Stabilirea domiciliului minorului Minori


(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.9375/300/2009 – DECIZIA CIVILĂ NR.112/01.02.2011)

Prin sentinţa civilă nr.2598/10.03.2010, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr.9375/300/2009, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului pârât B.Ş.D. formulată împotriva pârâtei reclamante A.C.M.D.A., privitoare la stabilirea domiciliului minorului B.J.-P.D., a fost admisă cererea reconvenţională având acelaşi obiect formulată de pârâta reclamantă, s-a stabilit domiciliul minorului J.-P.D., născut la 28.05.1996 la mama sa, în B., B-1200 Woluwe – Saint Lambert Avenue de la Licorne 31, reclamantul pârât fiind obligat să plătească pârâtei reclamante suma de 4000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că din căsătoria părţilor prezentei cauze au rezultat patru copii, singurul aflat în stare de minoritate fiind numitul J.P.D.. Părţile sunt separate din luna august 2008, anterior stabilindu-şi reşedinţa obişnuită în România, împreună cu ei locuind şi minorul până în luna iulie 2009, când a mers în vizită la mama sa în Belgia şi nu s-a mai întors.

Verificându-şi din oficiu competenţa, în raport de prevederile Regulamentului nr.2201/2003 al Consiliului Europei din 27.11.2003, prima instanţă a apreciat că este competentă să judece prezenta cerere, în raport de prevederile art.3 din regulament, faţă de împrejurarea că minorul şi părinţii săi au avut ultima reşedinţă obişnuită în România, iar reclamantul locuieşte şi în prezent aici.

Pe baza probelor administrate, s-a stabilit că între părţi nu există perspectivă de reluare a convieţuirii şi că separarea lor a avut ca efect o scindare de facto a ocrotirii părinteşti, deoarece minorul rezultat din căsătorie locuieşte în prezent cu mama acestuia, fără a exista un acord între soţi în acest sens.

Faţă de evidenta lipsă a unei înţelegeri între părinţi cu privire la domiciliul minorului, este dificil de acceptat că acesta are garantat în mod real şi efectiv exercitarea drepturilor părinteşti de care trebuie să se bucure potrivit legii.

S-a apreciat, în raport de susţinerile părinţilor şi ale autorităţii tutelare, de declaraţia minorului şi ţinându-se seama şi de interesele acestuia, că este în interesul său să locuiască la mama sa în Belgia, întrucât urmează acolo deja cursurile unei şcoli, are activităţi extraşcolare, este bine integrat în colectiv şi este foarte ataşat de pârâtă, fiind la vârsta când încă mai are nevoie de afecţiunea şi sprijinul mamei sale.

În justificarea în drept a soluţiei sale, prima instanţă a invocat prevederile art.5, 16, 30 alin.2, 31 şi 32 din Legea nr.272/2004, potrivit cărora, copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică şi morală, cu echilibrul socio-afectiv, drept ce este afirmat şi prin art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, instanţa a reţinut ca relevantă şi opţiunea minorului, care a declarat cu ocazia audierii sale că doreşte să trăiască în Belgia, întrucât în România nu îi plac unele lucruri.

Apelul declarat de reclamantul pârât împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.872/A/10.08.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că probatoriul administrat în cauză a relevat că minorul J.P.D. – care se află din anul 2009 la mama sa, în Belgia – s-a integrat perfect în comunitatea Woluwe – Saint Lambert şi în Colegiul Visitation – La Berliere, că în acest moment mama sa este cea care îi poate oferi cele mai bune condiţii materiale şi afective pentru creşterea, educarea şi dezvoltarea sa, astfel că se impune păstrarea soluţiei dată în cauză de către prima instanţă. S-a arătat, de asemenea, că susţinerile din motivele de apel privind aşa-zisa bulversare a vieţii şcolare şi sociale a copilului nu au fost susţine de nici o probă şi că, acordând prioritate nevoii de ocrotire a interesului superior al copilului, constată că este în interesul acestuia să rămână sub supravegherea directă a mamei, unde i s-a stabilit şi domiciliul.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelantul reclamant, în motivarea recursului său susţinând că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art.304 pct.9 Cod de procedură civilă), întrucât:

– la data pronunţării deciziei recurate, instanţa de apel nu a observat faptul că era în vigoare sentinţa civilă nr.3851/8.04.2010 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr.20328/300/2009 prin care s-a admis cererea reclamantului şi s-a dispus încredinţarea spre creştere şi educare a minorului J.-P.D. în favoarea sa, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr.19884/300/2009 (având ca obiect şi încredinţare minor).

