Despăgubirea ce trebuie plătită în ipoteza bunurilor expropriate reprezintă o compensaţie pentru paguba suferită de proprietar ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra bunului obiect al exproprierii şi ea constituie o garanţie acordată acestuia, care îşi păstrează aceeaşi valoare a activului patrimonial, prin înlocuirea dreptului real pierdut în urma exproprierii, cu o sumă certă.
Cert este că, în absenţa unei indemnizări, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile convenţiei.
Cert este că, în absenţa unei indemnizări, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile convenţiei.
În speţa dedusă judecăţii, instanţa de fond a omologat lucrarea prin care s-a stabilit o valoare a terenului expropriat de 18 €/mp, iar în faţa instanţei de control judiciar, din cuprinsul raportului de expertiză a rezultat că doi dintre cei trei experţi au stabilit o valoare a terenului expropriat de 19 €/mp, având în vedere „valoarea de piaţă” a imobilului în litigiu, valoare care, potrivit standardelor internaţionale de evaluare, constituie baza de evaluare şi reprezintă „suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi evaluată la data evaluării, între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie echilibrată, după un marketing adecvat în care fiecare parte acţionează în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri”.
În acest context Curtea a considerat că suma de 18 €/mp reprezintă valoarea reală a bunului expropriat la momentul efectuării expertizei şi se justifică obligarea Statului la plata sa, plecând şi de la jurisprudenţa CEDO, care, în cauza James ş.a. contra Regatului Unit, a statuat că, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, adică să fie convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta.( Decizia nr. 256/8 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).
Prin decizia civilă nr.256/8 decembrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul S.R. prin C.N.A.D.R. împotriva sentinţei civile nr.840 pronunţată la 13 martie 2008 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanţii R.E.A., C.G.R. şi C.S. pentru următoarele considerente :
Nemulţumirea apelantei exprimată prin calea de atac promovată a vizat printre alte aspecte şi stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Soluţionarea cererii de despăgubire este supusă dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, iar potrivit art. 25, cuantumul acestora se stabileşte printr-o expertiza realizată de o comisie formată din trei experţi: unul desemnat de instanţă, altul numit de expropriat şi cel de-al treilea numit de expropriator.
În ceea ce priveşte cuantumul propriu-zis al despăgubirilor cuvenite expropriatului, potrivit art. 26 alin. 1 din Legea nr. 33/1994, acesta se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.
Detaliind această dispoziţie legală, la alineatul 2 al aceluiaşi text de lege, s-a statuat că la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii şi instanţa de judecată vor avea în vedere preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
O atare despăgubire reprezintă o compensaţie pentru paguba suferită de proprietar ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra bunului obiect al exproprierii şi ea constituie o garanţie acordată acestuia, care îşi păstrează aceeaşi valoare a activului patrimonial, prin înlocuirea dreptului real pierdut în urma exproprierii, cu o sumă certă.
În speţa dedusă judecăţii, se reţine că instanţa de fond a omologat lucrarea prin care s-a stabilit o valoare a terenului expropriat de 18 €/mp. În faţa instanţei de control judiciar a rezultat că doi dintre cei trei experţi au stabilit o valoare a terenului expropriat de 19 €/mp, având în vedere „valoarea de piaţă” a imobilului în litigiu, valoare care, potrivit standardelor internaţionale de evaluare, constituie baza de evaluare şi reprezintă „suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi evaluată la data evaluării, între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie echilibrată, după un marketing adecvat în care fiecare parte acţionează în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri”.
Prin urmare, opinia expertului a cărei lucrare a fost avută în vedere de tribunal cu ocazia pronunţării hotărârii, a fost confirmată şi în apel de opinia majoritară (care a calculat o valoare a despăgubirilor de 19 €/mp, faţă de 18 €/mp cât s-a reţinut prin sentinţa atacată), motiv pentru care instanţa şi-a însuşit punctele de vedere ale acestora.
Deşi apelanţii în susţinerea demersului lor s-au prevalat de o serie de adrese emise de diverse birouri notariale din care ar rezulta că pentru terenul situat în extravilanul localităţii Râfov preţurile incluse în contractele de vânzare încheiate erau mai mici de 18 Euro/mp (fără a se depune însă aceste contracte) s-a observat că prin adresa nr.179/7.05 2009 B.N.P. M.M.G. a învederat că pentru teren situat în extravilanul localităţii Râfov preţurile de tranzacţionare au fost de 18 Euro/mp şi respectiv 27 Euro/mp, depunându-se în acest sens la dosar unul din actele întocmite.
În atare situaţie instanţa a considerat că suma de 18 €/mp reprezintă valoarea reală a bunului expropriat la momentul efectuării expertizei şi se justifică obligarea Statului la plata sa, plecând şi de la jurisprudenţa CEDO, care, în cauza James ş.a. contra Regatului Unit, a statuat că, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, adică să fie convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta.
Un alt argument pentru care instanţa s-a oprit la această valoare a terenului, de 18 €/mp, a fost acela că pentru terenuri din aceeaşi zonă, aparţinând aceluiaşi reclamant, în baza unor decizii irevocabile (deciziile nr. 9760/2.12.2009, nr. 3862/18.06.2010), instanţa supremă a apreciat că preţul de vânzare obişnuit pentru terenuri din aceeaşi zonă cu cel în cauză este de 18 €/mp.
Curtea Europeană a Dreptului Omului a stabilit că, în sensul art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă”, în sensul că nu urmăreşte „un scop legitim” sau „nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit”.
Câtă vreme, în prezenta cauză, s-a făcut dovada că într-o serie de hotărâri aceloraşi părţi, pentru un teren similar (în ceea ce priveşte categoria de folosinţă) din aceeaşi zonă, li s-au stabilit despăgubiri de 18 €/mp, apreciindu-se că acestea respectă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, a însuşi la ora actuală punctul de vedere al expertului expropriatorului care a calculat un preţ de cca 3€/mp, înseamnă a aplica fără justificare un tratament diferit aceleaşi persoane, aflată într-o situaţie similară, ceea ce, implicit, ar determina o încălcare a art. 14 din Convenţie.
În baza argumentelor expuse în precedent, instanţa a considerat că valoarea terenului expropriat stabilită la instanţa de fond, de 18 €/mp, răspunde cerinţelor stabilite de art. 26 din Legea nr. 33/1994, neputând fi reţinut punctul de vedere al apelantei, că aceasta nu reflectă valoarea de piaţă a terenului sau că ar duce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor pe seama pârâţilor.
În raport de toate aceste considerente, Curtea a apreciat ca fiind nefondate criticile formulate , motiv pentru care, în temeiul art.296 C.pr.civilă a respins apelul formulat, ca nefondat, menţinând ca legală sentinţa atacată.
