D. şi S.I.D. (f.50) rezultând că actuala soţie a pârâtului este o fire blândă, blajină, de profesie psiholog. De altfel, minorul a întâlnit-o o singură dată pe actuala soţie a reclamantului, aşa cum el însuşi a declarat (f.34), iar atunci i-a fost teamă de aceasta pentru că îi punea foarte multe întrebări. De asemenea, bunica paternă a copilului, martora U.A. a declarat (f.36) că minorul nu ar fi în siguranţă la domiciliul tatălui dar nu pentru că actuala soţie ar fi violentă, ci pentru că aceasta este cea din vina căreia s-a destrămat căsnicia părinţilor săi. Însăşi pârâta, atât în întâmpinarea depusă, cât şi la interogatoriu a precizat că minorul nu doreşte să păstreze legături personale cu tatăl său şi că după ce se întoarce din domiciliul acestuia, unde pârâtul locuieşte cu actuala soţie, minorul este abătut, temător, fără însă a preciza care este motivul pentru care minorul are un astfel de comportament sau dacă a încercat să afle care este cauza temerii minorului.
Situaţia de fapt reţinută a format convingerea instanţei că atitudinea minorului faţă de tată şi refuzul acestuia de a păstra legăturile fireşti cu părintele său sunt rezultatul influentei pe care mama sa şi persoanele din mediul familial în care acesta locuieşte o au asupra minorului. Convingerae instanţei este accentuată şi de declaraţia martorului Stănciulescu Ion Gabriel, un prieten comun al părinţilor minorului, care a constatat personal că şi în timpul căsătoriei, existau numeroase discuţii între cei doi, în care pârâta îl denigra pe reclamant şi îl îndemna pe copil să nu asculte de tatăl său. Este evident că pârâta nu reuşeşte să aibă în vedere interesul superior al copilului, care trebuie să primeze faţă de atitudinea ostilă pe care aceasta o manifestă faţă de fostul soţ, atitudine ce face imposibilă desfăşurarea legăturii personale a tatălui cu minorul.
Dispunându-se în sensul legăturilor personale în loc public, în faţa Primăriei , aşa cum a solicitat pârâta, ar însemna ca tatăl să nu aibă posibilitatea deplasării împreună cu minorul o perioadă mai mare de timp, ceea ce nu poate fi acceptat. Atare dispoziţie afectează atât programul de viaţă al părţilor, cât şi pe cel al minorului şi lipseşte de conţinut dreptul subiectiv al cărui exerciţiu devine formal de ambele părţi. Nu se poate asigura intimitatea necesară unei relaţii personale atât de delicată, cu atât mai mult cu cât minorul a pierdut obişnuinţa relaţiei cu tatăl, presupunându-se ca prin reluarea comunicării să recupereze pe cât posibil firescul acestei legături.
Deplasarea împreună cu minorul la domiciliul tatălui este absolut necesară pentru realizarea apropierii dintre tată şi fiu. Întâlnirea dintre copil şi reclamant în loc public ar deveni împovărătoare prin repetiţia şi monotonia mediului ambiant, ceea ce ar produce un efect contrar celui scontat, iar pe de altă parte, această modalitate de întrevedere are semnificaţia unei sancţiuni pentru tată, deducându-se că relaţia sa cu minorul trebuie să se desfăşoare sub supravegherea atentă a mamei sau a altor persoane, dispoziţia de limitare în acest mod a dreptului fiind contrară finalităţii măsurii.
Potrivit art.14 din Legea nr.272/2004, copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care a dezvoltat legături de ataşament, alineatul final al acestui text de lege statuează că părinţii nu pot împiedica legăturile personale ale copilului cu celelalte persoane alături de care s-a bucurat de viaţa de familie decât pentru motive temeinice, de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.
În speţă, însă, se constată că nu există astfel de motive care să justifice împiedicarea relaţiilor personale ale tatălui cu minorul în modalitatea precizată de reclamant.
Luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, şi având în vedere şi prevederile art.16 din aceeaşi lege, se consideră că nu se impune limitarea dreptului tatălui de a menţine legăturile personale cu minorul. O limitare nejustificată a dreptului de a avea legături personale cu minorul, stabilind o modalitate de exercitare a acestora care efectiv lipseşte de conţinut măsura dispusă ar conduce la concluzia că reclamantul are doar dreptul de a plăti de întreţinere pentru minor, fără a beneficia însă şi de dreptul de a păstra legăturile fireşti cu copilul său.
Raportat la considerentele expuse, instanţa urmează să admită acţiunea aşa Cuma fost precizată şi să eca reclamantul să aibă legături personale cu minorul U.I.F., născut la 30.03.2000, după următorul program: în prima şi a treia săptămână din lună, de sâmbătă, orele 10 până duminică orele 16, de sărbătoarea Crăciunului şi două săptămâni în vacanţa de vară, reclamantul luându-l pe minor de la sediul Primăriei Drobeta Turnu Severin şi aducându-l la domiciliul pârâtei.
În temeiul art.274 Cpc, pârâta fiind în culpă procesuală, urmează a fi obligată la plata sumei de 508 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând taxă timbru şi onorariu avocat.
