Jurisprudenta a stabilit, însa, ca data decesului lui de cujus este momentul începerii curgerii termenului de prescriptie pentru acceptarea succesiunii, chiar si în situatia în care unii dintre succesibili nu au cunoscut de decesul autorului lor, singura exceptie admisa fiind atunci când necunoasterea mortii lui de cujus a fost imposibila, ca urmare a unor împrejurari imprevizibile si de neînlaturat. Aceasta solutie se justifica prin aceea ca, în împrejurari obisnuite, exista între rudele în grad succesibil asemenea legaturi încât, multumita lor, aceste rude, în mod normal, trebuie sa cunoasca în termen util atât moartea defunctului, cât si partile active ale mostenirii ce acesta a lasat.
În ceea ce priveste repunerea în termen în materie succesorala, prin art. 700 alin. 2 s-a stabilit ca „în cazul când mostenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul sau, din motive de forta majora, instanta judecatoreasca, la cererea mostenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârsit împiedicarea”. Desi alin. 2 al art. 700 Cod civil a fost considerat abrogat implicit ca urmare a aparitiei Decretului nr. 167/1958 care, prin art. 19, reglementeaza institutia repunerii în termenul de prescriptie, totusi, asa cum a statuat instanta suprema prin decizia de îndrumare nr. 7 din 28 martie 1963, aplicarea prevederilor art. 19 din decret si termenul de prescriptie prevazut de art. 700 Cod civil nu trebuie sa duca la concluzia ca prelungirea termenului opereaza automat atunci când mostenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul sau; instanta apreciaza daca sunt „temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit” si daca împrejurarile invocate sunt sau nu imputabile mostenitorului. În orice situatie, repunerea în termen nu va putea fi decisa din oficiu de catre instanta, ci va trebui sa existe o cerere în acest sens, formulata de catre succesibil.
Prin cererea formulata la 21 februarie 2007 reclamantul N.I. a chemat în judecata pârâtele N.E. si V.M. solicitând instantei sa constate nulitatea absoluta a testamentului autentificat sub nr. 8116/28.02.1995 si sa dispuna sistarea starii de indiviziune asupra masei succesorale ramasa de pe urma defunctului N.G.
În motivarea actiunii reclamantul a aratat ca este descendent de gradul I al defunctului decedat la 13.08.2003 iar la decesul defunctului au ramas un imobil situat în Constanta, b-dul M. nr. 122 si un loc de veci situat în Cimitirul Central, lot. 6054. Pârâta N.E. are calitatea de sotie supravietuitoare iar pârâta V.M. este descendent de gradul I.
În privinta testamentului lasat de defunct se sustine ca este nul pentru ca nu au fost respectate dispozitiile art. 8 din Ordinul nr. 261/1982, art. 25 si 26 din regulamentul de functionare al cimitirelor, HCLM nr. 318/1998 si HCLM nr. 417/2001.
Prin întâmpinare, pârâta N.E.a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale active si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtei V.M., sustinând ca nici reclamantul si nici pârâta nu si-au manifestat dreptul de optiune succesorala în termenul prevazut de lege. Prin cerere reconventionala pârâta a solicitat sa se constate ca la imobilul succesoral au fost aduse o serie de îmbunatatiri asupra carora are un drept de creanta, ca a fost edificata o extindere asupra careia are un drept de coproprietate si a aratat ca pasivul succesoral este de 4332,5 lei, constând în cheltuieli de înmormântare.
Pârâta V.M.a aratat, prin întâmpinarea depusa, ca este de acord cu actiunea formulata si a contestat îmbunatatirile aratate de pârâta reconvenienta.
Dupa decesul reclamantului N.I., la 6.09.2007 au fost introdusi în cauza succesorii sai N.V., N.I., L.C. si N.M.
Prin încheierea din 15 februarie 2008 Judecatoria Constanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata de pârâta N.E. retinând, în motivare, ca nici reclamantul si nici pârâta V.M. nu au fost anuntati cu privire la decesul tatalui lor si ca, prin cererea de deschidere a procedurii succesorale notariale pe care a formulat-o pârâta V.M., reiterata ulterior si de reclamant, acestia si-au manifestat neechivoc vointa de a participa la mostenire, cererea fiind implicit o declaratie de acceptare a succesiunii.
Prin sentinta civila nr. 11332 din 25 iunie 2009 Judecatoria Constanta a respins exceptia prescrierii dreptului la actiune în privinta cheltuielilor de înmormântare, a admis în parte actiunea si a admis cererea reconventionala.