Cum această hotărâre este executorie, potrivit legii, instanţa de apel avea obligaţia de a ţine seama şi de a o respecta, neputând menţine domiciliul copilului la celălalt părinte.

– întrucât între părţile prezentei cauze se dispută în acelaşi timp divorţul şi încredinţarea aceluiaşi minor, respectiv în dosarul nr.19884/300/2009, tocmai în interesul superior al minorului se impunea suspendarea prezentei judecăţi în baza art.244 pct.1 Cod de procedură civilă, iar nu soluţionarea apelului.

– prin decizia pronunţată, tribunalul a încălcat principiul interesului superior al copilului consacrat prin dispoziţiile art.2 alin.3 din Legea nr.272/2004.

Administrarea probelor solicitate de apelant prin cererea de apel era necesară tocmai prin prisma acestui principiu, instanţa de apel având obligaţia să verifice dacă se menţine situaţia de fapt avută în vedere de prima instanţă. Se impunea reaudierea minorului ca urmare a timpului scurs între momentele pronunţării celor două hotărâri ale instanţelor de fond, minorul chiar schimbându-şi poziţia iniţială cu ocazia audierii sale în dosarul finalizat prin sentinţa civilă nr.3851/8.04.2010, când a declarat că doreşte să locuiască în ţară cu tatăl său, întrucât nu a reuşit să se integreze în Belgia şi să îşi facă prieteni.

Din probele administrate în cauză rezultă că ambii părinţi îndeplinesc condiţiile necesare pentru creşterea şi educarea copilului, însă cu privire la atitudinea copilului – aspectul cel mai important în cauză – nu s-au administrat probe suficiente.

– instanţa de apel a încălcat interesul superior al copilului, neţinând cont de importanţa continuării şi stabilităţii relaţiilor fireşti cu tatăl acestuia, întrucât el a fost cel ce s-a ocupat de creşterea şi educarea copilului după părăsirea domiciliului conjugal de către mamă.

La 12.01.2011 intimata pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esenţă următoarele:

– sentinţa civilă nr.3851/8.04.2010 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, la care face referire recurentul, a fost modificată în tot prin decizia civilă nr.1735/R/19.08.2010 a Tribunalului Bucureşti, ce a admis recursul intimatei şi a respins cererea formulată de recurent privind încredinţarea minorului pe cale de ordonanţă preşedinţială, până la soluţionarea procesului de divorţ.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de recurs a arătat că, simplul fapt al răzgândirii minorului de 13 ani cu privire la părintele cu care preferă să locuiască, nu justifică urgenţa în condiţiile art.581 Cod procedură civilă, instanţa de fond fiind chemată să acţioneze în interesul superior al minorului care nu trebuie interpretat în nici un caz prin simpla validare a dorinţelor minorului, mai ales când poziţia acestuia este oscilantă şi fără o bază obiectivă.

În plus, obiectul dosarului nr.20328/300/2009 îl constituia cererea de ordonanţă preşedinţială privind încredinţarea provizorie a minorului până la soluţionarea procesului de divorţ, în timp ce obiectul prezentei cauze este unul distinct, anume stabilirea domiciliului minorului. Tot astfel, hotărârea pronunţată în procedura ordonanţei preşedinţiale nu are autoritate de lucru judecat într-o procedură de drept comun, aşa cum este cea din prezenta cauză, neputând nici constitui temei pentru o suspendare a judecăţii, conform art.244 pct.1 Cod de procedură civilă, după cum pretinde recurentul.