A constatat nulitatea absoluta a testamentului autentificat sub nr. 8116/28.02.1995, a constatat deschisa succesiunea defunctului N.G., decedat la 13.08.2003, a stabilit ca au calitatea de mostenitori N.I.C., N.V., N.M.C. si L.C.D., in calitate de descendenti de gradul II, cu o cota de 3/8, prin retransmitere de la defunctul N.I., pârâta N.E., în calitate de sotie supravietuitoare, cu o cota de Ľ si pârâta V.M.Silvia, în calitate de descendent de gradul I, cu o cota de 3/8.
A constatat ca masa succesorala se compune din activ constând în dreptul de proprietate asupra imobilului din Constanta, b-dul M. nr. 122, cota de ˝ din extinderile edificate împreuna cu N.E.si dreptul de folosinta asupra locului de veci situat în Cimitirul Central si din pasiv constând în 6177,60 lei cheltuieli de înmormântare actualizate.
A constatat în favoarea pârâtei N.E.un drept de creanta de 2405 lei reprezentând îmbunatatiri aduse imobilului succesoral si a dispus sistarea indiviziunii prin atribuirea în natura a imobilului catre pârâta reconvenienta N.E.. A dispus ca pârâta N.E. sa plateasca o sulta de 153.108,96 lei catre reclamanti si catre pârâta V.M.S. o sulta de 153.108,96 lei. A mentinut starea de indiviziune cu privire la locul de veci.
Pentru a pronunta aceasta sentinta prima instanta a retinut ca dovada calitatii de succesibil se poate face si prin alte mijloace admise de lege, atunci când nu a fost eliberat un certificat de mostenitor si în cauza aceasta dovada s-a facut cu actele de stare civila ale partilor.
La stabilirea masei succesorale prima instanta a avut în vedere ca în timpul casatoriei cu N.M., respectiv în anul 1967, defunctul N.G. a cumparat imobilul din Constanta, b-dul M., imobil care i-a fost atribuit defunctului la partajul dispus prin sentinta civila nr. 3033/1974 pronuntata de Judecatoria Constanta. Dupa februarie 1993, în timpul casatoriei cu N.E., au fost aduse îmbunatatiri imobilului si s-au facut o serie de extinderi, motiv pentru care s-a stabilit ca sotia supravietuitoare are un drept de coproprietate pentru extinderile facute si un drept de creanta pentru îmbunatatirile aduse imobilului.
În privinta pasivului succesoral instanta de fond a stabilit pe baza declaratiei martorilor audiati ca pârâta N.E. a suportat în întregime cheltuielile de înmormântare si pentru pomenirile ulterioare, pasivul succesoral fiind de 6177,60 lei.
La partajarea masei succesorale instanta de fond a atribuit imobilul succesoral catre sotia supravietuitoare conform manifestarii de vointa a partilor si tinând cont ca imobilul nu este comod partajabil în natura.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel pârâta N.E. criticând modul de solutionare a exceptiei neacceptarii în termen a succesiunii de catre reclamant si de catre pârâta V.M.
Prin decizia civila nr. 212 din 3 mai 2009 Tribunalul Constanta a respins exceptia decaderii apelantei din dreptul de a depune motivele de apel si a respins ca nefundat apelul pârâtei N.E.
La pronuntarea acestei decizii tribunalul a retinut ca exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtei V.M. a fost corect respinsa de instanta pentru urmatoarele considerente:
Potrivit art.700 alin.1 Cod civil, astfel cum a fost modificat prin Decretul nr.73/1954, dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni, socotit de la deschiderea succesiunii. Acest termen de 6 luni este un termen de prescriptie si el începe sa curga de la data deschiderii mostenirii, chiar daca succesibilul a luat cunostinta mai târziu de moartea celui care lasa mostenirea.
Rationamentul juridic expus de apelanta în „precizarile” la motivele de apel a fost considerat corect, în sensul ca suspendarea prescriptiei dreptului de optiune succesorala pentru motive de forta majora nu se confunda cu institutia repunerii în termen pentru motive temeinic justificate, de caz fortuit, adica împrejurari neimputabile succesibilului, dar care nu sunt totusi împiedicari absolute, cum ar fi ascunderea cu rea-credinta a mortii lui de cuius de catre comostenitori. De asemenea, faptul ca descendentii sunt mostenitori sezinari în sensul art.653 din Codul civil nu se confunda cu exercitarea dreptului de optiune succesorala. Calitatea de sezinar este conditionata de vocatia concreta la mostenire, cine nu mosteneste nu poate avea calitatea de mostenitor sezinar; asadar, numai cine a exercitat dreptul de optiune succesorala si este ruda în linie dreapta (ascendent sau descendent al defunctului) poate avea calitatea de mostenitor sezinar, si nu invers.
În speta însa s-a retinut ca nu poate fi vorba de reaua-credinta a sotiei supravietuitoare N.E.de a-i anunta pe descendentii defunctului de moartea acestuia. Probele administrate au conturat o situatie de fapt, necontestata de nici una dintre parti, în sensul ca sotia supravietuitoare nu i-a cunoscut pe copiii defunctului si nu a cunoscut, implicit, nici alte detalii pentru a lua legatura cu ei. Ceea ce s-a considerat însa esential în speta, a fost faptul ca martorii au relevat împrejurarea ca în primavara anului 2004 descendentii acestuia au aflat despre deces, iar prin cererea înregistrata la data de 18.03.2004, putându-se aprecia ca în interiorul termenului de o luna prevazut de art.19 din Decretul nr.167/1958, pârâta V.M.S. a solicitat anexa 1, înscriindu-se ca mostenitoare a defunctului N.G., alaturi de fratele ei, N.I..
Cererea de eliberare a anexei 1 si înscrierea ca mostenitori ai celor doi descendenti reprezinta un act procedural de acceptare a succesiunii, deoarece presupune neîndoielnic însusirea calitatii de mostenitor, angajeaza viitorul bunurilor din mostenire, neavând caracterul unui act de conservare sau administrare provizorie în sensul art.690 Cod civil.
S-a mai considerat esential si faptul ca însasi pârâta N.E.a recunoscut calitatea acestora de mostenitori ai defunctului, prin cererea de chemare în judecata ce a facut obiectul dosarului nr.3389/2004 al Judecatoriei Constanta, prin care a solicitat instantei sa se constate ca de pe urma defunctului N.G. au ramas ca mostenitori ea, în calitate de sotie supravietuitoare, V.M. si N.I. în calitate de descendenti, sa se constate masa succesorala, sa se dispuna iesirea din indiviziune prin atribuirea imobilului si obligarea sa la sulte catre pârâti. Împrejurarea ca prin încheierea din 17.05.2004 s-a luat act de renuntarea reclamantei la judecata nu s-a considerat a fi relevant sub aspectul recunoasterii calitatii de mostenitori ai descendentilor defunctului.
În aceste conditii, în care descendentii au exercitat dreptul de optiune succesorala în termenul prevazut de lege de la încetarea împiedicarii, iar sotia supravietuitoare le-a recunoscut calitatea de mostenitori, a fost considerata ca fiind formala sustinerea pârâtei N.E. referitoare la neformularea de catre acestia a unei cereri de repunere în termen, pretentia de formulare a unei astfel de cereri având un caracter excesiv în conditiile date.
Pe de alta parte s-a aratat ca desi descendentii defunctului nu au contestat calitatea de mostenitoare a sotiei supravietuitoare, sub aspect teoretic s-a considerat ca nici folosirea de catre sotul supravietuitor a bunurilor comune dobândite în timpul casatoriei cu defunctul nu este de natura, prin ea însasi, sa duca la concluzia univoca în sensul ca el a acceptat mostenirea. A pretinde aceasta, a aratat instanta de apel, ar însemna ca succesibilul care nu doreste sa accepte succesiunea este obligat sa abandoneze bunurile comune spre a nu i opune acceptarea de catre el a succesiunii, ceea ce desigur este de neadmis. Prin urmare, s-a considerat necesar a se stabili, chiar si în aceasta situatie, intentia neîndoielnica a sotului supravietuitor de acceptare a succesiunii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta N.E. care a sustinut ca instanta a interpretat si aplicat gresit dispozitiile art. 700 Cod civil si art. 19 din decretul nr. 167/1958, respingând nelegal apelul ca nefondat.
Arata ca termenul de acceptare a succesiunii este unic, curge de la data deschiderii succesiunii, respectiv de la data decesului autorului N.G., astfel ca acest termen a expirat la 13.02.2004. Având în vedere ca pâna la aceasta data nici autorul reclamantilor, N.I. si nici pârâta V.M. nu au acceptat succesiunea, era obligatorie formularea unei cereri de repunere în termen, cerere care se face, potrivit art. 19 pct. 2 din Decretul nr. 167/1958, „numai în termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie” si numai instanta judecatoreasca poate aprecia daca sunt cauze temeinic justificate pentru repunerea în termenul de 6 luni de optiune succesorala.
Precizeaza recurenta ca dispozitiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 sunt imperative si instanta de apel a apreciat nelegal ca are caracter formal o astfel de cerere si ca exceptia invocata în apel este excesiva. De asemenea, neîntemeiat a fost considerata o alta actiune înregistrata la instanta ca fiind o recunoastere a calitatii de mostenitor pentru copiii defunctului în conditiile în care actiunea nu a fost semnata de recurenta si nici nu a avut o finalitate, renuntându-se la judecata acestei cereri.
Examinând legalitatea deciziei recurate în raport de motivele invocate de pârâta N.E., Curtea constata ca recursul este întemeiat, pentru urmatoarele considerente:
Potrivit art. 700 Cod civil, „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii”. Termenul de 6 luni în care persoana cu vocatie succesorala urmeaza a se pronunta daca accepta succesiunea, este un termen de prescriptie, care curge de la deschiderea succesiunii. Deoarece succesiunea se deschide „prin moarte”, termenul de optiune succesorala curge de la moartea lui de cujus pentru toti mostenitorii, prescriptia fiind unica pentru toti mostenitorii.