De asemenea, cererea de divorţ formulată de recurent în dosarul nr.19884/300/2009, în raport de care se formulase cererea de ordonanţă preşedinţială, a fost respinsă ca nesusţinută prin sentinţa civilă nr.10104/26.10.2010 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, în prezent obiectul acestui dosar fiind dat doar de cererea reconvenţională de divorţ formulată de intimată.

– cât priveşte interesul superior al minorului, după o trecere în revistă a normelor de drept incidente şi a practicii judiciare naţionale conturate în aplicarea acestora, s-a arătat toate argumentele legale şi de fapt justifică împrejurarea ca minorul Paul să fie încredinţat spre creştere şi educare intimatei, cu care să şi locuiască în Belgia, respectiv în Bruxelles.

Astfel, minorul J.P.D. s-a născut în Paris, având dublă belgiană şi franceză, a locuit împreună cu părinţii săi pe toată durata copilăriei sale în Paris şi apoi în Belgia, stabilindu-se în România doar în urmă cu 3 ani, când recurentul şi intimata au decis să se mute în Bucureşti, din raţiuni profesionale. Aşadar, minorul este un cetăţean străin, vorbitor nativ de limbă franceză, care şi-a format relaţiile sociale în timpul copilăriei, în ţările sale de origine Franţa şi Belgia, acolo unde a şi frecventat cursurile grădiniţei şi mai multor şcoli cu predare în limba franceză.

Pe toată durata de timp scursă până la stabilirea părţilor în Bucureşti, minorul a dezvoltat puternice şi strânse relaţii de familie cu unchii, mătuşile şi verişorii săi din partea mamei, ca şi cu bunica maternă, toţi stabiliţi în Belgia, Franţa sau Anglia, şi a format o serie de relaţii de prietenie cu mai mulţi copii de vârsta sa stabiliţi în Belgia.

Intimata a subliniat că perioada petrecută de minor în România este rezumată doar la intervalul 2006 – 2008, în care părţile au decis să se mute în Bucureşti, în apartamentul lor comun, şi că în mod evident copilul este mai ataşat de limba şi valorile franceze, drept dovadă fiind şi înscrierea lui pe perioada şederii în Bucureşti la un liceu cu predare în limba franceză – Colegiul Anna de Noailles.

După stabilirea minorului în Belgia în anul 2009, el a fost înscris la Colegiul Visitation – La Berliere, instituţie preuniversitară prestigioasă de limba franceză din Bruxelles, referinţele emise de această instituţie cu privire la minor fiind în sensul unei bune integrări şi evoluţii a acestuia.

De asemenea, minorul s-a bucurat pe perioada locuirii în Belgia, alături de intimată, de cele mai bune condiţii de locuit într-o vilă unde acesta beneficiază de o cameră special amenajată pentru nevoile şi vârsta sa, cu cameră de baie proprie.

În opoziţie cu aceasta, pe perioada cât minorul s-a aflat în Bucureşti, în îngrijirea tatălui său, acesta a fost neglijat, existând mai multe ocazii în care tatăl său era nevoit să plece din Bucureşti şi să-l lase în casă singur pe perioada nopţii.

Intimata acuză faptul că recurentul denotă lipsă de preocupare în mod serios cu privire la viaţa de zi cu zi a minorului, reclamând că în mai multe ocazii în care acesta din urmă s-a accidentat a fost fie neglijat, fie tratat superficial de părintele său care nu s-a preocupat de a-l duce la doctor. De asemenea, intimata acuză comportamentul recurentului care, în anul 2009, l-a retras în mod repetat şi nejustificat pe minor de la câteva şcoli din Belgia, unde ea îl înscrisese, iar în luna aprilie 2010 după ce P. a petrecut vacanţa de primăvară în Bucureşti, el nu a mai fost lăsat să se reîntoarcă în Belgia pentru a-şi finaliza anul şcolar 2009 – 2010. Recurentul s-a opus şi la executarea voluntară a hotărârilor judecătoreşti din această cauză, astfel că intimata a fost nevoită să apeleze la concursul autorităţilor din Belgia pentru a reuşi să locuiască cu fiul său, astfel cum instanţele au decis.