Reclamantul N.I. si pârâta V.M. au sustinut ca nu au avut cunostinta de decesul tatalui lor, N.G., deoarece nu au fost anuntati de pârâta N.E.,astfel ca în cazul lor fie calculul termenului de prescriptie începe cu data luarii la cunostinta de deces, respectiv data citarii lor la biroul notarului public pentru dezbaterea mostenirii, fie opereaza o repunere în termenul de acceptare a succesiunii, curgerea termenului de prescriptie fiind întrerupta în perioada cuprinsa între decesul autorului si data când au luat cunostinta de deces.
În majoritatea cazurilor, jurisprudenta a stabilit însa ca data decesului lui de cujus este momentul începerii curgerii termenului de prescriptie pentru acceptarea succesiunii, chiar si în situatia în care unii dintre succesibili nu au cunoscut de decesul autorului lor, singura exceptie admisa fiind atunci când necunoasterea mortii lui de cujus a fost imposibila, ca urmare a unor împrejurari imprevizibile si de neînlaturat. Aceasta solutie se justifica prin aceea ca, în împrejurari obisnuite, exista între rudele în grad succesibil asemenea legaturi încât, multumita lor, aceste rude, în mod normal, trebuie sa cunoasca în termen util atât moartea defunctului, cât si partile active ale mostenirii ce acesta a lasat.
Faptul ca reclamantul N.I. si pârâta V.M. – copiii defunctului – nu aveau relatii apropiate cu defunctul lor tata, asa cum au retinut instantele si ca locuiau în localitati diferite, nu constituie cauze de forta majora, care sa justifice suspendarea sau întreruperea termenului de 6 luni prevazut de art. 700 Cod civil.
În ceea ce priveste repunerea în termen în materie succesorala, Curtea retine ca prin art. 700 alin. 2 Cod civil s-a stabilit ca „în cazul când mostenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul sau, din motive de forta majora, instanta judecatoreasca, la cererea mostenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârsit împiedicarea”. Desi alin. 2 al art. 700 Cod civil a fost considerat abrogat implicit ca urmare a aparitiei Decretului nr. 167/1958 care, prin art. 19, reglementeaza institutia repunerii în termenul de prescriptie totusi, asa cum a statuat instanta suprema prin decizia de îndrumare nr. 7 din 28 martie 1963, aplicarea prevederilor art. 19 din decret si termenul de prescriptie prevazut de art. 700 Cod civil nu trebuie sa duca la concluzia ca prelungirea termenului opereaza automat atunci când mostenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul sau; instanta apreciaza daca sunt „temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit” si daca împrejurarile invocate sunt sau nu imputabile mostenitorului. În orice situatie, repunerea în termen nu va putea fi decisa din oficiu de catre instanta, ci va trebui sa existe o cerere în acest sens formulata de catre succesibil. De aceea, considerentele tribunalului privind caracterul formal si excesiv al exceptiei invocate de pârâta N.E., referitor la neformularea unei astfel de cereri, sunt nelegale, nefiind respectata cerinta impusa de 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Curtea constata ca, în speta, nici autorul reclamantilor, N.I. si nici pârâta V.M. nu au adresat instantei o cerere de repunere în termenul de acceptare a succesiunii defunctului N.G., iar cererea de chemare în judecata nu poate fi asimilata unei astfel de cereri, pentru ca ea nu a fost formulata cu respectarea termenului de o luna prevazut de art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958; acest termen curgea de la data când cei doi au luat cunostinta de deces, o data certa în acest sens fiind 18.03.2004 (data depunerii sesizarii pentru deschiderea procedurii succesorale), în timp ce actiunea a fost depusa la instanta la 21.02.2007, cu mult dupa trecerea termenului de o luna.
În concluzie, constatând pe de o parte ca nici unul dintre copiii defunctului nu au acceptat în termen succesiunea si, pe de alta parte, ca nu au fost împiedicati din cauze temeinic justificate sa-si manifeste în termen dreptul de optiune succesorala, dar si ca nu au formulat o cerere de repunere în termenul de acceptare a succesiunii, Curtea va admite, conform art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, recursul pârâtei si va modifica decizia recurata si sentinta primei instante în sensul constatarii ca reclamantii si pârâta V.M., fiind straini de succesiunea defunctului N.G. prin neacceptare, nu au calitate de mostenitori. În lipsa acestei calitati, reclamantii nu mai justifica nici calitatea procesuala în prezenta cauza, sens în care atât actiunea principala, cât si cererea reconventionala vor fi respinse.