În recurs a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri pentru ambele părţi.

Au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri: decizia civilă nr.1735/R/19.08.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr.20328/300/2009, sentinţa civilă nr.10104/26.10.2010 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr.19884/300/2009, documente cu privire la componenţa gospodăriei din Comuna Woluwe – Saint – Lambert, Bruxelles, Belgia, documente cu privire la înscrierea minorului la Colegiul Saint – Michel, Bruxelles în anul 2010 – 2011, documente cu privire la situaţia şcolară a minorului la Liceul Francez Anna de Nocilles, o scrisoare de atestare a stării de sănătate a minorului din decembrie 2010 emisă de Spitalul Grigore Alexandrescu, dovezi cu privire la formularea unei plângeri de către intimată privitoare la nerespectarea de către recurent a hotărârii de stabilire a domiciliului minorului adresată Poliţiei locale Bruxelles, declaraţiile date de minorul Paul Jean Dominique în cadrul acestei proceduri, certificate de îngrijire medicală a minorului, copii ale cererilor de divorţ formulate de ambele părţi – din partea intimatei pârâte reclamante; proces verbal de notificare a legii întocmit de Jandarmeria Naţională Franceză la 26.12.2010, scrisori ale lui P.B., fişe de şcolarizare anii 2009 – 2010 şi 2010 – 2011, chitanţe cheltuieli de şcolarizare, adeverinţă Liceul francez Anna de Noailles, scrisori adresate de avocat Collinet J. Parchetului Procurorului Regal, somaţie de punere în a sentinţei nr.2598/10.03.2010 – din partea recurentului reclamant pârât.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele de recurs formulate, Curtea apreciază că recursul declarat este nefondat, acesta urmând a fi respins în consecinţă pentru argumentele ce se vor arăta în cele ce urmează.

Este nefondată critica recurentului privitoare la pronunţarea hotărârii de apel din prezenta cauză cu nesocotirea celor dezlegate prin sentinţa civilă nr.3851/8.04.2010 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr.20328/300/2004, sentinţă care fusese emisă şi îşi producea efectele la data judecării apelului din pricina de faţă.

Curtea reţine că prin menţionata hotărâre judecătorească, Judecătoria sectorului 2 a admis cererea recurentului şi a dispus în favoarea lui încredinţarea provizorie a minorului J.-P.D. până la soluţionarea definitivă a dosarului nr.19884/300/2009 având ca obiect desfacerea căsătoriei părţilor.

Aşa cum rezultă din cuprinsul acestei hotărâri judecătoreşti, măsura dispusă avea a fi una provizorie, temporară, până la momentul soluţionării definitive a divorţului părţilor, fiind luată în cadrul unei proceduri sumare şi speciale a ordonanţei preşedinţiale, al cărei specific îl constituie, printre altele, şi împrejurarea că hotărârile luate pe această cale nu se bucură de autoritate de lucru judecat faţă de hotărârile pronunţate într-o procedură de drept comun (cum este şi cazul în speţă) având chiar acelaşi obiect sau doar un obiect aflat în legătură cu al celor dintâi.

Prin urmare, instanţa de apel nici nu ar fi avut temei de a se raporta în mod obligatoriu la existenţa sentinţei civile nr.3851/8.04.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 care, de altfel, a fost şi infirmată în tot în cadrul recursului exercitat împotriva ei şi care a fost soluţionat prin decizia civilă nr.1735/R/19.-08.2010 (modificându-se în tot hotărârea de primă instanţă, în sensul respingerii cererii reclamantului de încredinţare provizorie, pe calea ordonanţei preşedinţiale, a minorului).

Cât priveşte măsura suspendării prezentei judecăţi în baza art.244 pct.1 Cod de procedură civilă, faţă de împrejurarea existenţei pe rolul instanţelor judecătoreşti a dosarului nr.19884/300/2009 în care se judecă cererile reciproce de divorţ ale părţilor, ca şi solicitările lor accesorii privitoare la încredinţarea minorului J.-P.D. şi stabilirea celorlalte drepturi privitoare la minor, Curtea observă în primul rând că această critică este invocată omisso medio, adică direct în recurs, fără a face obiectul criticilor şi cenzurii în apel, deşi aceeaşi situaţie de fapt se regăsea în cauză încă de la data judecăţii de primă instanţă.

În mod secundar, Curtea consideră critica şi neîntemeiată, dat fiind că judecata pricinii de faţă nu depinde nici în tot şi nici în parte de cele ce se vor hotărî în dosarul nr.19884/300/2009, cererile privitoare la drepturile părinţilor în legătură cu copilul lor minor ce fac obiectul acestor două cauze fiind independente şi neaflate într-un raport de accesorialitate ori subordonare pentru a se putea susţine că anume una dintre cel ar fi trebuit judecată înaintea celeilalte.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurentul critică hotărârea instanţei de apel pentru încălcarea principiului respectării şi asigurării interesului superior al minorului.

În opinia recurentului, administrarea probelor pe care le-a propus prin cererea de apel era necesară pentru a se verifica dacă se menţine situaţia de fapt avută în vedere de judecătorul fondului şi, în special, s-ar fi impus reaudierea minorului care şi-a schimbat opinia, declarând în dosarul finalizat prin sentinţa civilă nr.3851/8.04.2010, că doreşte să locuiască şi să trăiască în România.

Raportat la aceste critici, Curtea observă că, într-adevăr, prin cererea sa de apel recurentul de astăzi a propus încuviinţarea şi administrarea probelor cu acte, martori şi interogatoriul pârâtei, însă nu a arătat teza probatorie pe care dorea să o facă prin probele sale, după cum nici criticile sale de apel nu relevau împrejurările expuse prin cererea de recurs, respectiv că ar fi intervenit modificări ori schimbări în situaţia de fapt iniţială a cauzei. Tot astfel, nu s-a propus reaudierea minorului sub motivul că acesta şi-ar fi schimbat opinia în privinţa opţiunii sale asupra locului şi părintelui cu care doreşte să trăiască în viitor, cu toate că această schimbare se petrecuse deja anterior formulării cererii de apel (14.04.2010) de vreme ce ea fusese avută în vedere de instanţa ce a pronunţat sentinţa civilă nr.3851/8.04.2010.

În plus, Curtea observă că la termenul din 10.08.2010, instanţa de apel a luat în discuţie cererea de probatorii formulată în scris, în cuprinsul cererii sale de apel, de către recurentul reclamant însă nu a putut încuviinţa aceste probe deoarece înscrisurile propuse ca probe nu au fost individualizate, pentru probele cu martori şi interogatoriu nu au fost indicate tezele probatorii pentru a putea aprecia asupra utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora în cauză, iar prin intermediul motivelor de apel apelantul nu a indicat faptele personale pe care dorea să le dovedească cu proba cu interogatoriu; toate aceste aprecieri s-au realizat în contextul în care recurentul (apelant în acel stadiu procesual) a lipsit la termenul de discutare a probelor, neputându-se oferi instanţei lămuriri suplimentare asupra probelor, iar pârâta, cetăţean străin cu domiciliul în Belgia, a fost prezentă şi a manifestat disponibilitate pentru administrarea probelor (inclusiv a celei cu luarea interogatoriului său).

Faţă de această conduită procesuală adoptată pe parcursul judecăţii de apel, se apreciază că recurentul nu poate imputa tribunalului necercetarea unor fapte pe care el însuşi nu le-a învederat acestuia şi pe care instanţa nu avea cum să le presupună, după cum nu poate imputa nici administrarea unor probe pe care el nu le-a propus (cum ar fi reaudierea minorului) sau a acelora pe care, deşi le-a propus, nu a arătat împrejurările ori faptele noi la care aveau să se refere, împrejurări ori fapte pe care instanţa de judecată nu avea cum să şi le imagineze.

Întrucât propriile motive de apel s-au raportat la situaţia de fapt iniţială a cauzei, şi judecata în instanţa de apel s-a realizat în aceleaşi limite.

Dar dincolo de toate aceste consideraţii şi chiar având în vedere schimbarea opţiunii iniţiale a minorului, ca şi întregul nou context al cauzei (concretizat în aceea că de la stabilirea sa în Belgia în iulie 2009 – situaţie existentă la data pronunţării hotărârii de primă instanţă – acesta a mai fost ulterior şi succesiv reţinut de părinţii săi după caz, în România şi apoi iar în Belgia, cu consecinţa retragerii lui de la şcolile unde îşi urma învăţătura şi reînscrierii la noile şcoli de domiciliu), Curtea apreciază că soluţia adoptată de către instanţele de fond asigură şi garantează cel mai bine interesul superior al minorului, al cărui drept de domiciliu este disputat în cauză.

Pentru a face această apreciere, Curtea are în vedere că minorul J.-P.D. s-a născut la 28.05.1996 la Paris, având dublă cetăţenie franceză şi belgiană (filele 15 şi 31 dosar fond), din părinţi – mama cetăţean belgian, iar tatăl şi francez.

Minorul J.-P.D. este cel de-al patrulea fiu al părinţilor săi şi singurul minor dintre aceştia, ceilalţi fraţi şi surori ai săi fiind stabiliţi în Belgia şi Franţa.

Minorul a trăit împreună cu părinţii săi până în anul 2006 în Franţa, la Paris, după care şi în Belgia, fiind înscris la grădiniţele şi apoi şcolile din aceste două ţări. În anul 2006, părinţii săi s-au stabilit în Bucureşti, iar pe fondul diferenţelor de opinie, în ceea ce priveşte deciziile majore din viaţa lor, în privinţa muncii desfăşurate şi a locului stabilirii lor, aceştia s-au separat, tatăl rămânând şi continuând să locuiască în apartamentul său din Bucureşti, în timp ce mama sa s-a reîntors la domiciliul său anterior din Bruxelles. Între aceştia se află în desfăşurare şi procesul de divorţ şi de încredinţare a minorului, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 şi înregistrat sub nr.19884/300/2009.

Aşadar, perioada cât minorul s-a aflat pe teritoriul României, s-a rezumat la aproximativ cei doi ani 2006 – jumătatea lui 2009, când acesta a fost reţinut în Belgia de mama sa.

Pe baza tuturor acestor date, privitoare la copilul minor, Curtea observă că în mod natural acesta – cetăţean străin, vorbitor nativ de limba franceză, care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale de până acum în Franţa şi respectiv, Belgia – este mult mai ataşat valorilor sociale şi educaţionale în care a fost crescut şi cu care s-a familiarizat până în prezent, adică cele existente în aceste două ţări şi, de asemenea, că tot în aceste două ţări se găsesc şi persoanele cu care minorul a dezvoltat strânse legături de familie (ceilalţi fraţi şi surori, ca şi rudele mamei sale, unchi, mătuşi, verişori, bunica maternă) ca şi de prietenie.

S-a demonstrat în cauză, de asemenea, că mama este cea care s-a preocupat de creşterea şi educarea copilului, supraveghindu-i atent parcursul educaţional şi înscriindu-l la unităţi de învăţământ din Belgia dotate corespunzător pentru a pregăti o dezvoltare şi educare sub toate aspectele a copilului minor. Toate referinţele despre minor emise de aceste unităţi de învăţământ (Şcoala Montgomery şi Colegiul Visitation – La Berliere) au fost în sensul unei bune integrări şi adaptări a minorului, confirmându-se seriozitatea în activităţile şcolare şi înregistrarea unei evoluţii a pregătirii sale şcolare, ca şi supravegherea lui permanentă şi atentă din partea mamei.

În opoziţie cu aceasta, pe perioadele de timp cât minorul s-a aflat în România, la tatăl său, rezultă că a fost înscris şi a urmat cu întreruperi cursurile colegiului francez Anna de Noailles, însă evaluările şcolare ale copilului nu sunt deloc favorabile şi, în plus, conduita sa la şcoală demonstrează că minorul nu şi-a mai păstrat aceeaşi seriozitate şi disciplină, părinţii săi fiind notificaţi în privinţa comportamentului distrat al copilului lor, pentru excluderea de la anumite ore de curs ori pentru lipsa nejustificată de la şcoală.

Cât priveşte aspectul schimbării opţiunii minorului asupra locului în care acesta doreşte să trăiască, să îşi aibă domiciliul şi să îşi urmeze învăţătura – dovedit inclusiv prin declaraţiile făcute de minor la 12.01.2011 în faţa Poliţiei locale zona 5343 (ZP Montgomery) din Bruxelles – Curtea consideră că acest element al cauzei nu poate fi privit în mod izolat, în afara întregului context al pricinii ce se judecă, după cum nici nu ar putea el singur să conducă la adoptarea unei alte soluţii în cauză.

Astfel, conţinutul declaraţiei minorului demonstrează că schimbarea opţiunii acestuia a avut loc pe fondul presiunilor exercitate asupra lui de ambii părinţi, care fiecare consideră că este mai bine pentru copil să locuiască cu unul sau celălalt şi să urmeze şcolile pe care fiecare le alege pentru el, ca şi al instabilităţii vieţii sale cotidiene şi şcolare, în mod vădit marcată de conflictul dintre părinţi. Pe fondul acestei bulversări totale, descrise de minor care se consideră “aruncat dintr-o ţară în alta”, el îşi exprimă opţiunea asupra locuirii cu tatăl său pe argumentul că acesta îi oferă mai multă libertate, în timp ce mama este mult mai restrictivă sub acest aspect.

Apreciind că interesul superior al minorului trebuie urmărit şi găsit nu în beneficiile de ordin imediat pe care acesta le resimte în viaţa sa cotidiană, ci într-un ansamblu de factori care să vizeze asigurarea unei bune şi echilibrate dezvoltări educaţionale, morale, fizice şi sociale ale copilului viitor adult, şi considerând că cea dintâi opţiune exprimată de minor (ce a fost audiat în faţa primei instanţe), în sensul locuirii sale în Belgia, este cea mai puţin alterată de presiunile şi stresul procedurilor judiciare la care acesta a fost supus ulterior atât în România, cât şi în Belgia, Curtea concluzionează că nu găseşte argumente pertinente şi solide de a schimba soluţia adoptată în cauză de către cele două instanţe de fond.

Aşa cum s-a arătat deja anterior, Curtea consideră că stabilirea domiciliului minorului la mama sa nu face decât să dea expresie şi să asigure respectarea şi aplicarea principiului continuităţii şi stabilităţii în creşterea şi educarea copilului J.-P.D. (principiu pe care şi recurentul îl invocă în motivele sale), mai ataşat valorilor educaţionale şi sociale din ţara sa de origine prin relaţiile de familie pe care le are cu rudele din ţara sa, prin relaţiile de prietenie dezvoltate până în prezent acolo, ca şi prin aceea că cea mai mare parte a vieţii sale a trăit, a crescut şi s-a format în ţările sale de origine (Franţa şi Belgia).

Toate aceste date privitoare la persoana minorului nu pot fi nici şterse şi nici diminuate ca importanţă de evenimentele de dată recentă la care acesta a fost supus în urma deciziilor părinţilor săi, privitoare la mutarea lor în Bucureşti şi apoi a separării lor, când minorul a rămas să locuiască împreună cu tatăl său în Bucureşti după părăsirea noului lor domiciliu comun de către mamă, timp în care recurentul a fost singurul care s-a ocupat de copil.

Această împrejurare nu poate fi ruptă din contextul cauzei, părăsirea domiciliului de către intimată şi, implicit şi a minorului, producându-se doar din pricina neînţelegerilor care au apărut în relaţia sa cu recurentul. Nici o altă probă a cauzei nu a demonstrat şi, de altfel, nici recurentul nu a susţinut că intimata şi-ar neglija copilul, că nu şi l-ar dori ori că i-ar fi indiferentă viaţa şi evoluţia viitoare a acestuia. Probatoriul cauzei demonstrează cu prisosinţă contrariul.

În considerarea tuturor acestor argumente, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat.

2